ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1101/2021

Ședința publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 20 ianuarie 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze: art. 1.1 lit. b), 3.12 privind comisionul de procesare, art. 3.14 privind comisionul de administrare, art. 3.1 pct. 2), art. 3.2, 3.3 și 3.7, privind dreptul băncii de a modifica unilateral nivelul ratei dobânzii în funcție de evoluția pieții financiare și de politica de creditare a băncii prevăzute în contractul de credit x/01.07.2008.

De asemenea, reclamanții au mai solicitat: constatarea nulității actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii și a nulității actului adițional la contractul de credit; constatarea caracterului fix al ratei dobânzii până la momentul aplicării O.U.G. nr. 50/2010, constatarea caracterului variabil al ratei dobânzii de la momentul aplicării O.U.G. nr. 50/2010, restituirea sumelor plătite nedatorat, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la momentul plății și până la achitarea efectivă, emiterea unui nou grafic de rambursare, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7311 din 22 aprilie 2016, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială și a dispus declinarea competentei de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civila la data de 24 mai 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 1132 din 30 martie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 3.3 din contractul de credit nr. x din 1 iulie 2008, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei de la art. 3.7 din contractul de credit nr. x din 1 iulie 2008 și a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere, pârâta fiind obligată la plata către reclamantul A. a sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A., B. și pârâta C. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 48 A din 15 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de apelanții-reclamanți A., B. și de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1132 din 30 martie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au formulat cerere de completare.

Prin decizia civilă nr. 909 din 7 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a respins ca nefondată cererea de completare a deciziei civile nr. 48 din 15 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, formulată de petenții A. și B..

Împotriva deciziei civile nr. 48 A din 15 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanții A., B. și pârâta C. S.A. au declarat recurs.

Împotriva deciziei civile nr. 909 din 7 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. și B. au declarat recurs.

Motivele de casare privind recursul reclamanților A., B.:

Prin memoriul de recurs, recurenții au invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei, sens în care solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

Cu caracter preliminar, recurenții arată cu privire la capetele de cerere 1.2 și 1.3, că instanța de apel a reținut în mod corect, contrar celor reținute de către instanța de fond, că aceste clauze nu intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și, în consecință, pot face obiectul controlului caracterului abuziv.

Pe de altă parte, însă, contrar celor reținute de instanța de apel, recurenții apreciază că obligațiile corelative ale băncii nu sunt definite în contractul de credit și în aceste condiții devin incidente: prevederile alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, fiind clauze care, din modul în care sunt formulate, ajung să nu confere decât profesionistului posibilitatea de a le interpreta (consumatorul neputând stabili în ce condiții este datorat comisionul) și prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în sensul că aceste clauze creează, în mod contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului. În acest sens, consumatorul nu va putea în nicio situație să probeze că banca nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale corelative, pentru simplul fapt că aceste obligații nu sunt nicăieri stipulate.

În concluzie, prin soluția de respingere a capetelor 1.2 și 1.3 ale cererii de chemare în judecată instanța de fond și instanța de apel au făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și ale alin. (1) lit. g) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Cu privire la capătul 2 de cerere, recurenții consideră că acest capăt de cerere reprezintă o consecință a capătului 1 al cererii de chemare în judecată, astfel încât admiterea unuia implică în mod necesar admiterea celui de-al doilea.

În ceea ce privește capătul 3 de cerere, ca o consecință a caracterului abuziv al clauzelor relative la dobândă, recurenții au solicitat constatarea nulității parțiale absolute a actului adițional la contractul de credit nr. x/1.07.2008, prin care au fost implementate prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, respectiv cu privire la stabilirea unei marje de 6,31%;

Potrivit art. 95 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010, actul adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 nu putea conține decât acele prevederi impuse de acest act normativ, orice alte prevederi incluse în acest act adițional sunt nule de drept. Or, astfel cum s-a arătat, rata dobânzii neabuzivă aplicabilă la momentul aplicării O.U.G. nr. 50/2010 era de 5,5% nu 6,5%.

