ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1542/2021

Ședința publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2010 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâtele S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., solicitând evacuarea acestora din spațiile comerciale pe care le ocupă, în suprafață de 5 mp, 6 mp și 12,54 mp, situate la parterul magazinului A. din București, x sector x.

La termenul din 25 aprilie 2012 reclamanta a identificat spațiile, într-o anexă, dar a menționat că înțelege să revendice aceste spații de la S.C. D. S.R.L. și de la S.C. C. S.R.L., care ocupă aceeași suprafață împreună cu S.C. E. S.R.L.; a precizat că acțiunea este promovată și împotriva acelei din urmă societăți.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2010 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., având ca obiect evacuarea, pe cale de ordonanță președințială a pârâtei din spațiul comercial pe care îl ocupă, în suprafață de 5 mp situat la parterul magazinului A. din București, x sector x până la soluționarea dosarului nr. x/2010

La 12 ianuarie 2011, reclamanta a precizat că solicită ca evacuarea pârâtei să se dispună pe calea dreptului comun.

Pârâta a chemat în garanție pe F. S.R.L., solicitând ca cea din urmă să suporte consecințele, dacă va cădea în pretenții, deoarece la data de 3 ianuarie 2007 i-a închiriat spațiul din care reclamanta pretinde să fie evacuată. Pe parcursul procesului, pârâta a renunțat la judecata cererii de chemare în garanție. La termenul din 20 aprilie 2011, tribunalul a admis excepția de litispendență între dosarul nr. x/2010 și dosarul nr. x/2010.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2010, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. C. S.R.L. solicitând evacuarea acesteia pe cale de ordonanță președințială, din spațiul comercial pe care îl ocupă în suprafață de 6 mp situat la parterul magazinului A. din București, x, sector x până la soluționarea dosarului nr. x/2010

La 24 ianuarie 2011, reclamanta a precizat că solicită evacuarea pârâtei să se dispună pe calea dreptului comun.

Pârâta a chemat în garanție pe S.C. F. S.R.L. solicitând ca aceasta să suporte consecințele, dacă va cădea în pretenții, deoarece la 4 noiembrie 1997 i-a închiriat spațiul din care reclamanta pretinde să fie evacuată. Pe parcursul procesului, pârâta a renunțat la judecata cererii de chemare în garanție.

La 7 martie 2011, reclamanta și-a completat cererea, chemând în judecată și S.C. E. S.R.L. pentru a se dispune și evacuarea acesteia din spațiul în dispută.

La termenul din 16 mai 2011, tribunalul a admis excepția de litispendență între dosarul nr. x/2010 și dosarul nr. x/2010.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2011, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. D. S.R.L. solicitând evacuarea acesteia pe cale de ordonanță președințială din spațiul comercial pe care ăl ocupă în suprafață de 12,54 mp situat la parterul magazinului A. din București, x sector x până la soluționarea dosarului nr. x/2010

La 19 ianuarie 2011, reclamanta a precizat că solicită ca evacuarea pârâtei să se dispună pe calea dreptului comun.

La termenul din 11 mai 2011, tribunalul a admis excepția de litispendență între dosarul nr. x/2011 și dosarul nr. x/2010.

La 21 decembrie 2011, reclamanta a completat cererea chemând în judecată pârâta S.C. F. S.R.L., solicitând obligarea pârâtelor să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în suprafață totală de 23,5 mp, rezultată din adiționarea celor individuale ocupate fără titlu. Cererea în revendicare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

La 29 ianuarie 2014 S.C. G. S.A. a formulat cerere de intervenție în interesul reclamantei, motivat de faptul că a încheiat cu reclamanta un contract de închiriere a spațiului în suprafață de 12,54 mp care se regăsește printre cele care fac obiectul prezentei acțiuni.

Cererea de intervenție accesorie a fost admisă în principiu.

Prin încheierile premergătoare, prima instanță a respins cererea reclamantei de renunțare la judecată și excepția inadmisibilității cererii completatoare, a dispus efectuarea unei expertize în specialitatea evacuare proprietăți imobiliare, a respins excepția necompetenței sale materiale, a încuviințat proba cu înscrisuri, a respins o cerere de amânare a cauzei formulată de intervenientă și a luat alte măsuri în vederea judecării cauzei.

Prin sentința civilă nr. 2610 din 21 mai 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondate cererea principală și cererea de intervenție în interesul reclamantei și a luat act că S.C. C. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. au renunțat la judecata cererii de chemare în garanție a S.C. F. S.R.L..

