ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1541/2022

Ședința publică din data de 21 iunie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 3 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la evacuarea suprafeței de 80,12 mp, situată în demisolul imobilului din str. x, București, pe care se află amplasate echipamentele proprietatea pârâtei; obligarea pârâtei la plata sumei de 180.270 RON, echivalentul a 40.060 euro la cursul de schimb leu/euro de 4,5 RON/1 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a suprafeței de 80,12 mp pentru perioada 17.12.2014-30.01.2017 și ulterior, până la eliberarea completă a spațiului; obligarea pârâtei la plata sumei de 234.000 RON, echivalentul a 52.000 euro la cursul de schimb leu/euro de 4,5 RON/1 euro, reprezentând contravaloarea daunelor interese pentru utilizarea fără drept a suprafeței de 80,12 mp.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 555, art. 1357 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 491 din 27 februarie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B.

Împotriva sentinței primei instanțe, a declarat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, Curtea de apel București, secția a VI-a civilă a dispus rectificarea citativului, în sensul eliminării din sistemul Ecris a societății B., urmând a fi menționată doar societatea C. S.A (fostă B.)

Prin decizia civilă nr. 921A din 28 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 491 din 27 februarie 2018 a Tribunalului București, secția a VI-a Civilă.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului și casarea în tot a deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, autoarea prezentului demers procesual a făcut o succintă prezentare a situației de fapt.

În motivarea recursului formulat, recurenta a susținut că, în cauză, sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a susținut că, prin hotărârea recurată, se face o confuzie între exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților statului - care se face cu titlu gratuit, conform art. 12 alin. (4) din Legea 123/2012 și exercitarea acestor drepturi asupra proprietăților private, care se realizează, conform art. 12 alin. (5) din Legea 123/2012, în schimbul unei indemnizații, despăgubiri.

Astfel, recurenta subliniază că, în mod eronat, instanța a constatat că nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 123/2012, reținând "cu prioritate" că postul de transformare ce face obiectul cauzei a fost amplasat în locul actual în anul 1974, însă, a continuat argumentarea prin raportare la dispozițiile actului normativ anterior menționat.

Pe cale de consecință, solicită să se constate contradicția argumentelor instanței de apel, care, pe de o parte, apreciază că Legea nr. 123/2012 nu este aplicabilă, iar, ulterior, motivând respingerea apelului, aduce drept temei dispoziții ale acestei legi. Față de această argumentare, recurenta apreciază ca fiind incident motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, recurenta arată că înțelege să invoce dispozițiile art. 6 alin. (6) C. civ., pe care îl reproduce.

Conchizând, recurenta susține că, în situația în care instanța va trece peste argumentele sale privitoare la faptul că postul de transformare deservește un interes privat și nu unul public, în cauză, sunt incidente dispozițiile Legii nr. 123/2012.

În continuare, recurenta susține că instanța de apel nu a ținut cont și nu a argumentat în niciun mod înlăturarea probatoriului administrat în faza apelului.

În susținere, arată că, din înscrisurile depuse de pârâtă la dosarul cauzei, rezultă că echipamentele acesteia, amplasate în subsolul imobilului recurentei, nu deservesc un interes public, ci unul eminamente privat.

În cazul în care se va trece peste argumentația prezentată, solicită a se constatata că intimata-pârâtă nu a făcut dovada prin niciun mijloc de probă că echipamentele existente în subsolul imobilului deținut de recurentă sunt în stare de funcționare și că deservesc imobilul acesteia, în condițiile în care sarcina acestei probe aparținea pârâtei, recurenta susținând că nu poate face dovada unui fapt negativ.

În altă ordine de idei, recurenta susține că, în mod eronat, instanța de fond a apreciat că nu sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale. Contrar celor reținute de instanță, recurenta afirmă că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 1349 din C. civ. privind răspunderea delictuală.

În plus, mai arată că dispozițiile Legii nr. 123/2012, care conferă dreptul proprietarului afectat de exercitarea unor drepturi de uz și servitute instituite în favoarea operatorului de distribuție a energiei electrice, sunt în concordanță cu dispozițiile art. 44 din Constituția României și art. 555 - 556 din C. civ.

Astfel, susține că, prin neîncheierea unei convenții cu apelanta-reclamantă, proprietar al spațiului afectat de drepturile de uz și servitute instituite prin lege în favoarea intimatei-pârâte, aceasta din urmă a încălcat obligația legală prevăzută de dispozițiile art. 12 alin. (6) din Legea nr. 123/2012, fapta intimatei-pârâte având caracter delictual, în sensul art. 1349 din C. civ.