Prin urmare, soluția instanței de apel de respingere a capătului de cerere referitor la constatarea nulității parțiale a actului adițional de implementare a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 determină o perpetuare a efectelor clauzei abuzive ce permisese băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii, contrară dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 care nu permit ca o clauză abuzivă să producă efecte împotriva consumatorului, devenind, astfel, incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin respingerea capătului 4 de cerere, instanțele de fond și de apel au reținut că o altă soluție ar determina ca instanța să se substituie voinței părților, însă în realitate admiterea capătului 4 al cererii de chemare în judecată nu presupune ca instanța să se substituie voinței părților, această voință a părților neputând încălca ordinea publică. În speță, ordinea publică este apărată de art. 6 din Legea nr. 193/2000 care lipsește clauzele abuzive de efecte împotriva consumatorului și de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 (în forma în vigoare la data aplicării acestui act normativ) care sancționează cu nulitatea de drept clauzele inserate în actele adiționale de aplicare a O.U.G. nr. 50/2010 care ar conține alte prevederi decât cele impuse de ordonanță.

Astfel, solicitarea formulată prin capătul 4.1 al cererii de chemare în judecată nu reprezintă o solicitare adresată instanței de a opera modificări cu privire la contractul de credit, încălcând principiul libertății contractuale, ci de a lipsi de efect clauzele al căror caracter abuziv a fost stabilit (aplicând prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000), iar acest lucru înseamnă constatarea caracterului fix al ratei dobânzii în perioada menționată.

Deci, constatând caracterul fix al ratei dobânzii, instanța nu urmează a opera vreo modificare contractuală (transformând o dobândă variabilă într-una fixă), ci a califica juridic împrejurarea potrivit căreia contractul de credit nu prevede vreun criteriu în funcție de care rata dobânzii poate varia (singurul asemenea criteriu fiind abuziv), ceea ce nu poate însemna altceva decât că rata dobânzii este fixă în perioada menționată.

Prin urmare, solicitarea formulată în cadrul capătului 4.2 al cererii de chemare în judecată nu vizează modificarea de către instanță a contractului de credit, ci aplicarea de către aceasta a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 care au stabilit expres care trebuie să fie conținutul actului adițional de implementare a acestui act normativ și au sancționat cu nulitatea de drept orice alte prevederi ce ar fi incluse în contractul de credit.

În opinia recurenților, prin soluția de respingere a capătului 4 al cererii de chemare in judecată instanța de fond și instanța de apel au făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 și a dispozițiilor art. 37 și 95 din O.U.G. nr. 50/2010, devenind, astfel, incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la capătul 5 al cererii de chemare în judecată, recurenții consideră că încheierea actului adițional reprezintă un efect al neaplicării prevederilor art. 4 și 6 din Legea nr. 193/2000, texte care ar fi trebuit să nu permită ca împotriva reclamanților, în calitate de consumatori să producă efecte clauzele abuzive identificate prin capătul 1 al cererii de chemare în judecată.

De aceea, menținerea ca valabil a actului adițional menționat ca urmare a necenzurării acestor clauze de către instanțele de fond și apel, prin aplicarea greșită a art. 4 și 6 din Legea nr. 193/2000, intră sub incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la capetele de cerere 6-8, recurenții apreciază că aceste capete de cerere reprezintă consecințe ale capetelor 1 și 2 ale cererii de chemare în judecată, astfel încât admiterea acestora din urmă implică și admiterea primelor.