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor premergătoare, S.C. A. S.A. și S.C. G. S.A. au declarat apel, ambele afirmând că prima instanță, interpretând greșit contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 mai 1997, i-a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, ignorând înscrisurile din etapa precontractuală, care dovedeau că instanța reală a părților a fost aceea de a înstrăina, respectiv dobândi numai terenuri; în acest context, au invocat și faptul că instanța nu a manifestat rol activ, în condițiile în care nu a administrat toate probele care ar fi putut lămuri situația de fapt. În plus, apelanta-intervenientă a susținut că prima instanță i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât la 7 mai 2014 i-a respins o cerere de amânare a judecății pe care o justificase medical.

Prin decizia civilă nr. 521 din 21 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei capacității de folosință a intimatelor-pârâte S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., cu privire la cererea de apel promovată de apelanta-intervenientă S.C. G. S.A., a anulat cererea de apel formulată de apelanta-intervenientă S.C. G. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2610 din 21 mai 2014 și a încheierilor premergătoare pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2010 în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., pentru lipsa capacității de folosință, a respins cererea de apel, astfel cum a fost precizată, formulată de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile mr. 2610 din 21 mai 2014 și a încheierilor premergătoare date de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2010, ca nefondată și a respins cererea de apel formulată de apelanta-intervenientă S.C. G. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2610 din 21 mai 2014 și a încheierilor premergătoare date de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2010, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. F. S.R.L., S.C. E. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. ca nefondată. Prin aceeași decizie, a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă S.C. E. S.R.L. a sumei de 5503,12 RON reprezentând cheltuieli de judecată, a respins cererea apelantei-interveniente S.C. G. S.A., referitoare la cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată, a respins cererea intimatei-pârâte S.C. F. S.R.L., referitoare la cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată, și a luat act că apelanta-reclamantă și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe calea unei acțiuni separate.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.A. a declarat recurs, solicitând modificarea sa, în sensul admiterii acțiunii.

Recurenta a susținut că în hotărârea atacată nu sunt indicate motivele pentru care i-au fost înlăturate afirmațiile și dovezile administrate, dar și că ea a fost dată cu aplicarea greșită a art. 492 C. civ. a invocat astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2219 din 27 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 521 din 21 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a casat în parte decizia atacată și a trimis cauza instanței de apel, pentru rejudecarea apelului declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2610 din 21 mai 2014 și încheierilor premergătoare, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2010; a menținut celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a reținut în esență următoarele:

Analiza deciziei recurate relevă că instanța de apel a ajuns la o concluzie care contrazice argumentele pe care anterior le reține, fără să motiveze în mod convingător înlăturarea susținerilor părților; de aceea, raționamentul juridic adoptat nu a fost demonstrat neîndoielnic și hotărârea atacată, necreând transparență asupra silogismului, nu permite realizarea pe deplin a controlului judiciar.

Dacă prima instanță a respins acțiunea, reținând că S.C. F. S.R.L. a dobândit proprietatea terenului și a construcțiilor revendicate, ca efect al contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 14 mai 1997, curtea de apel a respins calea de atac promovată de reclamantă, notând că spațiile edificate nu au format obiect al vânzării, reclamanta nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra spațiilor comerciale revendicate, în timp ce, raportat la art. 492 C. civ., intimata-pârâtă S.C. F. S.R.L. este prezumată ca fiind proprietara acestor spații, calitate în care a transmis ulterior dreptul de folosință, prin încheierea unor contracte de închiriere.

Potrivit dispozițiilor art. 488 C. civ. de la 1864 "Tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului (…)". Ca efect al alipirii sau încorporării,lucrul accesoriu și cel principal formează un lucru nou sau un ansamblu de lucruri pe baza unor legături materiale și juridice specifice.

Calificarea unui lucru ca principal ori ca accesoriu se face de la caz la caz, fie în funcție de criteriul destinației, fie de cel al valorii economice.

Pentru dobândirea dreptului de proprietate este necesară exercitarea pozitivă a dreptului de accesiune, întrucât acest drept este potestativ. Efectul achizitiv de proprietate se produce numai în măsura în care proprietarul imobilului asupra căruia s-au făcut lucrări încorporate sau alipite înțelege să își exercite dreptul de accesiune. Potrivit art. 492 C. civ. "Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra".