În continuare, autoarea recursului solicită instanței de control să constate că nu există niciun temei de drept din care să rezulte că dreptul de servitute legală, deținut de pârâtă, poate fi exercitat cu titlu gratuit, în condițiile în care este aplicabil, în cauză, art. 12 alin. (10) din Legea nr. 123/2012, iar nu art. 12 alin. (4).

Mai arată că, din cuprinsul titlului de proprietate, se constată că spațiul de 80,12 mp aflat la demisolul imobilului, afectat de Postul de transformare subteran PTS2050, face obiectul dreptului de proprietate privată al recurentei-reclamante, și nu al celui de proprietate publică, iar împrejurarea că recurenta a avut cunoștință despre existența acestuia la momentul achiziționării imobilului în anul 2014, nu este de natură să determine inaplicabilitatea dispozițiilor art. 12 alin. (10) din Legea nr. 123/2012, întrucât nu există niciun temei juridic sau rațiune ce ar putea justifica o asemenea interpretare.

Așadar, în considerarea temeiului de drept aplicabil și a îndeplinirii condițiilor prevăzute de legea specială incidență, recurenta susține că existența prejudiciului constă în neacordarea despăgubirilor ce i se cuvin în baza dispozițiilor art. 12 alin. (10) din Legea nr. 123/2012.

Totodată, făcând trimitere la dispozițiile art. 44 din Constituția României și la art. 555 C. civ., recurenta arată că regimul juridic al terenurilor afectate de capacități energetice a format obiectul Legii nr. 318/2003, a Legii nr. 13/2007, iar, în prezent, este reglementat prin dispozițiile Legii nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale.

Arată că dispozițiile art. 16 alin. (2) și alin. (9) din Legea nr. 13/2007 a energiei electrice permiteau, în vederea desfășurării unui serviciu de utilitate publică, restrângerea atributelor dreptului de proprietate privată, dar recunoșteau, în același timp, dreptul titularilor dreptului de proprietate privată la despăgubiri.

În continuare, arată că prevederi similare sunt cuprinse și în Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale (dispozițiile art. 12 din. 2-7), la alin. (10) al art. 12 fiind prevăzut în mod expres faptul ca proprietarii terenurilor și titularii activităților afectați de exercitarea de către titularii de licență și autorizații a drepturilor prevăzute la alin. (2) vor fi despăgubiți pentru prejudiciile cauzate acestora.

Făcând trimitere în continuare la prevederile art. 12 alin. (6) din Legea nr. 123/2012, recurenta afirmă că, din înscrisurile depuse la dosar, corespondență, notificări, rezultă că a solicitat intimatei-pârâte încheierea unei convenții-cadru pentru determinarea cuantumului indemnizațiilor, a despăgubirilor și a modului de plată a acestora, fără a se da curs acestei solicitări.

Conchizând, recurenta susține, așadar, că, raportat la aceste dispoziții generale și speciale, în mod eronat instanța a susținut că prevederile art. 12 alin. (6) din Legea nr. 123/2012, reținut în considerentele sentinței, ar fi aplicabile doar proprietăților private afectate de capacități energetice ce se vor realiza după intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012, în speță fiind vorba despre instalații energetice, realizate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.

Totodată, solicită instanței de control să rețină că, din întreaga reglementare a legii privind capacitățile energetice ce afectează proprietățile private, nu rezultă că exercitarea dreptului legal de uz și servitute instituit în favoarea pârâtei ar fi unul gratuit și, în condițiile în care este de necontestat faptul că există o limitare a folosinței bunului imobil, proprietatea reclamantei, din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul I adițional la CEDO, în lipsa unei despăgubiri, aceasta reprezintă o sarcină excesivă și împovărătoare pentru proprietar conform jurisprudenței CEDO.

Recurenta arată că, așa fiind, pentru menținerea unui just echilibru între interesul general și cel particular, în virtutea echității și al dreptului proprietarului la respectarea bunurilor sale, este obligatorie acordarea unei despăgubiri, care să acopere prejudiciul suportat prin restrângerea prerogativelor acordate de art. 555 C. civ.