Referitor la capătul 9 de cerere, recurenții solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Motivele de casare privind recursul pârâtei C. S.A.:

Prin memoriul de recurs, recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și trimiterea spre rejudecare, cu privire la capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor art. 3.3 si 3.7 din contractul de credit x/01.07.2008, referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii (ulterior perioadei în care aceasta este calificată fixă), prin stabilirea periodica a nivelului dobânzilor între care împrumutatul trebuie să își exercite dreptul de opțiune pentru o perioada de unu sau trei ani, după caz, fără a exista un motiv specificat în contract sau prin raportare la evoluția pieței financiare sau la politica de creditare a băncii.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel și-a însușit punctul de vedere exprimat de către prima instanța, cu privire la dreptul băncii de a modifica dobânda, arătând că este incident cazul de la alin. (1) lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, potrivit căruia, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Astfel, a concluzionat instanța de apel că variația dobânzii se realizează fără motive obiective precizate în contract, fiind instituit un dezechilibru grav între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

Din lectura hotărârii atacate, recurenta susține că instanța nu a avut în vedere apărările sale, pe de o parte cu privire la incidența actelor normative în cauză, iar pe de altă parte nu a analizat cauza din perspectiva întrunirii condițiilor prevăzute de lege pentru a se aprecia asupra caracterului abuziv, respectiv existența unui dezechilibru grav între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, precum și cu privire la buna sa credință.

Mai susține recurenta, că așa cum rezultă din economia Legii nr. 193/2000, în vigoare la data contractării creditului, în contractele bancare trebuia precizat doar motivul pentru care se modifica dobânda, iar în speța de față modificarea era evoluția pieței financiare și politica de creditare a băncii. Nu se menționa de către legiuitor la acea dată, faptul că trebuia să fie exemplificat în conținutul contractelor de credit indicatorii financiari care conduc la modificarea dobânzii - utilizați de facto, să fie inserată modalitatea de calcul a dobânzii, ci doar să se prezinte motivul care ar conduce la modificare de dobânda.

Astfel, criteriul de modificare a dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare se referă la dobânda revizuibilă, în sensul că în momentul trecerii pe segmentul de creditare de dobândă aniversară revizuibilă din al doilea an de creditare, banca poate să modifice dobânda revizuibilă în funcție de acest criteriu "evoluția pieței financiare sau politica de creditare a băncii" (ulterior implementării O.U.G. nr. 50/2010 acest criteriu a fost înlocuit cu formula de calcul Libor la 6 luni + marja fixă).

Clauzele din contractele de credit au fost redactate și acceptate de părți cu respectarea prevederilor legale în vigoare, potrivit cărora, instituțiile financiar bancare au dreptul de a percepe o dobânda variabilă pentru împrumuturile acordate, astfel cum a reținut și instanța de fond.

Dobânda practicată de către bancă la momentul la care aceasta a devenit variabilă a fost stabilită pe baza unor indici de referință și a unor criterii pe care aceasta le-a utilizat inclusiv la stabilirea dobânzii inițiale pentru care împrumutata a optat la contractarea creditului.

De altfel, banca nici nu ar fi putut să indice cuantumul dobânzii revizuibile în contractul de credit, întrucât nu putea previziona care urma să fie dobânda pe piață peste câțiva ani de la data contractării creditului.

Faptul că reclamanții au înțeles să contracteze un credit cu dobânda fixă inițial, după care la 12 luni, cu o dobânda revizuibilă cu opțiuni, înseamnă că au avut în vedere că pe parcursul perioadei de derulare a creditului indicatorii menționați (și care sunt incluși generic în noțiunea de evoluția pieței financiare) pot suferi schimbări semnificative care pot conduce la o dobânda mai mare sau mai mică decât cea fixă stabilită în contractele de credit.

În acest sens, se arată că modificarea dobânzii nu a intervenit în funcție de voința arbitrară a băncii, fiind de notorietate că toate instituțiile bancare țin cont și sunt influențate în stabilirea dobânzii revizuibile de politica BNR, care stabilește rata dobânzii de referință, de ratele medii ale dobânzii interbancare, indicatori care influențează evoluția pieței financiare, împrumutatul asumându-și modificarea dobânzii prin alegerea tipului respectiv de creditare.

