ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1563/2021

Ședința publică din data de 30 iunie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la data de 12.10.2006, reclamanții au solicitat obligarea pârâților să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, prin comparare de titluri, în baza art. 480 și următoarele C. civ. coroborat cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, imobilele menționate și să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. La data de 31.03.2008, reclamanții au solicitat evacuarea chiriașilor din imobilele revendicate.

Prin sentința civilă nr. 577/25.01.2007, Judecătoria Sectorului 2 București, a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1804 F/28.11.2008 (îndreptată prin sentința civilă nr. 786 din 05.06.2009) Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, a respins cererea privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, ca prescrisă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. A. S.A. și a respins acțiunea față de această pârâtă, a respins celelalte excepții, ca nefondate, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamanților.

În esență, prima instanță a reținut că cererea reclamanților de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a fost formulată la data de 12.10.2006, cu mult peste termenul impus de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin O.U.G nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, prima instanță a reținut că imobilul în litigiu a fost dobândit de către B. și C., din care jumătate a fost constituit dotă în favoarea numitei D., reclamanții fiind descendenții acestora.

În ceea ce privește excepția inadmisbilității acțiunii în revendicare, s-a reținut, în raport de prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, că procedura administrativă are în vedere situația în care imobilul se regăsește în patrimoniul statului, respectiv că, în speță, nu se putea solicita restituirea în natură a imoblului, în temeiul legii speciale, astfel că, a considera acțiunea ca inadmisbilă, ar reprezenta o îngrădire a dreptului de acces la instanță al reclamanților.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare și cererea de evacuare s-a reținut, în esență, că au caracter nefondat, întrucât, dreptul de proprietate al reclamanților este stins, singurii care dețin un titlu de proprietate asupra imobilului, nedesființat pe cale judecătorească, sunt pârâții, astfel că aceștia au dreptul de a se bucura de prerogativele proprietaății.

Prin decizia civilă nr. 85/04.02.2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul pârâților E., F., G., H., I., J. și K., a admis cererea de aderare la apel împotriva aceleiași sentințe formulată de pârâta L., a schimbat, în parte, sentința, în sensul că, a admis excepția lipsei calității procesuale active, a respins cererea de revendicare ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii deduse judecății s-a apreciat că nu poate fi reținută întrucât îngrădirea exercițiului acțiunii în revendicare, în raport de dispozițiile legale interne incidente și de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului privind imperativele art. 6 paragraful 1 din Convenție, ar reprezenta o încălcare a liberului acces la justiție.

Ținând seama de caracterul petitoriu al acestei acțiuni reale, instanța de apel a apreciat că se impune analizarea în prealabil a legitimării procesuale a reclamanților, în raport de calitatea acestora de titulari ai dreptului de proprietate pretins asupra imobilului în litigiu.

Sub acest aspect, s-a reținut că deși apelanții-reclamanți au invocat, în revendicarea imobilelor în litigiu, calitatea de moștenitori ai fostului proprietar deposedat de stat, prin transmiterea succesivă a drepturilor succesorale, însă prin probele administrate nu s-a făcut dovada acestei transmiteri, conform art. 1169 C. civ. și, implicit, a legitimării lor procesuale în prezenta cauză.

Prin decizia civilă nr. 2023/04.03.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, excepția nulității recursului reclamanților, a admis recursul reclamanților, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, a respins, ca nefondată, excepția lipsei de interes în exercitarea recursului de către pârâți, a respins, ca nefondat, recursul pârâților.

Instanța de recurs a constatat că instanța de apel a apreciat, în mod legal că acțiunea în revendicare dedusă judecății nu este inadmisibilă, sens în care a făcut o aplicare corectă a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, astfel că a reținut caracterul nefonfat al recursului pârâților.

În ceea ce privește recursul reclamanților s-a reținut că soluția dată excepției lipsei calității procesuale active, se impune a fi reformată. În acest sens, s-a statuat cu referire la defunctul M., pe numele căruia au fost naționalizate imobilele, că este greșită concluzia instanței de apel în sensul că reclamanții nu au dovedit calitatea de moștenitor a autorilor lor, N., O., D. și P., față de antecesorul comun, M., aceasta fiind fundamentată pe înscrisuri care conțin date contradictorii cu privire la deschiderea succesiunii defunctului M..