Sub acest aspect, arată că nu pot fi primite considerentele instanței, conform cărora, recurenta ar fi dobândit terenul de abia în anul 2014, având deci cunoștință despre existența capacităților energetice, de vreme ce nu se contestă dreptul de uz și servitute instituite în favoarea intimatei-pârâte, ci se solicită despăgubiri pentru lipsa de folosință a spațiului.

În încheiere, arată că, prin raportare la prevederile legale menționate, în calitate de titular al dreptului de proprietate asupra spațiului afectat de capacitățile energetice, are dreptul de a fi despăgubită pentru restrângerile cauzate dreptului real al cărei titular este, astfel încât, față de aspectele de fapt și de drept invocate, dispozițiile legale incidente și ansamblul probator administrat în cauză, solicită admiterea recursului împotriva deciziei civile nr. 921A din 28.07.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel București, secția a Vi-a Civilă, casarea în tot a deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 19 februarie 2021, astfel cum atestă dovezile de înmânare aflate la dosar, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte C. S.A. (fostă B.)

La 19 martie 2021, intimata, a depus, în termen legal, întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat. Totodată, a solicitat a se constata faptul că, în realitate, motivele invocate de recurentă nu se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., ci reprezintă criticile aduse sentinței pronunțate de instanța de fond care au format obiectul analizei cauzei în apel.

La 29 martie 2021, astfel cum atestă dovada de înmânare aflată la dosarul de recurs, întâmpinarea a fost comunicată recurentei.

La 26 iulie 2021, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei, ca neîntemeiate și admiterea recursului, reluând criticile formulate deja în recursul declarat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admiterea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 21 februarie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului părților, cu solicitarea de a depune un punct de vedere.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 3 mai 2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept incidente în cauză, Înalta Curte îl va respinge, pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat faptul că decizia cuprinde considerente contradictorii, deoarece, deși ar fi reținut că nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 123/2012, postul de transformare fiind amplasat la locul actual în anul 1974, ulterior, instanța de apel ar fi respins cererea recurentei tocmai pe baza dispozițiilor acestei legi.

Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens prezentând într-un mod structurat, fără elemente contradictorii, raționamentul-logico juridic care a stat la baza deciziei pronunțate.

Cu titlu preliminar, potrivit situației de fapt, astfel cum a rezultat din probatoriul administrat și pe care instanța de recurs nu îl poate reevalua, instanța supremă reține că instalația energetică, reprezentând post de transformare subteran aparținând intimatei, a fost instalată la subsolul imobilului deținut de reclamantă în anul 1974.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că drepturile de uz și servitute ale intimatei-pârâte s-au născut sub efectul Decretului-lege nr. 76/1950 pentru producerea, transportul, distribuția și vânzarea energiei electrice, act normativ în vigoare la acel moment.

În ce privește incidența Legii nr. 123/2012, instanța supremă reține, în primul rând, că recurenta a avut o poziție contradictorie pe parcursul procesului, în sensul că, pe de o parte, a susținut inaplicabilitatea acestei legi, iar pe de altă parte, a susținut că dreptul de servitute al intimatei-pârâte nu este legal constituit în lipsa unei convenții prin care să se prevadă limitele de exercitare a drepturilor de uz și servitute ale intimatei-pârâte și indemnizația prevăzută de art. 12 din Legea nr. 123/2012.

În al doilea rând, reține că, în mod contrar celor susținute prin memoriul de recurs, instanța de apel nu și-a întemeiat soluția pe dispozițiile acestei legi.

Astfel, a reținut instanța de apel faptul că, prin decizia nr. 27/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-au dat interpretări obligatorii cu privire la aplicarea în timp a Legii nr. 123/2012, inclusiv sub aspectul necesității încheierii unei convenții și a existenței dreptului la indemnizație.

A reținut că, prin această decizie s-a statuat că, "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 16 alin. (2), (3), (5), (6), (7), (9), (10), art. 19 alin. (3), art. 20 alin. (3), art. 35 alin. (3) și art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a dispozițiilor art. 12 alin. (2), (3), (5), (6), (8), (10) și (11), art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (3), art. 30 alin. (4) și art. 44 alin. (4) din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările și completările ulterioare, titularii dreptului de proprietate privată afectați de capacitățile energetice pot pretinde indemnizații pentru lipsa de folosință numai în măsura în care capacitățile energetice au fost realizate după intrarea în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007; pentru capacitățile energetice realizate anterior, exercitarea de către titularii autorizațiilor de înființare și de către titularii licențelor a drepturilor de uz și de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispozițiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcțiune".

