ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 624/2021

Ședința publică din data de 16 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

De asemenea, solicită să se dispună obligarea pârâtei și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, de la data introducerii acțiunii și până la restituirea efectivă, obligarea pârâtei să restituie sumele achitate cu titlu de comision de procesare, în cuantum de 1.892 CHF. Totodată, solicită să se dispună obligarea pârâtei și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, de la data introducerii acțiunii și până la restituirea efectivă.

Au mai solicitat să se constate abuzive și nule clauzele din convenția de credit nr. x/25.03.2008 prevăzute la art. 4.1 și art. 4.6 teza a doua, privind efectuarea plăților în moneda creditului și suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar și să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF - leu pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului pe întreaga perioada de valabilitate a contractului, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform dispozițiilor art. 451, art. 453, art. 455 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 17977/07.10.2015, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a Civilă.

Prin sentința civilă nr. 1890 din 28 martie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a admis în parte cererea astfel cum a fost formulată, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 3.3, în art. 3.7 și în art. 3.12 din contractul de credit nr. x/25.03.2008 și s-a dispus restituirea de către pârâtă către reclamanți a sumelor achitate cu titlu de comision de procesare. A fost obligată pârâta să plătească reclamanților dobânda legală aferentă sumei încasate cu titlu de comision de procesare, începând cu data formulării cererii de chemare în judecată, 19.05.2015, și până la achitarea integrală a debitului. S-au respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

În motivarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că Legea nr. 190/1999 și prevederile art. 9

3

lit. g) pct. 1 și 3 din O.G. nr. 21/1992 O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt aplicabile în cauză.

În ce privește clauzele referitoare la dobândă, a reținut tribunalul că prin contractul de credit, în general, și prin clauzele contestate, în special, nu se indică în mod clar și inteligibil mecanismul după care se formează, după primul an de contract, dobânda, care, în condițiile art. 3.1 pct. 2 și art. 3.2 din contract, urma să se modifice, criteriile după care devenea variabilă fiind prevăzute la art. 3.3 și la art. 3.7.

A argumentat prima instanță că, din felul în care sunt redactate clauzele de la art. 3.3 și art. 3.7, nu se poate deduce, în mod clar și inteligibil, care va fi evoluția în timp a dobânzii pe care reclamanții trebuie să o plătească pârâtei, modul de redactare dând posibilitatea băncii să aprecieze, în mod unilateral și discreționar, criteriile în funcție de care va stabili valoarea dobânzii, creându-se astfel un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorilor, rezultând totodată reaua-credință a băncii la redactarea acestor clauze, care conduce la un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea reclamanților.

Astfel, nici în clauzele contestate, nici în altă clauză contractuală nu este explicată semnificația sintagmelor dobânda "în vigoare la momentul exercitării opțiunii" și "evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii", expunându-i, în consecință, pe reclamanți voinței discreționare și arbitrare a pârâtei. În lipsa indicării înțelesului acestor sintagme, tribunalul a reținut că mecanismul de formare a dobânzii creditului este unul netransparent, reclamanții neputând să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din acestea în ceea ce îi privește.

Relativ la clauzele conținute de art. 3.1 pct. 2 lit. a), b) și c) și art. 3.2 din contract, tribunalul a reținut că acestea sunt clare și inteligibile, astfel încât consumatorii pot prevedea consecințele economice ale contractului semnat. Aceste clauze stabilesc numai datele la care reclamanții trebuie să opteze pentru modificarea dobânzii contractuale și consecințele lipsei opțiunii acestora. În privința acestor consecințe, art. 3.2 teza finală prevede că, în lipsa opțiunii reclamanților, se vor aplica prevederile art. 3.1 pct. 2 lit. c).

În ceea ce privește clauzele conținute de art. 3.8, art. 3.9 și art. 3.10 din contractul de credit nr. x/25.03.2008, tribunalul a motivat că acestea conțin numai definiții ale unor termeni contractuali, astfel încât, întrucât nu stabilesc nici drepturi și nu instituie nici obligații pentru părțile contractuale, nu pot fi prin ele însele abuzive.

Cu privire la comisionul de procesare, prima instanță a reținut că acesta nu are nicio justificare obiectivă în derularea contractului, fiind perceput în mod abuziv. Prin urmare, a dispus și restituirea sumelor încasate cu acest titlu, cu dobânda legală de la data încasării acestora.

În ce privește comisionul de administrare, a argumentat prima instanță că modul în care este reglementat acesta apare a fi clar și inteligibil, motiv pentru care nu se poate considera că vatămă dreptul de informare a consumatorului.