Astfel, s-a apreciat că instanța de apel, în virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., trebuia să dispună administrarea de probe suplimentare, chiar dacă părțile se împotriveau, pentru a lămuri dacă, de pe urma defunctului M., s-a emis certificatul de moștenitor indicat de BNP Q., astfel că nu a fost stabilită pe deplin situația de fapt în dezlegarea excepției lipsei calității procesuale active, respectiv dacă autorii reclamanților sunt sau nu moștenitorii defunctului coproprietar M..

În consecință, s-a dispus reluarea judecății pentru a se verifica dacă de pe urma defunctului M. s-a emis certificat de moștenitor.

Prin decizia civilă nr. 210 A/10.05.2012, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul pârâților, precum și cererea de aderare la apel, a schimbat în parte sentința, în sensul că, a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins cererea de revendicare a reclamanților, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

Curtea de apel a reținut, în esență, că prin adresa nr. x/6.03.2012, Camera Notarilor Publici a informat instanța că în evidențele sale nu figurează ca fiind dezbătută succesiunea autorului M., decedat la data de 23.03.1962, cu ultimul domiciliu în București, str. x, respectiv, că reclamanții deși încunoștiiințați, nu au depus la dosar, la termenele acordate, un atare certificat.

Prin decizia civilă nr. 1761/28.03.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanții R., P., S., T., U., V. și W. împotriva deciziei nr. 210A din 10 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a constatat că acțiunea dedusă judecății are caracterul unei acțiuni în revendicare de drept comun, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întemeiată pe faptul preluării imobilului de către stat în mod abuziv, în perioada regimului comunist, aspecte necontestate în cauză.

Instanțele anterioare, ținând seama de caracterul petitoriu al acestei acțiuni reale, au apreciat că se impune analizarea în prealabil a legitimării procesuale a reclamanților, în raport de calitatea acestora de titulari ai dreptului de proprietate pretins asupra imobilului în litigiu.

S-a apreciat corect că, date fiind condițiile învestirii - acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. - instanța nu poate da eficiență dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în privința dovedirii legitimării procesuale active.

Înșiși reclamanții au invocat, pentru argumentarea îndeplinirii acestei condiții de exercițiu a acțiunii civile, calitatea de proprietari ai antecesorilor lor și transmiterea acestui drept pe calea devoluțiunii succesorale legale.

Singura chestiune lămurită în cauză este că, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x/1911 și nr. y/1921, M. și C. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în București, str. x, respectiv, str. x (Brădești nr. 17), ulterior, prin actul autentificat sub nr. x/1938, cota de 1/2 din acest ultim imobil fiind constituită dotă, fiicei X..

S-a reținut, totodată, că instanța de apel nu s-a conformat celor dispuse cu caracter obligatoriu, prin decizia de casare.

Cu referire la defunctul M., pe numele căruia au fost naționalizate imobilele, s-a reținut că reclamanții nu au dovedit calitatea de moștenitor a autorilor lor, N., O., D. și P., față de antecesorul lor comun, M., doar pentru faptul că nu s-a depus certificatul de moștenitor de pe urma acestuia, ignorându-se actele de stare civilă, respectiv alte probatorii pertinente ce ar fi putut fi administrate în ce privește acceptarea succesiunii.

Astfel, Curtea de apel trebuia, în virtutea obligației de a avea rol activ, să stabilească pe deplin situația de fapt în dezlegarea excepției lipsei calității procesuale active, respectiv dacă autorii reclamanților sunt sau nu moștenitorii defunctului coproprietar M., susținerea constantă a reclamanților fiind în sensul transmisiunii acestui drept pe calea devoluțiunii succesorale legale.

Prin decizia civilă nr. 421A/13.10.2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul reclamanților și al intervenienților accesorii, a admis apelul pârâților și cererea de aderare la apel, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis excepția invocată de pârâtul Municipiul București, a respins cererea de revendicare, nefiind respectată regula unanimității, a respins celelalte excepții, ca nefondate, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În esență, s-a reținut că promovarea unei acțiuni în revendicare reprezintă un act de dispoziție și presupune respectarea regulii unanimității, în sensul că aceasta trebuie promovată de toți coproprietarii imobilului.