A mai reținut instanța de apel că, în motivarea deciziei nr. 27/2019 (par. 92), Î.C.C.J. a statuat că, "Din prevederile art. 16 alin. (4) și (5) din Legea nr. 13/2007, respectiv ale art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 123/2012 rezultă că, dacă proprietarul terenului nu este statul sau unitatea administrativ-teritorială, caz în care exercitarea drepturilor de uz și de servitute se face cu titlu gratuit, modalitatea de exercitare a acestor drepturi depinde de momentul edificării capacității energetice. Astfel, exercitarea drepturilor de uz și de servitute asupra proprietăților private afectate de capacitățile energetice care se vor realiza după intrarea în vigoare a legii se face pe baza unei convenții-cadru, cu un conținut anume determinat, care va cuprinde și cuantumul indemnizației. Per a contrario, dacă astfel de capacități au fost realizate înainte de intrarea în vigoare a legii, exercitarea drepturilor în discuție se face fără încheierea vreunei convenții și fără plata vreunei indemnizații".

Raportat la aceste considerații, instanța de apel a conchis că reclamanta nu este îndreptățită la obținerea contravalorii lipsei de folosință a suprafeței de 80,12 mp față de legislația în vigoare la data instalării echipamentelor, și anume față de Legea nr. 76/1950. În același timp, a reținut, raportat la considerentele obligatorii ale deciziei în interesul legii nr. 27/2019 (92) și la data amplasării echipamentelor în imobil, că dispozițiile Legii nr. 123/2012 nu sunt incidente în cauză cu privire la necesitatea încheierii unei convenții prin care să se prevadă limitele de exercitare a drepturilor de uz și servitute ale intimatei-pârâte și a existenței dreptului la indemnizație pentru lipsa de folosință.

Criticile recurentei-reclamante, subsumate aceluiași motiv de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., privind neargumentarea de către instanța de apel a înlăturării probatoriului administrat în apel, în susținerea inaplicabilității Legii nr. 123/2012, din care ar rezulta că echipamentele pârâtei amplasate în subsolul imobilului reclamantei nu deservesc un interes public, ci unul eminamente privat apar ca lipsite de interes, de vreme ce, prin decizia recurată s-a reținut inaplicabilitatea acestei legi asupra pretențiilor reclamantei.

Pe de altă parte, instanța supremă nu poate primi critica privind lipsa dovezilor care să ateste că echipamentele intimatei-pârâte sunt în stare de funcționare și deservesc imobilul acesteia întrucât vizează stabilirea situației de fapt iar nu conturarea unei critici de nelegalitate ce poate face obiectul analizei în această etapă procesuală, raportat la dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta susține că, în mod eronat, instanța de apel ar fi apreciat că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale. În susținerea acestei critici, recurenta arată că, prin neîncheierea unei convenții cu recurenta-reclamantă, proprietar al spațiului afectat de drepturile de uz și servitute instituite prin lege în favoarea intimatei-pârâte, aceasta din urmă a încălcat obligația legală prevăzută de dispozițiile art. 12 alin. (6) din Legea nr. 123/2012, fapta intimatei-pârâte având caracter delictual în sensul art. 1349 C. civ.

Criticile recurentei-reclamante, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Se cuvine precizat că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata de despăgubiri reprezentând lipsa de folosință a suprafeței de 80,12 mp, precum și la plata de daune interese reprezentând utilizarea fără drept a aceleiași suprafețe.

Așa cum s-a arătat deja, prin Decizia în interesul legii nr. 27/2019, Î.C.C.J. a statuat că titularii dreptului de proprietate afectați de capacități energetice pot pretinde indemnizații pentru lipsa de folosință numai în măsura în care capacitățile energetice au fost realizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 13/2007; pentru capacitățile realizate anterior, așa cum este și situația în speță, transformatorul fiind instalat în anul 1974, exercitarea de către titularii autorizațiilor de înființare și de către titularii licențelor a drepturilor de uz și de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispozițiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcțiune. Totodată, a statuat că, dacă astfel de capacități au fost realizate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 13/2007, exercitarea drepturilor în discuție se face fără încheierea vreunei convenții și fără plata vreunei indemnizații.