În ce privește cererea de "interpretare" a clauzei privind dobânda în favoarea reclamanților, adică stabilindu-se o dobândă fixă identică celei din primul an de creditare valabilă pentru întreaga perioadă a creditului, tribunalul a motivat că nu s-ar putea stabili de către instanță această valoare a dobânzii, întrucât, în acest mod, ar interveni, cu încălcarea principiului libertății contractuale, în contractul părților. Clauza contractuală este clară, în sensul că dobânda de 5,5 % pe an se aplică numai până la data primei aniversări a creditului, adică numai în primul an, potrivit art. 3.8 coroborat cu art. 3.1 pct. 1 din contract.

Tribunalul a motivat că riscul valutar este în sarcina ambelor părți, după cum are loc o apreciere sau o depreciere a monedei contractate în raport de moneda națională, iar faptul că, în concret, pentru o perioadă de timp din durata contractului, fluctuația cursului valutar a fost defavorabilă reclamanților, nu este de natură a atrage dezechilibrul avut în vedere de textul legal, întrucât raportarea nu se poate realiza la situațiile concrete ivite la un moment dat, ci la conținutul juridic al drepturilor și obligațiilor părților.

Lipsa dezechilibrului care ar fi produs prin clauzele contestate este evidențiată și de faptul că acestea, stipulând restituirea creditelor în moneda acordată, nu pun consumatorii într-o situație inferioară celei care ar rezulta din dispozițiile legale supletive din dreptul intern. Chiar dacă aceste clauze nu ar fi fost stipulate în contract și chiar dacă s-ar face abstracție de ele, prevederile incidente din C. civ. din anul 1864, respectiv art. 1578, impun restituirea sumei împrumutate în aceeași monedă.

Cât privește dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, tribunalul a reținut că prestația esențială a băncii este punerea la dispoziție a sumei împrumutate, iar prestația esențială a împrumutatului este restituirea capitalului și a dobânzii, acestea fiind indisolubil legate de moneda creditului, neputându-se considera că face parte din obiectul contractului doar suma numerică indicată, nu și moneda. Prin urmare, sunt aplicabile în cauză prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Din această perspectivă, a motivat tribunalul, clauzele contractuale nu presupun dificultăți de înțelegere, fiind clare și inteligibile. Cel mai puțin avizat consumator putea să înțeleagă că are obligația de a achita, lunar, sumele în franci elvețieni.

Cât privește variația cursului valutar, prima instanță a reținut că fluctuația cursului valutar nu este de natură a afecta caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate și al monedei creditelor, întrucât profesionistul nu putea să prevadă modalitatea concretă în care cursul va varia.

Tribunalul a motivat că nu își găsește temei în prevederile Legii nr. 193/2000 conversia solicitată de reclamanți și, mai mult, înghețarea cursului de schimb valutar ar presupune introducerea unei noi clauze în contract, aspect nepermis de lege judecătorului, acesta neputând reforma contractul peste voința părților, ci doar înlătura eventualele clauze abuzive.

Prin decizia nr. 523/2018 din 7 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta pârâtă C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 1890 din 28 martie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins și cererea privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 3.12 din contractul de credit, precum și cererile accesorii acesteia ca neîntemeiate, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Totodată, a respins apelul promovat de apelanții reclamanți A. și B. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat și i-a obligat pe apelanții-reclamanți la 249,26 RON cheltuieli de judecată către apelanta pârâtă.

În fundamentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada negocierii directe cu reclamanții, în calitatea lor de împrumutați și codebitori ai clauzelor contestate, contrar susținerilor apelantei pârâte. Niciuna dintre prevederile contractuale analizate nu a fost negociată direct cu consumatorul, în sensul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, având în vedere că acest contract este standard, preformulat.

Constatând, așadar, lipsa caracterului negociat al clauzelor contestate, instanța de apel a analizat îndeplinirea celorlalte condiții impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 raportat la fiecare clauză contractuală la care părțile s-au referit în cadrul cererilor de apel.

Astfel, în ceea ce privește primul motiv de apel, prin care apelanții reclamanți critică soluția tribunalului referitoare la clauza care reglementează comisionul de administrare, art. 3.14 din contractul de credit, instanța de apel l-a respins ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile existenței unui dezechilibru semnificativ și relei-credințe. Pe cale de consecință, a fost respinsă și cererea accesorie de restituire a sumei percepute cu titlu de comision de administrare, cu dobânda legală aferentă.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, prin care apelanții reclamanți se referă la clauzele care reglementează dobânda, instanța de apel a reținut că, raportat la clauzele cuprinse în art. 3.3 și art. 3.7 din contract, constatate de prima instanță ca fiind abuzive, o dispoziție expresă în sensul înlăturării clauzelor din convenție nu se impune, efectul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale fiind prevăzut expres de art. 6 din Legea nr. 193/2000 și producându-se de drept.