S-a constatat că reclamanții au avut în mod real posibilitatea de a obține acordul tuturor coproprietarilor, nefiind o disproporție de natură a rupe justul echilibru dintre preocuparea legitimă de a proteja dreptul tuturor coproprietarilor și dreptul de acces la o instanță de judecată, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin decizia civilă nr. 2023/04.03.2011, reținând că instanțele fondului au respectat decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțe, prin care s-a stabilit că Legea nr. 10/2001, lege specială de reparație, nu exclude, în toate cazurile, posibilitatea formulării acțiunii în revendicare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că imobilul în litigiu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că reclamanții nu puteau urma procedura legii speciale pentru a obține restituirea bunului în natură.

Acțiunea în revendicare îndreptată împotriva actualilor proprietari, cumpărători ai imobilelor, reprezintă singura cale prin care reclamanții au posibilitatea să obțină recunoașterea și valorificarea dreptului de proprietate pretins, cu condiția justificării pretențiilor formulate.

Dat fiind faptul că Legea nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, și cum reclamanții se regăsesc în fapt într-una dintre situațiile în care este permisă formularea acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a legii speciale, curtea de apel a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.

Excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților a fost soluționată prin încheierea de la 26 mai 2014, fiind respinsă.

Curtea de apel a reținut că, în această etapă procesuală, reclamanții au depus certificatul de calitate de moștenitor de pe urma defunctului M., certificat ce nu a fost anulat în condițiile art. 119 din Legea nr. 36/1995.

În privința excepției lipsei de interes în promovarea acțiunii în revendicare pentru părțile din imobil ce nu au fost înstrăinate, invocată de pârâtul Municipiul București, curtea de apel a reținut că reclamanții aveau, în condițiile art. 109 din C. proc. civ., un interes actual, personal, legitim și direct în promovarea prezentei cereri.

Prin decizia civilă nr. 277/28.01.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul reclamanților, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeașiinstanță de apel.

Înalta Curte a avut în vedere dispozițiile art. 643 din C. civ., în raport de care a apreciat că noua normă permite introducerea acțiunii în revendicare de către un singur coproprietar (sau de către o parte dintre aceștia), fără a face distincție între obiectul revendicării, astfel că, reclamanții au la îndemână posibilitatea de a introduce acțiunea în revendicare, în lipsa coparticipării procesuale a celorlalți coproprietari.

Prin decizia civilă nr. 530 A/06.11.2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul pârâților, a admis apelul reclamanților, a admis excepția lipsei de interes în soluționarea acțiunii în revendicare, a schimbat în parte sentința, a respins acțiunea în revendicare ca lipsită de interes, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, curteade apel a reținut că această excepție a fost soluționată prin încheierea de la 26.05.2014.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, s-a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin decizia civilă nr. 2023/04.03.2011, reținând că instanțele fondului au respectat decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a reținut, totodată, că imobilul în litigiu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că reclamanții nu puteau urma procedura legii speciale pentru a obține restituirea bunului în natură, astfel că, acțiunea în revendicare îndreptată împotriva actualilor proprietari, cumpărători ai imobilelor, reprezintă singura cale prin care reclamanții aveau posibilitatea să obțină recunoașterea și valorificarea dreptului de proprietate pretins, cu condiția justificării pretențiilor formulate.

Cu privire la excepția lipsei de interes, invocată de pârâtul Municipiul București, curtea de apel a constatat că această excepție este întemeiată, reținând că în dosarul de apel a fost depusă sentința civilă nr. 637/02.05.2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, irevocabilă, prin respingerea recursurilor prin decizia civilă nr. 469/10.04.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, hotărâre prin care a fost admisă în parte acțiunea reclamanților, a fost obligat pârâtul Municipiul București să restituie în natură imobilele situate în București, str. x și nr. 17, individualizate în dispozitivul sentinței, cu excepția imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, imposibil de restituit în natură, pârâtul a fost obligat să emită în favoarea reclamanților dispoziție motivată de restituire în natură, cu propunere de măsuri compensatorii pentru partea din imobil imposibil de restituit în natură.

S-a apreciat că reclamanții și-au valorificat astfel dreptul de proprietate asupra celor două imobile, obiect al cererii de revendicare pendinte, în baza legii speciale.