Prin aceeași decizie, instanța supremă a reținut că, "(99) atât timp cât legile speciale (n.b. Legea nr. 13/2007, Legea nr. 123/2012) nu recunosc dreptul la indemnizații pentru lipsa de folosință decât în cazul capacităților energetice realizate ulterior intrării lor în vigoare, părțile nu pot apela la dreptul comun pentru a încerca să obțină un atare drept pentru capacitățile construite anterior, pentru că o asemenea abordare ar goli de conținut dispozițiile de la acel moment ale legii, care consacrau caracterul gratuit al exercitării drepturilor de uz și servitute".

Raportat la aceste considerente, instanța de recurs reține că, atât timp cât domeniul energetic este reglementat prin legi speciale, recurenta-reclamantă nu poate recurge la normele de drept comun ale 1349 C. civ. pentru realizarea pretenției sale, întrucât se opune principiul specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la norma generală)

În plus, față de data instalării echipamentelor în imobilul reclamantei dar și raportat la dezlegările obligatorii ale Î.C.C.J. din decizia în interesul legii nr. 27/2019, instanța supremă reține că, în ce privește dreptul la indemnizație al recurentei și necesitatea încheierii unei convenții prin care să se prevadă limitele de exercitare a drepturilor de uz și servitute ale intimatei-pârâte, nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 123/2012, în mod corect reținând instanța de apel că dreptul de servitute al intimatei-pârâte s-a născut sub imperiul Decretului lege nr. 76/1950.

Decretul nr. 76/1950 a stabilit, în art. 1, că dreptul de a produce, transporta, distribui și vinde energie electrică aparține statului și a conferit, în art. 23, beneficiarilor autorizațiilor de construire și de exploatare a uzinelor și rețelelor electrice dreptul de a cere exproprierea bunurilor imobile proprietate particulară și de a instala și întreține stâlpi susținători ai rețelelor electrice, cabluri subterane, conductori aerieni, posturi de transformare sau de conexiune și altele asemenea; a mai acordat dreptul de a așeza și întreține suporți și ancoraje pentru rețele, pe clădiri, dreptul de a utiliza străzile și drumurile publice, precum și proprietățile particulare în scopul accesului la construcția proiectată și pentru întreținerea și exploatarea instalațiilor, dreptul de a tăia arborii care ar putea provoca întreruperi, de a interzice proprietarilor imobilelor învecinate de a construi, instala sau depozita orice obiecte care ar putea prejudicia buna funcționare a instalațiilor electrice și dreptul de a interzice construirea de noi clădiri și de orice fel de "construcțiuni" sub liniile de transport principale: 220, 110, 35 și 25 kW.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că recurenta-reclamantă nu este îndreptățită la plata contravalorii lipsei de folosință a suprafeței de 80,12, de vreme ce Legea nr. 76/1950 nu prevede o asemenea măsură reparatorie.

Referitor la susținerile recurentei în sensul că este îndreptățită la obținerea de despăgubiri pentru utilizarea fără drept a suprafeței de 80,12 mp, instanța de recurs reține că, în considerentele deciziei în interesul legii nr. 27/2019, instanța supremă a statuat că, "(109) În ceea ce privește despăgubirile, urmează a se statua că titularii dreptului de proprietate privată afectați de capacitățile energetice pot pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de titularii autorizațiilor de înființare și de titularii licențelor, în exercitarea drepturilor de uz și de servitute, indiferent de momentul realizării capacității energetice (anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007), întrucât, de la data adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 63/1998 și până în prezent, toate actele normative au recunoscut un asemenea drept persoanelor prejudiciate prin pagube produse cu ocazia exercitării drepturilor de uz și servitute. Se cuvine din nou să fie subliniat că dreptul la despăgubiri este distinct de cel la indemnizare, primul dintre ele fiind legat în mod expres de producerea unei pagube, noțiune în categoria căreia nu intră și cea derivată din lipsa de folosință. În acest context, se impune a reitera că prejudiciile trebuie să fie produse cu ocazia exercitării drepturilor de uz și/sau servitute, pentru a putea da naștere dreptului la despăgubiri, simpla exercitare a dreptului de uz și servitute nefiind aptă să producă, ea însăși, pagube, deoarece exercitarea unui drept în limitele legii nu vatămă pe nimeni".

Raportat la aceste considerente obligatorii ale instanței supreme, care fac distincție între indemnizație și despăgubire, instanța de recurs reține că, chiar dacă despăgubirile pot fi solicitate indiferent de momentul realizării capacității energetice (anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007), totuși, prin decizia atacată s-a reținut că reclamanta nu a dovedit săvârșirea de către intimata-pârâtă a unei fapte care să depășească simpla exercitare a dreptului de uz și servitute, pentru a se putea reține caracterul ilicit al unei asemenea fapte generatoare de prejudicii în patrimoniul recurentei-reclamante.