Referitor la celelalte clauze care reglementează dobânda și care nu au fost considerate abuzive de prima instanță, cuprinse în art. 3.1 pct. 2 lit. a), b) și c), art. 3.2, art. 3.8, art. 3.9, art. 3.10, instanța de apel a reținut că nu sunt fondate criticile apelanților reclamanți, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile existenței unui dezechilibru semnificativ și relei-credințe.

Astfel, pentru perceperea dobânzii, există o contraprestație a apelantei pârâte, respectiv aceasta a pus la dispoziția împrumutatului un credit în valoare de 87.892 CHF. Ca atare, dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, neputându-se susține că ar exista un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților prin încasarea dobânzii de către bancă.

Referitor la instituirea unui mecanism de opțiune pentru determinarea dobânzii, instanța de apel a argumentat că nu a fost afectată situația juridică a apelanților reclamanți, aceștia nefiind puși într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, cu atât mai mult cu cât la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică stipularea unui astfel de mecanism de stabilire a dobânzii.

Așa cum rezultă din cuprinsul art. 3.1 pct. 2 și art. 3.2 din contract, cei care exercită dreptul de opțiune sunt apelanții reclamanți, care au posibilitatea de a alege între trei tipuri de dobândă aniversară.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, instanța de apel a reținut că nu sunt incidente întrucât prin dispozițiile art. 3.1 pct. 2 din contract nu este stabilit dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, iar împrejurarea că aceștia trebuie să exercite un drept de opțiune la diferite intervale de timp nu poate conduce la concluzia că banca ar modifica unilateral rata dobânzii.

Totodată, așa cum rezultă din art. 3.1 pct. 1 din contract, părțile au convenit ca dobânda să fie fixă doar în primul an, ulterior fiind necesară participarea apelanților reclamanți la stabilirea unuia dintre cele trei tipuri de dobândă aniversară, astfel că nu se poate susține că banca ar modifica unilateral rata dobânzii în baza acestor dispoziții contractuale.

Instanța de apel a reținut și că nu există un raport de accesorialitate a acestor clauze față de cele cuprinse în art. 3.3 și art. 3.7, așa încât constatarea nulității celor din urmă să determine și nulitatea primelor, stabilirea caracterului variabil al dobânzii și a mecanismului de opțiune fiind aspecte distincte de modalitatea concretă de determinare a valorii dobânzii în fiecare caz în parte, criticile concrete ale apelanților reclamanți vizând în realitate conținutul art. 3.3 și art. 3.7, motiv pentru care au fost analizate în cadrul apelului pârâtei.

Instanța de apel a motivat că prin clauzele analizate nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și, totodată, că nu este îndeplinită nici condiția relei-credințe întrucât, raportat la toate circumstanțele prezentei cauze, existau premise ca apelanta pârâtă să considere că apelanții reclamanți ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, clauzele referitoare la instituirea unui mecanism de opțiune pentru determinarea dobânzii, astfel cum este prevăzut la art. 3.1 pct. 2 și art. 3.2.

În concluzie, instanța de apel a motivat că în mod corect a reținut tribunalul că nu au caracter abuziv clauzele prevăzute la art. 3.1 pct. 2 lit. a), b) și c), art. 3.2, art. 3.8, art. 3.9, art. 3.10 din contractul de credit, având în vedere și faptul că ultimele trei clauze cuprind doar definiții care explică termenii folosiți și care trebuie analizate în mod coroborat cu primele articole, definițiile prin ele însele necuprinzând nicio dispoziție abuzivă.

Referitor la solicitarea apelanților reclamanți de stabilire a ratei dobânzii de 5,5% pe an, pentru toată perioada de derulare a contractului, instanța de apel a constatat, pe de o parte, că nu a fost reținut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, în integralitatea lor, iar pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi reținut acest caracter abuziv, instanța de judecată nu poate constata caracterul fix al dobânzii potrivit modalității de determinare arătate de apelanții reclamanți.

Astfel, instanța de apel a motivat că, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, nicio clauză abuzivă nu produce efecte asupra consumatorului, contractul derulându-se în continuare, cu acordul consumatorului, iar dacă după eliminarea acestor clauze abuzive contractul nu mai poate continua, sau, dacă contractul nu mai poate produce efecte, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului cu daune-interese, după cum prevede art. 7 din Legea nr. 193/2000.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 este transpunerea în dreptul intern a art. 6 din Directiva 93/13/CEE, care prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.