Asupra condițiilor de calificare a caracterului abuziv, recurenta susține că instanța de apel nu a ținut cont de prevederile legale aplicabile materiei.

În acest context, recurenta solicită ca instanța de recurs să observe că prevederile contractuale prevăzute de art. 3.3 si 3.7. teza a doua nu sunt abuzive, nefiind îndeplinite condițiile cumulative prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, respectiv: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să fie de natură a crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ; dezechilibrul semnificativ să fie rezultatul unui comportament al comerciantului contrar cerințelor bunei-credințe.

Prin urmare, recurenta susține că banca a fost de bună-credință la momentul agreării cu intimații a clauzei în baza căreia banca poate modifica rata dobânzii variabile "în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii", aspect ce rezultă din ansamblul probator administrat în cauză.

Recursul reclamanților A., B. declarat împotriva deciziei de completare.

Prin memoriul de recurs, recurenții au invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

În acest context, recurenții apreciază că hotărârea instanței de apel este nelegală, având în vedere aceasta a respins toate apelurile, dar din considerente nu reiese faptul că au fost avute în vedere și petitele 6 și 7 referitoare la restituirea sumelor achitate abuziv cu titlul de dobândă majorată și plata de dobânzi legale aferente.

Prin decizia recurată, instanța de apel a respins cererea de completare a dispozitivului, reținând că aceasta s-ar fi pronunțat asupra tuturor cererilor de apel formulate în cauză, dispunând respingerea acestora ca nefondate.

Astfel, deși în motivarea soluției de respingere a cererii de completare a dispozitivului deciziei atacate se reține că instanța s-ar fi pronunțat asupra tuturor cererilor de apel formulate în cauză, în realitate nici în decizia nr. 909 din 7 mai 2018 și nici în decizia nr. 48/A din 15 ianuarie 2018 nu se face vreo mențiune despre modul în care instanța de apel ar fi soluționat apelul declarat de reclamanți cu privire la soluția pronunțată de instanța de fond asupra capetelor 6 și 7 ale cererii de chemare în judecată.

În cauză, nu s-au formulat întâmpinări.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 25 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 8 noiembrie 2018, recurenta-pârâtă depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 28 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 48 A din 15 ianuarie 2018 și a deciziei civile nr. 909 din 7 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, acordând termen la data de 23 mai 20219, fiind totodată admisă excepția netimbrării recursului recurentei-pârâte C. S.A..

Prin încheierea pronunțată la 23 mai 2019, judecata cauzei a fost suspendată în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea cauzei nr. C-269/19 aflată pe rolul Curții Europene de Justiție, iar prin rezoluția din 9 februarie 2021 a fost stabilit termen de judecată la 22 aprilie 2021, în vederea discutării repunerii cauzei pe rol și pentru soluționarea recursului reclamanților.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenții susțin că prin soluția de respingere a capetelor 1.2 și 1.3 ale cererii de chemare în judecată instanța de fond și instanța de apel au făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și ale alin. (1) lit. g) din Anexa Legii nr. 193/2000, cu privire la legalitatea comisionului de procesare - clauzele prevăzute la art. 1.1 lit. b), 3.12 și al comisionului de administrare prevăzut la art. 3.14.

Aceste critici sunt nefondate, având în vedere că soluția instanței de apel, care a constatat legalitatea acestui comision, întrucât reprezintă elemente ale costului contractului care au fost prevăzute clar, neinterpretabil în contract, într-un limbaj inteligibil, este legală prin raportare la dispozițiile exprese ale Legii nr. 193/2000, ale legislației europene și interpretării date de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În acest context, motivul de recurs invocat de recurenți este neîntemeiat, având în vedere că jurisprudența CJUE valorizează caracterul inteligibil al unei clauze și predictibilitatea dimensiunii economice a prestației consumatorului, în cauzele Matei împotriva Volksbank și Kasler, unde s-a reținut că prin clauza transparentă în sensul Directivei 93/13 se are în vedere formularea clauzelor, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice ale respectivei clauze.