Intimata S.C. F. S.R.L. a afirmat că este titular al dreptului de proprietate asupra construcțiilor, ca efect al contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 14 mai 1997. Pe această cale a operat transmiterea dreptului de proprietate doar asupra unor terenuri/cote indivize de teren, nu și asupra construcțiilor, statuări care, în condițiile în care nu au fost atacate, au intrat în puterea de lucru judecat, așa încât nu mai pot fi contrazise.

Din analiza instanței de apel lipsește indicarea bunului principal, față de care să fi avut loc operațiunea de alipire/încorporate. De asemenea, decizia recurată nu a oferit o explicație faptului că în concluziile sale a reținut că S.C. F. S.R.L. este prezumată de lege ca fiind proprietara unică a spațiilor comerciale, fără ca regimul juridic al coproprietății asupra terenului să afecteze și dreptul real asupra construcției.

Se cuvine reevaluată lipsa autorizației de construire pentru lucrările efectuate, deja reținută în apel, pentru că prezumția instituită de textele de lege evocate nu poate fi aplicată în condițiile încălcării normelor imperative din domeniu.

Recurenta susține că ceea ce revendică nu sunt spații comerciale distincte de magazin, ci sunt, în fapt, amenajări provizorii, încorporate în bunul imobil principal, care este distinct de teren.

Această ipoteză nu a fost examinată în apel, cu toate că, prin încorporarea în bunul imobil, materialele de construcții utilizate de către S.C. F. S.R.L. au devenit imobile, iar raportul de accesorietate între bunul principal și lucrările adăugate pare a fi indiscutabil, de vreme ce lucrările nu ar fi putut exista în absența structurii magazinului A..

Dispozițiile legale în materia accesiunii sunt aplicabile numai dacă între părți nu există convenții derogatorii.

În apel, instanța a evocat contractul de asociere nr. x din 15 iulie 1992, al cărui obiect, potrivit art. 2, l-a reprezentat asocierea recurentei și a intimatei-pârâte S.C. F. S.R.L., în vederea edificării unei construcții formată dintr-o clădire cu două niveluri compusă din: magazin de vânzare, depozit de marfă, birou, grup sanitar, anexe, etc, părțile convenind ca edificarea construcției să fie făcută din fondurile intimatei-pârâte pe terenul aflat în proprietatea recurentei-reclamante, situat în curtea interioară a magazinului A., în zona de legătură dintre Corpul central și corpul nou Călărași, dar și ca, atunci când va fi finalizată, construcția să rămână în proprietatea părților, în cote de 3% pentru recurentă și de 97% pentru intimata-pârâtă S.C. F. S.R.L.. Cu toate acestea, curtea de apel a înlăturat susținerile S.C. A. S.A., care s-a înscris în fals împotriva respectivului contract, dar nu a analizat măsura în care convenția părților a produs consecințele inițial agreate.

În rejudecarea apelului, prin decizia civilă nr. 1563 din 5 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins cererea de apel astfel cum a fost precizată de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2610 din 21 mai 2014 și a încheierilor premergătoare pronunțate de Tribunalul București ca nefondată; a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă S.C. E. S.R.L. a sumei de 5503,12 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă S.C. F. S.R.L. la plata sumei de 8.688 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:

Atât apelanta-reclamantă S.C. A. S.A., cât și intimata-pârâtă S.C. F. S.R.L. au pretins că sunt titularele dreptului de proprietate asupra spațiilor revendicate.

În cadrul acțiunii în revendicare se aplică regula generală prevăzută de art. 1169 C. civ. de la 1864 potrivit căreia reclamantul este cel care trebuie să facă dovada pozitivă în sensul că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Dacă și pârâtul invocă, la rândul său un titlu de proprietate, revine instanței sarcina de a compara titlurile, dând preferință aceluia ce are un titlu mai caracterizat.

Curtea a reținut faptul că înregistrarea imobilului în contabilitatea apelantei-reclamante, achitarea impozitelor și taxelor aferente sau înscrierea imobilului în cartea funciară nu poate conduce la concluzia că acestea ar reprezenta titlu de proprietate.

În ceea ce privește titlu de proprietate invocat de pârâta S.C. F. S.R.L., contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 14 mai 1997 viza doar terenul, nu și construcțiile, astfel că nu poate fi considerat un titlu de proprietate pentru spațiile comerciale revendicate în prezenta cauză.

Referitor la cele două declarații contradictorii date de apelanta-reclamantă, față de faptul că apelanta nu a justificat ultima declarație, dacă între timp s-a schimbat posesorul acelor spații, Curte a considerat această ultimă declarație ca fiind dată pro causa și nu a ținut cont de ea.

