ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1574/2021

Ședința publică din data de 22 iunie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 10 iunie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. x/2016, astfel cum a fost modificată la 07 iulie 2016, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 3.1, 3.3, 3.4, 3.6, 4.4, 7.1 lit. f), h) și i) și 7.2 din contractul de credit nr. x din 10 decembrie 2007 și să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 4.398,09 franci elvețieni, reprezentând comision de administrare încasat ilegal, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 16558 din 5 octombrie 2016, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat la 10 octombrie 2016, sub nr. x/2016.

La termenul din 21 iunie 2017, tribunalul a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 3.4, 4.4, 3.6, 7.1 lit. f), h) și i) și 7.2 din contractul de credit nr. x, din 10 decembrie 2007.

Prin sentința civilă nr. 2580 din 21 iunie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea, a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 3.1 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 10 decembrie 2007, doar în ceea ce privește sintagma "banca are dreptul de a modifica rata dobânzii în funcție de costurile de refinanțare de pe piața monetară/de capital, cât și în funcție de costurile surselor de finanțare proprii", a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantului sumele achitate cu titlu de dobândă, peste dobânda inițială de 6,90% pe an, a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 3.3 din contract și a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantului sumele achitate cu titlul de comision de administrare.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel B. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 676 din 3 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 3.3 din contractul de credit nr. x din 10 decembrie 2007 și pe cel privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în temeiul acesteia și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei din apel, reclamantul A. a declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 1109 din 21 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 676 din 3 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, pe care a casat-o dispunând trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 1817 din 5 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în rejudecare, a admis apelul declarat de pârâta B. S.A., a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.3 din contractul de credit, precum și cererile accesorii acestui capăt de cerere, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a formulat recurs, solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate, în sensul păstrării soluției pronunțate de instanța de fond.

În motivare, recurentul-reclamant susține că, în rejudecarea apelului, instanța, fără a ține seama de decizia de îndrumare a Î.C.C.J., a dispus rejudecarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 3.3 din contractul de credit dintre părți și a hotărât respingerea acestui capăt de cerere.

Recurentul susține că soluția este netemeinică și nelegală, întrucât, în ceea ce privește capătul de cerere menționat mai sus, privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare a contractului, în mod corect Î.C.C.J. a decis că, nefiind formulată în mod clar și inteligibil clauza care instituie acest comision, se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

În încheiere, recurentul arată că în mod corect instanța de fond a constatat că este abuziv comisionul de administrare, astfel încât solicită admiterea prezentului recurs, în sensul păstrării soluției pronunțate de instanța de fond.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin precizarea din 31 martie 2020, recurentul a arătat că nu este de acord ca, în situația în care recursul este admis în principiu, să fie judecat în procedura prevăzută de dispozițiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.A. la 24.03.2020, aceasta neînțelegând să formuleze întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a reținut admisibilitatea recursului formulat.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2021, pronunțată în complet de filtru, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Față de raportul comunicat, recurentul-reclamant și-a exercitat dreptul de a formula punct de vedere, în scris, la raport, intitulat, "note scrise".

Prin încheierea din 20 aprilie 2021, pronunțată în complet de filtru, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la data de 22 iunie 2021, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine menționat faptul că, potrivit art. 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuție.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, se reține că, în urma Hotărârii C.J.U.E. pronunțate la 3 octombrie 2019 în Cauza Gyula Kiss, s-a hotărât schimbarea practicii în sensul analizării noțiunii de clauze "exprimate într-un limbaj ușor inteligibil" din perspectiva considerentelor acestei hotărâri, motiv pentru care, în rejudecare, în mod corect instanța de apel s-a raportat la această hotărâre care nu exista la momentul pronunțării deciziei de casare a Î.C.C.J.

Astfel, prin hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss/CIB Bank s-au stabilit următoarele: 1) Articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză. 2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună credință.

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel, în rejudecare, a aplicat aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit și a reținut, în mod legal, că aceasta a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil, ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență se regăsește în clauza în discuție.

Astfel, prin art. 3.3, cu denumirea "Comision de administrare", din contractul de credit în discuție (nr. x din 10 decembrie 2007) s-a prevăzut un "comision de administrare de 0,30% pe lună din suma Facilității rămasă de rambursat. Comisionul de administrare va fi plătit lunar de către Împrumutat, odată cu rambursarea ratelor de credit, conform Graficului de Rambursare - Anexa 2".

Așadar, față de faptul că valoarea acestui comision este clar determinată prin contract - 0,30 % pe lună din suma Facilității rămasă de rambursat - și că acesta este plătibil lunar, odată cu rambursarea ratelor de credit, conform graficului de rambursare, se constată că nu sunt îndeplinite cerințele cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, recurentul-reclamant fiind, astfel, în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îl privește. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente, întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă.

Așadar, clauza în discuție conține date relevante pentru a determina întinderea obligației de plată, prin raportare la suma împrumutată, limbajul în care este definit și determinat comisionul de administrare fiind accesibil și prefigurând contraprestațiile Băncii.

Rezumând, dispoziția contractuală referitoare la comisionul în discuție îndeplinește criteriile legale de transparență, clauza fiind clară și inteligibilă, redactată în acord cu cerințele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurentul fiind, astfel, în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui astfel de comision.

În concluzie, se reține faptul că, în analiza caracterului abuziv al clauzei care instituie acest comision, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legii, în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța supremă reține, astfel, că instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și a reținut că, din însăși denumirea comisionului, "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care Banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar și inteligibil exprimată. În acest sens, sunt relevante considerentele instanței de apel de la pagina 5 a deciziei recurate, în care instanța de apel a reținut că "….acest comision este echivalentul unor servicii, contrar susținerilor intimatului-reclamant. În opinia instanței, chiar denumirea comisionului relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare a creditului. Astfel de activități au caracter complex, vizând diferite costuri și resurse implicate de bancă, astfel încât perceperea comisionului este justificată." Prin urmare, obligația de plată a comisionului de administrare urmărește să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operațiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

În altă ordine de idei, lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ. În ceea ce privește pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că instanța de apel în mod corect a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de Bancă.

Așadar, în cauză, nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, câtă vreme prin inserarea acestei clauze, recurentul nu a fost pus într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, având în vedere că, la data încheierii contractului de credit, nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, astfel că nu a fost impusă consumatorului nicio obligație suplimentară față de cele existente în legislația națională, iar reclamantul a avut posibilitatea de a prefigura atât condițiile de percepere a comisionului, cât și contraprestația Băncii în schimbul acestuia, respectiv, implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îl privește.

În altă ordine de idei, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii, tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

Reținând, așadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1817 din 5 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1817 din 5 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2021.