Din această perspectivă, se constată că a fost precizat atât sub forma procentuală cât și în cifre, potrivit art. 1.1 lit. b), 3.12 din contract pentru comisionul de procesare, iar modul de calcul al acestui comision era ușor verificat, astfel că argumentele reclamanților în susținerea acestei critici sunt nefondate.

Prin urmare, instanța de apel a procedat în mod legal acordând prioritate prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât nu mai prezintă relevanță analiza caracterului abuziv din perspectiva condițiilor de la art. 4 alin. (1).

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel prin care s-a statuat asupra legalității și valabilității clauzei contractuale ce viza comisionul de procesare, se constată că, în mod legal, instanța de apel a reținut caracterul clar și inteligibil al acestei clauze.

Prin această clauză, banca a încasat un comision de 2,2% din valoarea creditului acordat, iar suma de 3.280,19 CHF menționată în contract, se utiliza pentru achitarea comisionului de procesare, în vederea monitorizării creditului.

Nemulțumirile recurenților sub aspectul prestației băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume sunt nejustificate și, contrar susținerilor acestora, denumirea comisionului și modul de redactare a art. 1.1 lit. b) și art. 3.12 nu este influențat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de procesare credit, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

Sub aspectul motivului de recurs, care conține critici referitoare la modalitatea de percepere a comisionului de administrare, Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurenților, caracterul clar și inteligibil al clauzei, care nu este influențat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Arată recurenții că acest caracter clar și inteligibil al clauzei contractuale trebuie analizat din punctul de vedere al comisionului la care se face referire, dar și raportat la serviciile prestate de bancă în considerarea serviciului prestat.

În speță, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de administrare și chiar față de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică acest comision de administrare.

Valoarea comisionului și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu ușurință din lecturarea art. 3.14 din contractul de credit.

Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

Niciun text de lege nu a impus și nu impune băncilor criterii de cuantum și conținut în stabilirea costurilor ce urmează a fi percepute consumatorilor pentru produsele de credit, ci doar obligația de a specifica toate costurile datorate pentru respectivul credit. In acest context, a fost perfect legal ca banca să perceapă pe lângă dobânda (prețul "standard" al unui împrumut) și orice alt cost al creditului, cum este comisionul de administrare.

De subliniat este și faptul că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților. Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activități de monitorizare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de procesare și comisionul de administrare credit, reținând că aceste clauze au fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Din aceste rațiuni aserțiunile recurenților privitoare la necesitatea restituirii sumelor percepute cu titlu de comision de administrare/procesare apar ca fiind lipsite de fundament.

De observat și că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților.

Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului părților nu interzicea perceperea comisioanelor denumite generic de către recurent "de administrare"pe lângă dobânda aferentă creditului; comisionul de administrare incluzând costul acelor activități de monitorizare a creditului.

Referitor la critica privind constatarea nulității absolute a actelor adiționale la contract, se constată că aceasta este nefondată, având în vedere că în privința primului act adițional, reclamanții și-au exprimat expres refuzul, astfel că acesta nu a putut produce efecte între părți, iar prin cel de-al doilea încheiat la 29 octombrie 2013, aceștia au fost de acord cu stabilirea unei rate a dobânzii cu o marjă superioară a băncii decât cea care a fost avută în vedere la modul de calcul al dobânzii percepute efectiv, astfel că, în mod corect s-a reținut că nu poate fi stabilită împotriva voinței părților o dobândă fixă contractuală, în condițiile în care părțile au prevăzut expres că aceasta se aplică doar pentru primul an.

În ceea ce privește critica referitoare la capetele de cerere 6-8, Înalta Curte va analiza aceste susțineri în cadrul recursului declarat de reclamanți împotriva deciziei de completare, având în vedere că vizează aceleași aspecte.