În aceste condiții, cât timp apelanta-reclamantă se află în posesia spațiilor comerciale revendicate, fiind un presupus proprietar posesor, este evident faptul că nu mai poate fi admisă o acțiune în revendicare formulată de aceasta cu privire la spațiile pe care le are în posesie.

În ceea ce privește existența vreunei convenții derogatorii ce ar putea să facă inaplicabile dispozițiile legale referitoare la accesiune, Curtea a constatat că nu există o astfel de convenție.

Contractul de asociere nr. x din 15 iulie 1992 încheiat între părți nu privește și spațiile revendicate în prezenta cauză.

Curtea a reținut că spațiile comerciale revendicate de apelanta-reclamantă au fost construite fără a obține în prealabil o autorizație de construcție și potrivit deciziei nr. 13/2019 din 8 aprilie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii s-a stabilit că lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoașterea pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de proprietarul terenului, cu materiale proprii.

Așa fiind, accesiunea nu ar putea interveni din acest considerent, respectiv lipsa autorizației de construire, Curtea a reținut că este inutilă analizarea îndeplinirii condițiilor accesiunii și stabilirea bunului principal, respectiv magazinul A. sau terenul.

S-a reținut totuși că spațiile comerciale revendicate de apelanta-reclamantă au fost edificate de intimata-pârâtă S.C. F. S.R.L. în perioada 1991-1992.

Având în vedere faptul că este vorba de bunuri imobile, aplicabile cauzei ar fi dispozițiile art. 492 C. civ.

Pornind de la aceste dispoziții legale, este evident faptul că bunul principal nu poate să fie decât terenul pe care s-a constituit, în ciuda faptului că acele construcții au fost edificate lângă structura de rezistență a magazinului A..

O eventuală valoare mai mare a magazinului A. ar putea fi avută în vedere doar în situația în care am fi în prezența unei accesiuni mobiliare, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

Faptul că respectivele spații sunt edificate pe terenul aflat în indiviziune, deținut de către reclamanta A. și pârâta Stanbox reprezentând un argument în plus pentru respingerea prezentei căi de atac.

În situația în care acele spații s-ar fi construit în urma obținerii unei autorizații de construire, cu respectarea dispozițiilor legale speciale, părțile teoretic ar fi devenit coproprietare.

Însă în această situație, în lipsa unui partaj, acele spații nu ar putea fi revendicate de niciuna dintre părți.

În concluzie, Curte a apreciat că apelanta-reclamantă nu a dovedit că este titulara dreptului de proprietate asupra spațiilor comerciale revendicate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

În conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Este de netăgăduit calitatea de proprietar a recurentei în ceea ce privește magazinul A. din București.

Prin decizia de casare s-a reținut că prezumția proprietății operează în favoarea proprietarului bunului principal și astfel se consolidează poziția recurentei de proprietar prezumat al construcțiilor ce fac obiectul revendicării.

A fost lăsat la îndemâna instanței de apel, în rejudecare dezlegarea unui aspect esențial ce ține de imposibilitatea de dobândire prin accesiune artificială imobiliară a construcțiilor de către intimata S.C. F. S.R.L. în lipsa unei autorizații de construire.

Situația ipotetică a construirii respectivelor spații cu respectarea dispozițiilor legale speciale nu poate avea nicio influență asupra calității de proprietar a A. cu privire la spațiile respective.

Raportat la limitele casării, dezlegările date de instanța de recurs din care rezultă în mod clar că F. nu a dobândit dreptul de proprietate asupra construcțiilor, soluția dată de instanța de rejudecare se opune în mod nejustificat caracterelor esențiale ale dreptului de proprietate.

F. S.R.L. a amenajat pe baza structurii magazinului A. lucrări provizorii prin montarea unor pereți interiori din BCA și a unor vitrine.

Instanța trebuia să facă și aplicarea prevederilor art. 462 - 471 C. civ. de la 1864 și să constate că aceste lucrări au fost încorporate în bunul imobil principal - magazinul A., care este proprietatea exclusivă a reclamantei, bun imobil distinct de teren. Prin încorporarea în bunurile imobile, bunurile mobile precum materialele de construcții pretins utilizate de F., devin imobile.

Între aceste lucrări și bunul principal este un raport de accesorialitate, ele neputând exista în absența structurii magazinului A., din moment ce anumite părți componente ale spațiilor comerciale sunt formate chiar din structura magazinului, pereți exteriori și stâlpi.

Instanța de apel nu a răspuns chestiunilor impuse cu titlu obligatoriu prin hotărârea instanței de recurs.