Evidențiind aspectele relevante reținute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Banco Espanol de Crédito și în cauza Kásler în referire la articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13, instanța de apel a motivat că nu există o normă națională care să permită judecătorului să înlocuiască, cu o altă dispoziție supletivă de drept național, clauzele referitoare la posibilitatea băncii de a stabili dobânda și de a modifica rata dobânzii curente "în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii".

Nu există o normă națională care să permită instanței de judecată să înlocuiască clauzele în litigiu și nu există nicio dispoziție supletivă care să aibă conținutul în sensul indicat de apelanții reclamanți, respectiv banca să fie obligată să perceapă dobânda fixă convenită doar pentru primul an de creditare pe o perioadă de timp pe care nu a agreat-o cu clientul.

Instanța de apel a reținut că, la momentul încheierii contractului, s-a convenit o dobândă fixă în primul an contractual și o dobândă revizuibilă începând cu cel de-al doilea an de creditare, fiind evident că prin acceptarea modalității de calcul a dobânzii propuse de reclamanți s-ar nesocoti acordul de voință al părților.

În ceea ce privește problema riscului valutar, a înghețării cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, precum și a faptului că majorarea cursului de schimb CHF-leu este suportată exclusiv de către consumator, instanța de apel a reținut că prin aceste capete de cerere reclamanții solicită intervenția instanței de judecată în contractul de credit încheiat între părți, în sensul stabilirii obligației de rambursare a sumei împrumutate prin raportare la cursul de schimb existent la data încheierii convenției de credit.

Instanța de apel a argumentat că împrumutul a fost acordat și primit în moneda CHF și, în consecință, în mod corect tribunalul a reținut că obligația apelanților împrumutați, de a restitui suma de bani împrumutată în moneda în care au obținut-o, reprezintă o aplicare a principiului nominalismului monetar, consacrat de legiuitor, prin art. 1578 din C. civ. de la 1864, în materia contractului de împrumut de consumație, a cărui varietate o constituie și contractul de credit bancar, fără ca evoluțiile cursului valutar să influențeze obligațiile asumate de împrumutați.

Astfel, obligația reclamanților de a restitui suma împrumutată în CHF are atât suport legal cât și temei contractual, art. 4.1 din contract, fluctuația monetară fiind integrată în contract, cu consecințe asupra executării obligației contractuale astfel asumate.

Normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată. Dimpotrivă, s-a prevăzut expres în contract, la art. 4.1, că orice plată efectuată în baza convenției se va face în aceeași valută.

Deși apelanții reclamanți au susținut incidența în speță a concluziilor Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza Kasler vs OTP, C-26/13, instanța de apel a reținut că, spre deosebire de cauza indicată, în litigiul de față nu se pune în discuție suportarea vreunei diferențe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare și cel valabil la vânzare, creditul fiind acordat în CHF, obligația de a rambursa ratele de credit fiind stipulată în aceeași monedă, situație față de care nu se pune problema efectuării unei operațiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutaților.

Instanța de apel a reținut că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

În cauză, a motivat instanța de apel, clauza contestată de apelanții reclamanți transpune o normă supletivă din dreptul național, astfel că este exceptată din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000. Cum această verificare este prima care trebuie să fie efectuată potrivit ordinii instituite de CJUE prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., găsindu-se justificat cazul de excludere, este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare. Consecutiv, din perspectiva Legii nr. 193/2000, a reținut instanța de apel, sunt lipsite de relevanță toate celelalte argumente ale apelanților reclamanți legate de lipsa de informare sau lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzelor, la fel cum nu se mai justifică nici analizarea existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ori a cerinței bunei-credințe sau încălcarea de către bancă a altor obligații specifice.

Sub acest aspect, instanța de apel a argumentat că nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii în modalitatea solicitată de apelanții reclamanți, respectiv stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului. Aceasta deoarece teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile și obligațiile părților, întinderea acestora. Or, prin modul de formulare a acestui capăt de cerere, apelanții reclamanți nu tind spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea apelantei pârâte, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu îi legitimează în acest sens.

Referitor la clauza cuprinsă în art. 4.6 teza finală din contractul de credit, care este distinctă de problematica riscului valutar, instanța de apel a reținut, contrar susținerilor apelanților reclamanți, că aceasta nu are caracter abuziv.