Recursul reclamanților A., B. declarat împotriva deciziei de completare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin memoriul de recurs, recurenții au invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât aceasta a respins toate apelurile, însă din considerente nu reiese faptul că au fost avute în vedere și petitele 6 și 7 referitoare la restituirea sumelor achitate abuziv cu titlul de dobândă majorată și plata de dobânzi legale aferente.

În acest context, se arată că prima instanță a admis capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor ce permiteau băncii să modifice unilateral rata dobânzii, fără a dispune restituirea sumelor achitate cu titlul de dobândă majorată și a dobânzii legale aferente, solicitate la punctele 6 și 7 din cererea de chemare în judecată.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Așadar, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamanților și de menținere a hotărârii instanței de fond, având în vedere că în motivarea cererii de apel pe acest aspect, reclamanții au arătat că petitele 6-8 au fost respinse ca urmare a caracterului accesoriu față de capetele 1 și 2 din acțiune, iar în condițiile admiterii apelului, se impune și admiterea acestor capete.

Așadar, instanța de apel în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii a apreciat caracterul accesoriu al petitelor 6 și 7 față de capetele de cerere 1 și 2 referitoare la restituirea sumelor achitate abuziv cu titlul de dobândă majorată și plata de dobânzi legale aferente.

În aceste condiții, se constată că în mod corect instanța de apel nu a dat curs solicitării recurenților de restituire a sumelor achitate abuziv cu titlul de dobândă majorată și plata de dobânzi legale aferente, întrucât în acel context, soluția instanței de apel ar fi reprezentat o modificare a contractului de credit, soluție care ar fi fost dată cu încălcarea jurisprudenței CJUE, în materia clauzelor abuzive.

Astfel, imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., în dreptul român, aplicabil raporturilor juridice în materia nulității neexistând intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenți, astfel că aceasta nu este permisă.

În ceea ce privește remediul aplicabil în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, dacă anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le-ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

În acest context, se constată că în mod corect a reținut instanța de apel prin decizia de completare că, motivele evocate de reclamanți nu semnifică omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra respectivelor capete de cerere, ci aceea a unei omisiuni săvârșite de prima instanță de a se pronunța asupra lor sau a unei omisiuni a instanței de apel de a analiza eventualele critici invocate în legătură cu aceste capete de cerere.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 48 A din 15 ianuarie 2018 și a deciziei civile nr. 909 din 7 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Recursul recurentei-pârâte C. S.A.:

La termenul din 22 aprilie 2021, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte a luat în examinare excepția netimbrării recursului invocată din oficiu și, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, urmează să anuleze calea extraordinară de atac ca netimbrată, în considerarea următoarelor argumente:

Prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru, a fost statuat principiul, potrivit căruia, acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menționat, taxe datorate, atât de persoanele fizice cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat, sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată.

Potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ. "la cererea de recurs se vor atașa dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform legii …".

Potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 " taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege".

De asemenea, conform art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013 "taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege".

Totodată, din interpretarea art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 reiese că, dacă până la termenul prevăzut de lege sau stabilit de instanță recurentul nu își îndeplinește obligația de plată a taxei judiciare de timbru, cererea de recurs va fi anulată integral.

În acest context, Înalta Curte constată că recursul nu a fost timbrat anticipat și că recurenta-pârâtă C. S.A. nu s-a conformat obligației de a depune dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 1.921 RON, conform prevederilor art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, astfel cum i s-a pus în vedere prin comunicarea aflată la dosar recurs.

Având în vedere considerentele evocate, Înalta Curte, în temeiul art. 32 și art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 va anula ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 48 A din 15 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 48 A din 15 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 48 A din 15 ianuarie 2018 și a deciziei civile nr. 909 din 7 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac în ceea ce privește recursul pârâtei.

Definitivă în ceea ce privește recursul reclamanților.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2021.