Cu privire la capătul de cerere privind evacuarea chiriașilor pentru lipsă de titlu, curtea de apel a constatat că pârâții opun contracte de închiriere care sunt în curs de executare, fiind aplicabile dispozițiile art. 13 din Legea nr. 10/2001 și dispozițiile art. 2 - 7 din O.U.G nr. 40/1999, astfel cum au fost modificate și completate prin Legea nr. 241/2001, respectiv, pct. 13.1 din Normele de aplicare ale Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Față de aceste considerente, Curtea a constatat că instanța fondului a soluționat corect capătul de cerere privitor la evacuarea pârâților.

Curtea de apel nu a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtului Municipiul București, reținând că obiectul cererii îl reprezintă acțiunea în revendicare în baza comparării titlurilor, pârâții opunând în acțiunea în revendicare titluri de proprietate reprezentate de contracte de vânzare-cumpărare în care primăria este vânzător, iar cu privire la capătul de cerere prin care se solicită evacuarea pârâților, la dosar au fost depuse contracte de închiriere, pârâtul fiind proprietar al terenului.

Prin decizia civilă nr. 687/24 martie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, au fost admise recursurile declarate de reclamanții P., T., R., U., W., V., S., de intervenienții Y., Z. și AA. și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 530 A din data de 6 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost casată decizia atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare Curții de Apel București.

Pentru a se dispune astfel, s-a reținut în privința recursului formulat de reclamanți și intervenienții accesorii, că, asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, prin decizia civilă nr. 2023/04.03.2011, s-a statuat că instanțele fondului au respectat decizia în interesul legii nr. 33/2008 - prin care, în esență, s-a stabilit cu caracter obligatoriu că Legea nr. 10/2001, lege specială de reparație, nu exclude, în toate cazurile, posibilitatea formulării acțiunii în revendicare. Acțiunea în revendicare îndreptată împotriva actualilor proprietari, cumpărători ai imobilelor, reprezintă singura cale prin care reclamanții aveau posibilitatea să obținărecunoașterea și valorificarea dreptului de proprietate pretins, cu condiția justificării pretențiilor formulate.

S-a apreciat că, în mod nelegal a fost admisă excepția lipsei de interes în soluționarea acțiunii în revendicare, în temeiul unor considerente care nu-și găsesc în totalitate corespondent în realitatea cauzei pendinte, respectiv, s-a apreciat, în mod greșit, că reclamanții și-au valorificat dreptul de proprietate asupra celor două imobile, obiect al cererii de revendicare pendinte, în baza legii speciale, situație ce nu corespunde celor statuate prin sentința civilă nr. 637/02.05.2014 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 469/10.04.2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

S-a constatat, deopotrivă, că instanța de apel a omis să cerceteze situația apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, obiect al cererii în revendicare, respectiv că a statuat eronat că ar exista identitate între reclamanții din dispozitivul sentinței civile nr. 637/02.05.2014 a Tribunalului Municipiului București, secția a III-a civilă (dosar nr. x/2012) și cei din dosarul pendinte.

În acest context s-a apreciat că, de vreme ce reclamanții care au solicitat ca, în urma comparării titlurilor de proprietate, să se dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie, imobilele în litigiu, nu au obținut în totalitate câștig de cauză în procedura legii speciale, acestora nu li se poate nesocoti interesul în susținerea cererii de chemare în judecată.

Cu privire la capătul de cerere privind evacuarea chiriașilor pentru lipsă de titlu, s-a reținut că, deși instanța de apel era obligată să stabilească situația de fapt a cauzei pendinte în raport de fiecare parte care valorifica un astfel de contract de închiriere, raționamentul expus s-a rezumat să constate că sunt incidente dispozițiile art. 13 din Legea nr. 10/2001 și că pârâții opun contracte de închiriere care sunt în curs de executare, respectiv că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 2 - 7 din O.U.G nr. 40/1999, astfel cum au fost modificate și completate prin Legea nr. 241/2001 și pct. 13.1 din Normele de aplicare ale Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Înalta Curte a constatat că recurenții-reclamanți sunt îndreptățiți să susțină că redobândirea în natură a imobilului a avut loc în anul 2014, când perioada de protecție a fost depășită, astfel încât, pentru aceștia, nu ar mai exista obligația încheierii unui nou contract de închiriere cu pârâții și nici dreptul corelativ al acestora, de prelungire a raporturilor locative, întrucât li s-ar impune proprietarilor o sarcină nejustificată asupra proprietății lor.