Astfel, a motivat instanța de apel, incidența clauzei 4.6 are loc doar în cazul unei neexecutări culpabile a obligațiilor de către consumator, iar aceasta prevede în mod clar și fără echivoc că un eventual schimb valutar, în această ipoteză de neexecutare, are loc la data scadenței obligației de plată a ratei, banca utilizând cotația proprie de la acea dată, cotație ce este cea utilizată pentru efectuarea unei astfel de operațiuni de către orice persoană interesată, totodată, împrumutatul avea posibilitatea de a-și procura liber, prin mijloace proprii, valuta pentru plata ratelor. În ipoteza neexecutării culpabile de către împrumutat a obligației de a avea în contul curent, la data scadenței, suma aferentă plății ratei, banca doar efectuează un serviciu de schimb valutar, fără a se percepe nicio sumă de bani aferentă acestui serviciu, astfel încât prin clauza cuprinsă la art. 4.6 teza finală nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Prin această clauză nu a fost afectată situația juridică a reclamanților, aceștia nefiind puși într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, neexistând nicio dispoziție legală care să interzică băncii efectuarea operațiunii de schimb valutar la propriile cotații, cu suportarea de către împrumutatul culpabil a eventualelor diferențe de curs valutar rezultate din aplicarea acestei cotații proprii, a mai reținut instanța de apel.

Totodată, nu există niciun drept care să fie prevăzut în legislația națională și al cărui conținut să fi fost restrâns ori a cărui exercitare să fi fost împiedicată prin stipularea clauzei referitoare la efectuarea schimbului valutar de către bancă în ipoteza și condițiile cuprinse în clauza 4.6 din contractul încheiat de părți.

În ceea ce privește apelul pârâtei, instanța de prim control judiciar a reținut că sunt fondate criticile acesteia cu privire la greșita admitere a cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de procesare.

Referitor la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege, reținând lipsa caracterului negociat al clauzei, instanța de apel a motivat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de procesare nu produc un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, așa cum susțin apelanții reclamanți și cum a reținut prima instanță.

Astfel, din chiar denumirea sa reiese că acest comision este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea procesării cererii de credit, demersuri ce constau în informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza și decizia cu privire la cererea de credit, acordarea efectivă a creditului. Toate aceste activități sunt desfășurate de către bancă în vederea acordării creditelor solicitate, iar ele nu ar fi fost executate dacă apelanții reclamanți nu ar fi formulat cererea de creditare.

A mai reținut instanța de apel că nu se poate fundamenta constatarea caracterului abuziv al clauzei contestate pe eventuale argumente prin care se pune în discuție o inadecvare a prețului față de serviciile furnizate, o considerare a comisionului de procesare ca fiind prea mare valoric, deoarece dispozițiile art. 4 alin. (1) și alin. (6) din Legea nr. 193/2000 interzic acest lucru, referindu-se la un dezechilibru juridic iar nu valoric.

Instanța de apel a reținut, de asemenea, că prin inserarea acestor clauze referitoare la comisionul de procesare, apelanții reclamanți nu au fost puși într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, căci la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit, astfel că nu a fost impusă împrumutatului nicio obligație suplimentară față de cele existente în legislația națională.

Cât privește transparența clauzelor referitoare la comisionul de procesare, instanța de apel a argumentat că acestea sunt clare și inteligibile, considerentele arătate în cazul comisionului de administrare fiind incidente și în situația comisionului de procesare.

Instanța de apel a conchis că apelanții reclamanți au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui comision de procesare în valoare de 1.892 CHF, reprezentând 2,2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data tragerii creditului.

Valoarea comisionului de procesare, metoda de calcul și data scadenței au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă cu ușurință din denumirea sa, a mai reținut instanța de apel.

Concluzionând, instanța de apel a reținut că există o contraprestație din partea băncii pentru comisionul de procesare iar apelanții reclamanți au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea acestui comision, astfel că nu există un dezechilibru semnificativ care să afecteze situația juridică și economică a consumatorului.

Nu este îndeplinită nici condiția relei-credințe întrucât, raportat la toate circumstanțele prezentei cauze, instanța de apel a motivat că existau premise ca apelanta pârâtă să considere că apelanții reclamanți ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, clauzele referitoare la comisionul de procesare, banca acționând corect și echitabil în stabilirea acestor clauze contractuale, fără să urmărească perceperea comisionului fără a presta vreun serviciu.

În ceea ce privește criticile apelantei-pârâte referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în art. 3.3 și art. 3.7, ce reglementează dreptul băncii de a stabili și modifica rata dobânzii "în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii", instanța de apel a reținut că susținerile pârâtei nu sunt fondate, prima instanță constatând în mod corect caracterul abuziv al acestor dispoziții contractuale.