Or, în cadrul acestei căi de atac extraordinare se verifică doar conformitatea deciziei atacate cu normele de drept aplicabile, aspectele care vizează stabilirea situației de fapt în urma administrării unui probatoriu adecvat fiind atributul instanțelor devolutive.

Prin urmare, criticile privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 16 alin. (9) din Legea nr. 13/2007 sunt nefondate.

În ce privește argumentele recurentei privind faptul că exercitarea dreptului de uz și servitute instituite în favoarea intimatei-pârâte cauzează o limitare a dreptului de proprietate al pârâtei ce nu poate fi acoperită decât prin plata unei despăgubiri, instanța de recurs reține că, în Cauza Mirela Cernea și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că amplasarea unor stâlpi de electricitate pe terenul proprietate a reclamanților a făcut ca lotul de teren ocupat cu fundațiile să fie considerat, prin efectul legii naționale, drept "bun public", iar asemenea dispoziții nu au privat pe reclamanți de proprietatea lor, ci au vizat punerea în aplicare la nivel național a unor politici de producție și de distribuție a energiei electrice și termice, intrând sub incidența reglementării privind "folosirea bunurilor" în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Curtea a mai subliniat că dispozițiile naționale, în temeiul cărora sunt luate măsuri de limitare a dreptului de proprietate privată, sunt conforme cu dreptul statelor "de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor", enunțat la al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și, evaluând măsura în care scopul legitim de interes general se află într-un raport de just echilibru cu imperativul apărării dreptului la proprietate privată, instanța europeană a notat că, într-un domeniu atât de complex și de delicat ca cel al strategiei naționale în domeniul energetic, statul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a-și desfășura politicile de interes general, iar caracterul proporțional al afectării dreptului a fost apreciat prin raportare la existența unor garanții de procedură care să asigure că punerea în aplicare a sistemului și impactul său nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile. Din această perspectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că legile naționale conțin asemenea garanții, condiționând exercitarea dreptului de uz și de servitute de respectarea principiilor echității și minimei afectări a dreptului de proprietate; mai mult, a apreciat că, și dacă legiuitorul intern optează pentru soluția gratuității exercitării drepturilor de uz și de servitute, proprietarii afectați nu se află în imposibilitatea absolută de a fi despăgubiți pentru efectele prejudiciabile ale lucrărilor realizate de către titularii autorizațiilor în exercitarea drepturilor lor de uz și de servitute.

Totodată, prin decizia nr. 27/2019, pronunțată de completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, Î.C.C.J. a statuat cu efect obligatoriu faptul că, "nu există niciun conflict între drepturile de proprietate, pentru că terenurile pe care se află rețelele electrice de transport și de distribuție existente la data intrării în vigoare a legii (n.b. Legea nr. 123/2012) nu au intrat niciodată în proprietatea privată, ci, dimpotrivă, erau și au rămas în cea publică; prin urmare, în măsura în care rețeaua este amplasată, într-o exprimare generală, pe un teren proprietate privată, trebuie să se considere că suprafața de teren afectată rețelei (strict cea situată sub platforma pe care sunt amplasați stâlpi de electricitate, de exemplu) rămâne în proprietate publică, iar drepturile celor doi titulari nu se află în concurs, ci se întâlnesc la limita capacității energetice, fără a o putea depăși. În niciun caz, o asemenea delimitare a proprietății nu are ca efect o expropriere, nici formală, nici de fapt, a titularului dreptului de proprietate privată afectat, ci duce la un control rezonabil și lipsit de arbitrariu al folosirii bunurilor; aceasta, chiar dacă dreptul de proprietate privată (prin ipoteză, învecinat) ajunge să fie afectat; în substanța sa, el însă nu dispare, căci titularul îl poate utiliza, vinde, dona, ceda, ipoteca ori lăsa moștenire".

Raportat la aceste considerente, instanța de recurs reține că sunt nefondate criticile recurentei, întrucât, așa cum s-a arătat, în cauza de față, instanța de apel a reținut că recurenta-reclamantă nu a dovedit producerea unei pagube prin exercitarea dreptului de uz și servitute de către intimata-pârâtă care să legitimeze acordarea de despăgubiri, iar instanța de recurs nu poate proceda la restabilirea situației de fapt.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 921A din 28 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2022.