S-a susținut, totodată, judicios că, de principiu, urmare a retrocedării bunului către foștii proprietari, aceștia nu pot fi obligați la prelungirea perpetuă a raporturilor locative, întrucât acest lucru ar însemna golirea de conținut a însuși dreptului de proprietate, prin privarea titularului de cea mai importanța prerogativă a acestui drept, folosința, echivalând cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (1) din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 - în acest sens fiind relevante cauzele Radovici și Stanescu împotriva României, BB. împotriva Poloniei etc.

În privința recursului formulat de pârâtul Municipiul București, s-a reținut că este și acesta întemeiat, întrucât în contextul unei decizii pronunțate fără a circumstanția situația de fapt sub toate aspectele relevante cauzei - promovarea și susținerea unei acțiuni în revendicare, atât pentru apartamentele cu chiriași, cat și pentru apartamente vândute în baza Legii nr. 112/1995 - excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui recurent nu poate fi cenzurată în recurs.

Prin decizia civilă nr. 1243A/04.10.2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul apelanților - pârâți E., H., CC., J., K. și DD., formulat împotriva sentinței civile nr. 1809 din 28.11.2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu apelanții-reclamanți S., P., U., T., R., V., W., și cu intimații-pârâți EE., FF., GG., HH., II., JJ., Municipiul București prin Primarul General, S.C. A. S.A., și intimații-intervenienți în interesul reclamanțilorAmann Rodica, Y. și AA., și cererea de aderare la apel formulată de apelanta - pârâtă L., ca nefondate; a admis apelul reclamanților S., P., U., T., R., V., W. formulat împotriva aceleiași sentințe, a dispus schimbarea, în parte, a sentinței civile apelate, în sensul că a admis, în parte, cererea de revendicare, respectiv a construcțiilor din București, str. x și 17, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Prin aceeași hotărâre au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, au fost obligați apelanții - pârâți să plătească apelanților - reclamanți 1.500 RON cheltuieli de judecată onorariu expertiză, respectiv a fost respinsă cererea intimatului Municipiu București pentru cheltuieli de judecată, ca nefondată.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reținut, în ceea ce privește apelul declarat de pârâți și aderarea la apel, că motivele de apel invocate de apelanții - pârâți prin cererea lor și susținute de L., vizează greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților și greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii reclamanților, atât față de prevederile art. 480 C. civ., cât și față de prevederile legii speciale, Legea nr. 10/2001.

În privința inadmisibilității cererii, instanța de apel a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin decizia civilă nr. 2023/04.03.2011, asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, statuând că instanțele fondului au respectat decizia în interesul legii nr. 33/2008, respectiv că acțiunea în revendicare promovată de reclamanți împotriva chiriașilor cumpărători reprezintă singura cale prin care reclamanții aveau posibilitatea să obțină recunoașterea și valorificarea dreptului de proprietate pretins cu condiția respectării pretențiilor formulate.

Curtea de apel a contatatat că în baza sentinței nr. 637/2014, pronunțată de Tribunalul București au fost emise dispozițiile nr. 19632/2016, nr. 19633/2016, nr. 19635/2016 și nr. 19634/2016, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilelor din str. x și 17, propunându-se, totodată, acordarea de măsuri compensatorii prin puncte pentru imobilele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv, că prin protocoalele încheiate la 29.06.2016, au fost predate cele două imobile notificatorilor.

Imobilele exceptate de la restituirea în natură constituie obiectul contractelor de vânzare - cumpărare nr. x/1997 - chiriaș-cumpărător L. - corpul B al imobilului situat în str. x, nr. 2236/1997 - cumpărător KK. și nr. 2641/1997 - chiriaș - cumpărător HH..

În cadrul acțiunii în revendicare promovată de reclamanți acești pârâți opun contracte de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea cerințelor legale.