Astfel, instanța de apel a argumentat că, în principiu, furnizorul de servicii bancare are posibilitatea oferită de lege de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, fără ca prin aceasta să atragă caracterul abuziv al unei astfel de clauze. Cu toate acestea, lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 condiționează această operațiune de existența unei motivații întemeiate, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

În consecință, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor care să permită băncii stabilirea și modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente convenite prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv, clar și previzibil, modificarea dobânzii este lăsată la libera apreciere a băncii, în mod discreționar, făcând loc arbitrariului și creând un dezechilibru semnificativ între prestațiile reciproce ale părților, contrar bunei-credințe, de natură a-i prejudicia pe apelanții reclamanți, a concluzionat instanța de apel.

Instanța de apel a reținut că este îndeplinită și condiția inserării în contract a clauzelor referitoare la revizuirea dobânzii contrar cerințelor bunei-credințe, în condițiile în care obligația formulării unor clauze contractuale clare, fără echivoc, a fost nesocotită de către pârâtă, iar posibilitatea pe care banca și-a rezervat-o de a se raporta discreționar, fără consultarea prealabilă a împrumutatului și fără acordul acestuia, la oricare dintre indicii financiari, contravine obligației de informare care îi incumbă acesteia.

Nu se poate reține, a argumentat instanța de apel, că reclamanții au acceptat tacit actul adițional care modifica prevederile contractului de credit conform dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, în condițiile în care din nicio probă aflată la dosar nu rezultă că banca a depus toate diligențele pentru informarea reclamanților cu privire la semnarea actului adițional, conform obligației instituite de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, neexistând o confirmare de primire a notificării depuse de pârâtă la dosar. Mai mult, nu rezultă că un asemenea act adițional a fost adus la cunoștința reclamanților, astfel încât nu se poate considera că acesta a fost acceptat tacit și că produce efecte juridice.

Prin cererea de recurs, recurenții au arătat că hotărârea este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți consideră că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și, totodată, aceasta cuprinde motive contradictorii, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Arată că instanța de apel nu face referire în motivarea deciziei recurate la decizia CJUE C-186/16 și nici la înscrisurile probatorii care au fost administrate în apel.

Astfel, din analiza deciziei recurate se poate observa ca aceasta cuprinde o motivare abstractă, fără a se raporta, în concret, la cauza dedusă judecății, la probele administrate și la argumentele expuse de reclamanți, care au fundamentat motivele constatării caracterului abuziv și nul al clauzelor contestate.

În esență, consideră că întreaga motivare a instanței se raportează la faptul că această clauză contractuală reprezintă transpunerea unei norme legale, principiul nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Apreciază că instanța de apel nu a examinat în mod concret criticile privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la restituirea ratelor în moneda în care a fost acordat împrumutul, ceea ce contravine dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Referitorul la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții reclamanți au susținut cu privire la clauzele prevăzute la art. 3.12 si art. 3.14 din convenția de credit nr. x/25.03.2008, referitoare la comisionul de administrare si comisionul de procesare, că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv și nul al acestor clauze, contrar celor reținute de instanță de apel.

Comisionul de administrare a fost prevăzut în contractul de credit cu o explicație improprie și echivocă, susțin recurenții, întrucât nu se specifică în mod clar în ce constă monitorizarea de către banca a utilizării sau rambursării creditului, precum și în ce constau obligațiile asumate de client.

De asemenea, comisionul de procesare a fost prevăzut în contractul de credit fără să se specifice ce reprezintă.

De aceea, clauzele din convenția de credit sunt abuzive și au o cauză ilicită, pentru faptul că banca le-a pus la dispoziție un formular tipizat de contract, ale cărui clauze nu au putut fi negociate, întregul act juridic fiindu-le impus în forma respectivă de bancă.

Prin urmare, banca a transformat tacit contractul de credit într-unul de adeziune, context în care aceste clauze sunt abuzive deoarece nu au putut fi negociate și au creat în detrimentul recurenților și contrar cerinței bunei-credințe un dezechilibru între drepturile și obligațiile contractuale.

Consideră că și prin prisma destinației, clauzele referitoare la comisionul de administrare și comisionul de procesare sunt abuzive, având în vedere că aceste clauze nu au fost negociate cu recurenții, iar convenția nu conține nicio clauză prin care să li se dea o explicație clară cu privire la ce înseamnă această administrare și procesare și nici nu este justificată perceperea acestora. Raportat la art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000, susțin că sunt întrunite cerințele legii pentru a constata abuzive clauzele care stabilesc comisionul de administrare și comisionul de procesare.