Este vorba despre lipsa indicării bunului principal doar în situația intervenirii accesiunii, context în care trebuie reevaluat și efectul lipsei autorizației de construire.

În ipoteza în care nu intervine accesiunea, trebuie analizată ipoteza faptului că spațiile comerciale nu sunt distincte de magazin, ci reprezintă amenajări provizorii, încorporate în bunul imobil principal, care este în această situație magazinul A.. "raportul de accesorialitate între bunul principal și lucrările adăugate pare a fi indiscutabile, de vreme ce lucrările nu ar fi putut exista în absența structurii magazinului A.".

În situația neaplicării dispozițiilor cu privire la accesiunea imobiliară, lucru care a fost tranșat în mod corect de instanța de apel, trebuia analizată ipoteza în care materialele de construcții (bunuri mobile) devin bunuri imobile prin efectul legii, contând sub acest aspect în care bun se face încorporarea.

În acest caz, se aplică dispozițiile art. 462 C. civ., potrivit cărora "Bunurile sunt imobile sau prin natura lor, sau prin destinațiunea lor, sau prin obiectul la care ele se aplică". Art. 469 adaugă o prezumție relevantă în legătură cu efectele mobiliare așezate de proprietar.

Era de doctrina Curții să aplice aceste dispoziții legale, deoarece bunurile în litigiu au devenit imobile, prin efectul legii și prin recunoașterea cu efect obligatori a efectului legii potrivit dispozițiilor hotărârii pronunțate în recurs, iar temeiul legal al acestui fapt ar fi trebuit să apară în considerentele hotărârii instanței de rejudecare, pentru a avea o motivare corespunzătoare.

O altă chestiune care ridică probleme de legalitate este neluarea în seamă a declarației recurentei cu privire la nedeținerea în posesie a spațiilor în litigiu, depusă la 29 octombrie 2020 considerată ca fiind dată pro causa.

Explicația existenței celor două declarații contradictorii rezultă din confuzia existentă la nivelul recurentei în ceea ce privește posesia asupra spațiului respectiv, cea de-a doua fiind în realitate efectul lămuririi cu privire la spațiu. Declarația dată în fața instanței de apel este lipsită de relevanță, fiind contradictorie cu situația care s-a petrecut în fapt. Justificarea posesiei cheilor de către recurentă rezidă în faptul că spațiul este încorporat în magazinul A., existând o serie de obligații legale de îndeplinit în legătură cu el, în lipsa posesiei cheilor, recurenta s-ar fi expus unor sancțiuni decurgând din nerespectarea prevederilor legale.

Se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii acțiunii în sensul admiterii acțiunii în revendicare formulată, în cauză fiind incidente motivele de casare reglementate prin dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de către părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv.

Condițiile procedurale privind motivarea hotărârii sunt îndeplinite, chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice.

Hotărârea recurată răspunde exigențelor impuse de art. 261 C. proc. civ., având în vedere stabilirea situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Așa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În realitate, ceea ce critică recurenta este faptul că instanța de apel, în rejudecare nu a respectat indicațiile instanței de recurs stabilite prin decizia de casare, iar potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Altfel spus, se reproșează instanței de apel că nu a soluționat cauza în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, pentru rest cauza întrând în puterea lucrului judecat.

Această critică este nefondată.

Astfel, prin decizia de casare s-a reținut că schimbarea cauzei acțiunii nu a fost combătută de părți, astfel că aceasta a dobândit putere de lucru judecat. S-a reținut de asemenea faptul că din analiza instanței de prim control judiciar lipsește indicarea bunului principal, față de care să fi avut loc operațiunea de alipire/încorporare.

În rejudecare, instanța de apel a respectat întrutotul indicațiile deciziei de casare.

Cu toate că instanța de apel, în rejudecare, a reținut în mod corect, că nu poate să intervină accesiunea tocmai din lipsa autorizației de construire, a tranșat și problema stabilirii bunului principal, reținând dispozițiile art. 492 C. civ. de la 1864. S-a reținut că "este evident faptul că bunul principal nu poate să fie decât terenul pe care s-a construit, în ciuda faptului că acele construcții au fost edificate lângă structura de rezistență a magazinului A.".

În mod judicios s-a făcut astfel aplicarea dispozițiilor art. 492 C. civ., având în vedere faptul că vechiul C. civ. pornea de la ideea că lucrul principal este terenul și că, prin accesiune, proprietarul terenului devine și proprietar al construcției sau al plantației: superficies solo cedit.