Prin urmare, apreciază că, în fapt, comisionul de administrare și comisionul de procesare, reprezintă o dobândă ascunsă, iar față de dispozițiile art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000, aceste clauze sunt abuzive, întrucât, pe de-o parte sunt neclare și echivoce, iar pe de altă parte, nu au fost negociate și creează, în detrimentul recurenților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Consideră că menționarea unui număr excesiv de comisioane încalcă dreptul consumatorilor la o informare precisă și corectă, drept reglementat de art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, fiind, totodată, și o practică comercială incorectă, care are drept scop și ca efect deformarea substanțială a comportamentului economic al consumatorilor.

Potrivit definiției reglementate la art. 2 lit. e) din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii, deformarea substanțială a comportamentului economic al consumatorilor reprezintă folosirea unei practici comerciale ce afectează considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoștință de cauză, decizie pe care altfel nu ar fi luat-o.

Au arătat recurenții că, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Acest text de lege reprezintă transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr. 193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Deoarece art. 14 din Legea nr. 193/2000 face trimitere la C. civ. și la C. proc. civ., consideră că este vorba de un caz de nulitate absolută parțială, care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale, ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.

Invocă interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Uniunii Europene articolului 6 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art. 6 din Legea nr. 193/2000, cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva Erzsebet Sustikne Gyorfi și cauza Murciano Quintero, C-240/98.

Chiar și dacă aceste comisioane ar face parte din preț, ele nu sunt supuse excepției de la art. 4 al Directivei 93/13/CEE, în condițiile în care nu sunt prevăzute în mod clar și inteligibil, și mai mult decât atât, nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul acestora.

Într-o altă critică, recurenții au susținut că, potrivit art. 3.1 pct. 2 lit. a), b) și c) și art. 3.7, împrumutatul va datora o dobândă fie fixă, fie variabilă, în funcție de opțiunea sa, însă oricare din aceste tipuri de dobândă vor fi cele "în vigoare" la data exercitării opțiunii, conform art. 3.3 din convenție. Din aceste clauze contractuale rezultă că împrumutatul, la data încheierii convenției, avea posibilitatea să cunoască care va fi cuantumul dobânzii doar până la data primei aniversari, ulterior, banca rezervându-și dreptul să stabilească în mod unilateral care va fi "dobânda în vigoare".

Prin acordarea posibilității împrumutatului de a opta între tipurile de dobândă, fixă sau variabilă, ce urmează a fi percepută, în concret, au arătat recurenții, cuantumul dobânzii "în vigoare" la data exercitării opțiunii depinde exclusiv de voința Băncii.

Mai mult decât atât, clauzele prevăzute la art. 3.1 pct. 2) lit. a), b) si c, art. 3.2, art. 3.8, art. 3.9, art. 3.10 din Convenție, denumite clauze accesorii, sunt clauze care nu au fost negociate cu reclamanții, au un caracter echivoc și creează, în detrimentul acestora și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

In materia protecției consumatorilor, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusa in legislația naționala prin Legea 193/2000, legiuitorul a dat instanței de judecata posibilitatea de analiza a clauzelor din contractele încheiate intre consumatori si profesioniști, iar în măsura in care aceste clauze sunt abuzive, intervenția instanței nu incalca principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 din C. civ.

Conform art. 1 lit. a) din Anexa Legii 193/2000, in principiu, o clauza care da dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii in mod unilateral nu este abuziva, cu condiția ca acest lucru sa se facă in baza unui motiv întemeiat, conform legii, prevăzut in contract pentru a oferi clientului posibilitatea de a cunoaște de la condițiile in care cuantumul dobânzii va fi modificat.

Recurenții au arătat că, pe lângă clauzele prevăzute la art. 3.3 și art. 3.7, se impunea ca instanța de control judiciar să rețină că sunt abuzive și nule și clauzele prevăzute la art. 3.1 pct. 2) lit. a), b) si c, art. 3.2, art. 3.8, art. 3.9, art. 3.10 din Convenție.

Referitor la interpretarea clauzei de la art. 3.6. din convenție, în favoarea recurenților, în sensul de a stabili ca rata anuala a dobânzii este de 5.5 % pe an pentru toată perioada de derulare a contractului, apreciază că refuzul instanței de control judiciar, de a face aplicarea art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000, reprezintă o încălcare a acestui text de lege, care contrar susținerilor curții de apel, permite instanței să interpreteze clauzele în favoarea acestora.

Consideră că întrucât clauzele privind "dobânda aniversară în vigoare" și "modificarea dobânzii în vigoare în funcție de politica de credite a Băncii sau de evoluția pieței financiare" sunt lovite de nulitate absolută, clauza prevăzută la pct. 3.6 trebuie interpretată în favoarea consumatorului în sensul că "La data semnării prezentului contract, rata anuală dobânzii este de 5.5% pe an, rată care va fi menținută pentru toată perioada de derulare a contractului."

Clauza de la art. 3.6 nu face parte din prețul contractului, întrucât se contestă doar procentul de dobândă care depășește procentul 5.5% pe an.

Chiar și dacă această clauză ar face parte din preț, ea nu este supusă excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu sunt prevăzute în mod clar și inteligibil, și mai mult decât atât, nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul acestora.

Contrar opiniei instanței de apel, consideră că, în speță, sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv și nul al clauzei prevăzute la art. 4.1 din contract prin care se stipulează ca "orice plata efectuata de imprumutat sau codebitor in baza acestui contract se va face in moneda in care a fost acordat creditul", precum și al clauzei prevăzute la art. 4.6-teza a doua, potrivit căreia "Banca este mandatata de împrumutat prin prezentul contract sa efectueze daca este cazul, si schimbul valutar, in numele si pentru acesta, utilizând propriile cotații si completând documentele aferente acestei operațiuni. Eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat".

Totodată, apreciază că sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea incidenței teoriei impreviziunii, stabilite la art. 966-970 C. civ. de la 1864.

In ceea ce privește clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricăror plați in moneda creditului si suportarea de către consumator a diferentelor de schimb valutar la data incheierii convențiilor, raportat la circumstanțele economice din anul 2008, precum si la posibilitățile de a cunoaște efectele unor astfel de credite si implicațiile clauzelor contractuale pe termen lung, contractarea creditului in franci elvețieni s-a prefigurat a fi mai avantajoasa fata de alte oferte de creditare in RON sau in euro.

Așadar s-a produs o schimbare fundamentală a condițiilor de contractare, astfel că în prezent, recurenții sunt obligați la prestații vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora s-a manifestat voința de a contracta. Prin urmare, au caracter abuziv clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricăror plăți în moneda creditului cu suportarea de către consumator a diferentelor de curs valutar.

Clauzele de efectuare a plăților în moneda în care a fost acordat creditul, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către imprumutati nu au fost negociate direct cu recurenții, având în vedere caracterul prestabilit și impus acestora prin contractul de credit.

Recurenții au susținut că banca nu a acționat cu bună-credință, întrucât aceasta nu a inclus în contract clauze de diminuare a riscului valutar și nici nu și-a îndeplinit obligația de informare corectă a clientului.

În mod eronat instanța de apel a reținut că nu există un dezechilibru contractual în detrimentul recurenților, generat de aceste clauze. Arată că dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune consta în imposibilitatea consumatorului de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor sale.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul recurenților, apreciază că se impunea restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF-leu la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proportionalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voință în sensul angajării în acest raport juridic.

Astfel, la art. 77 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului se prevede ca, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. De asemenea, prin art. 4 din Regulamentul nr. 3 din 12 martie 2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice.

Recurenții-reclamanți susțin că în mod greșit instanța de control judiciar a reținut că, în speță, nu se poate face aplicarea teoriei impreviziunii.

Aplicarea efectelor teoriei impreviziunii nu este exclusă de reglementarea din C. civ. privind principiului nominalismului monetar, iar instituția teoriei impreviziunii a fost concepută pentru a proteja părțile contractante, de bună credință, pentru care, pe parcursul derulării contractului obligația ce trebuie executată a devenit excesiv de oneroasă.

Având în vedere prevederile art. 966-970 C. civ., în vigoare la momentul încheierii contractului, distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valorii CHF față de moneda națională, apare ca o soluție justă și echitabilă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 aprilie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La data de 20 mai 2019, recurenții-reclamanți A. și B. au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 523/2018 din 7 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a suspendat judecata recursului, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Cauza a fost repusă pe rol prin încheierea din 17 noiembrie 2020, reținându-se că nu mai subzistă motivul suspendării, întrucât cauza C-81/19 a fost soluționată la 9 iulie 2020.

Ulterior, prin aceeași încheiere, Înalta Curte a pus, din oficiu, în discuția părților incidența suspendării judecării cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene și a dispus luarea acestei măsuri.

Prin rezoluția din 10 decembrie 2020 s-a stabilit termen la 16 martie 2021, când cauza a fost repusă pe rol, constatându-se că a încetat motivul suspendării.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În argumentarea acestui motiv de casare, recurenții-reclamanți au susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și, totodată, conține motive contradictorii. Au arătat că instanța de apel nu face referire în motivarea hotărârii recurate la decizia CJUE C-186/16 și nici la înscrisurile probatorii care au fost administrate în apel, decizia recurată nu cuprinde o motivare specifică particularităților cauzei, ceea ce contravine dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. și jurisprud