Recurenta susține că odată ce nu poate opera accesiunea, instanța de apel trebuia să aplice dispozițiile art. 462, art. 468 și art. 469 C. civ. deoarece bunurile în litigiu au devenit imobile prin efectul legii și prin recunoașterea cu efect obligatoriu a efectului legii potrivit dispozițiilor hotărârii pronunțate în recurs.

În realitate, în decizia de casare nu se face vorbire despre bunuri care au devenit imobile prin efectul legii și nici nu s-a statuat faptul că instanța de apel trebuie să analizeze, în rejudecare, aplicarea dispozițiilor art. 462, art. 468 și art. 469 C. civ., astfel cum susține recurenta.

În considerentele deciziei de recurs s-au reținut următoarele:

"… recurenta susține că ele nu sunt spații comerciale distincte de magazin, ci sunt, în fapt, amenajări provizorii, încorporate în bunul principal, care este distinct de teren.

Această ipoteză nu a fost examinată în apel, cu toate că, prin încorporarea în bunul imobil, materialele de construcții utilizate de către S.C. F. S.R.L. au devenit imobile, iar raportul de accesorialitate între bunul principal și lucrările adăugate pare a fi indiscutabil, de vreme ce lucrările nu ar fi putut exista în absența structurii magazinului A.".

În rejudecare, instanța de apel a statuat că "este evident că bunul principal nu poate să fie decât terenul pe care s-a construit, în ciuda faptului că acele construcții au fost edificate lângă structura de rezistență a magazinului A.".

Recurenta este nemulțumită de concluzia la care a ajuns instanța de apel, însă analiza calității bunului care ar fi devenit imobil prin destinația sa nu constituie un mod de dobândire a proprietății asupra spațiilor comerciale revendicate. Modul de dobândire a proprietății asupra acestora s-a stabilit de către instanța de apel în primul ciclu procesual ca fiind accesiunea, prin schimbarea cauzei acțiunii și prin neatacarea acestui aspect de către părți.

Ceea ce avea de analizat instanța de apel în rejudecare este dacă sunt întrunite condițiile privind accesiunea, ceea ce instanța a și făcut. Nicăieri în considerentele deciziei de casare nu se vorbește despre un alt mod de dobândire a proprietății asupra acestor spații comerciale, iar instanța, în rejudecare a statuat care este raportul de accesorialitate, stabilind că terenul este bunul principal. Așa fiind, instanța de apel, în rejudecare a soluționat cauza în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare.

Intimata F., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 14 mai 1997 a dobândit dreptul de proprietate asupra unor cote-părți din teren, iar spațiile comerciale revendicate sunt edificate pe terenul aflat în indiviziune, deținut de către reclamanta A. și pârâta Stanbox.

Concluzia la care a ajuns Curtea de Apel - în sensul că în situația în care acele spații s-ar fi construit în urma obținerii unei autorizații de construire, cu respectarea dispozițiilor legale speciale, părțile ar fi devenit coproprietare - este corectă și în conformitate cu dispozițiile legale.

În lipsa unui partaj, respectivele spații nu ar putea fi revendicate de niciuna dintre părți.

Referitor la critica privind faptul că instanța de apel s-a bazat pe expertiza topo, în loc să se bazeze pe expertiza raportată la spațiile comerciale, care este cea mai relevantă în cauză, aceasta este nefondată. Aprecierea asupra relevanței probelor administrate în cauză nu se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., astfel că nu pot fi analizate în recurs.

În același mod se pune problema și referitor la declarația dată de recurentă cu privire la nedeținerea în posesie a spațiilor din litigiu depusă la 29 octombrie 2020, aprecierea relevanței acestei declarații nefiind un motiv de nelegalitate.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".

În cauză nu sunt întrunite prevederile acestui text de lege. Lipsa de bază legală a hotărârii recurate înseamnă absența unei norme juridice care să poată constitui premisa majoră a silogismului judiciar față de soluția dată, practic absența fundamentului său juridic. Sintagma "hotărâre lipsită de temei legal" presupune că hotărârea nu este motivată în drept și că nu există în legislația în vigoare o normă juridică aplicabilă ca premisă majoră pentru concluzia la care s-a ajuns - ceea ce nu este cazul în speța de față.

Nu se pune problema ca hotărârea recurată să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât aceasta presupune că instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar fie le-a încălcat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit - ceea ce nu este cazul în prezentul litigiu.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă F. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1563 din 5 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 14.875 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă F. S.R.L.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 17 iunie 2021.