Curtea de apel a mai reținut că în prezenta acțiune în revendicare, titlul preferabil este al cumpărătorilor de bună-credință. La data încheierii contractelor de vânzare - cumpărare de către pârâți au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, adică a fost respectat termenul de 6 luni prevăzut la art. 14, termen înăuntrul căreia persoanele îndreptățite la restituirea în natură aveau posibilitatea să solicite acest lucru sau despăgubiri bănești și a fost respectată condiția referitoare la calitatea de chiriași prevăzută de art. 9 pentru persoanele îndreptățite a contracta.

Reclamanții aveau obligația, conform art. 1169 C. civ., să facă dovada încălcării prevederilor legale mai sus menționate la momentul încheierii contractelor de vânzare, respectiv să facă dovadă relei credințe a pârâților cumpărători.

În aceste condiții, s-a apreciat că, în speță, contractele de vânzare încheiate de pârâți cu bună-credință nu sunt susceptibile de a fi lovite de nulitate, chiar dacă reclamanții, prin acțiunea lor, pretind că titlul vânzătorului - Statul român - ar fi desființat sau nevalabil, principiul bunei-credințe reprezentând o excepție de la principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.

În consecință, față de aceste argumente de fapt și de drept, acțiunea în revendicare a fost admisă exclusiv cu privire la construcțiile din str. x și 17, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.

De asemenea, instanța de apel a reținut că la momentul întocmirii protocoalelor de predare - primire la imobilele din str. x și 17, și-au încetat valabilitatea contractele de închiriere în care apelanții - pârâți sunt beneficiarii locațiunii, aceștia fiind obligați să respecte dreptul de proprietate al reclamanților în calitate de proprietari, respectiv că, în cadrul acțiunii în revendicare, pârâții ale căror contracte de închiriere au încetat și care nu opun un titlu valabil sunt obligați să respecte dreptul recunoscut reclamanților. În consecință, s-a apreciat că apelul declarat de apelanții - pârâți este nefondat.

Ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, s-a apreciat că toți pârâții care nu au exhibat un titlu valabil de locațiune și ocupă imobilele revendicate sunt obligați să respecte dreptul de proprietate al reclamanților și să restituie imobilele revendicate situate în str. x și 17, cu excepția spațiilor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

Totodată, s-a reținut că, potrivit expertizelor judiciare în specialitatea topografie și construcții, a fost identificat corpul A din imobilul situat în str. x, care se află în administrarea intimatului - pârât Municipiul București, prin Primarul General și, contrar susținerilor acestei părți din motivele de recurs, s-a făcut dovada calității procesuale pasive a acestei părți.

Cei doi experți, răspunzând obiectivului fixat de instanță de a determina suprafețele de teren aferente bunei utilizări a imobilelor pentru care există contracte de vânzare - cumpărare conform art. 7 alin. (2) pct. 3 din H.G. nr. 250/2007, au arătat că, dată fiind configurația terenului, drumurile de acces țin cont de utilitățile existente pe terenul liber și asigurarea accesului mașinilor de pompieri și a salvării. Propunerea a fost ca terenul ce ocupă aceste căi de acces să fie atribuit în indiviziune.

În aplicarea art. 7 alin. (1^1) din Legea nr. 10/2001 și art. 1

1

și 7.3. din H.G. nr. 250/2007, față de concluziile experților, instanța de apel a apreciat că se impune menținerea stării de indiviziune a terenului liber de construcții aferent celor două imobile - nr. 15 și nr. 17, asigurându-se, astfel, funcționalitatea utilităților.

La data de 07.08.2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost înregistrată cererea de îndreptare a erorii materiale și de completare a deciziei civile nr. 1243A/2019 pronunțată de această instanță, formulată de reclamanții P., T., R., U., W., V. și S., și de intervenienții în numele altei persoane Y., Z. și AA..

În motivarea acestei cereri, s-a susținut, în esență, că se impune îndreptarea erorii materiale strecurate în decizia menționată în ceea ce privește calea de atac și termenul în care poate fi exercitată această cale de atac împotriva deciziei a cărei îndreptare se solicită, respectiv s-a susținut că instanța de apel a omis a se pronunța asupra capătului de cerere completat privind evacuarea foștilor chiriași din imobilele situate în str. x și 17, din București.

Prin încheierea din 13.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale și lămurire dispozitiv, s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 1243A/04.10.2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în sensul că după alin. (7) se va menționa sintagma "Cu recurs în 15 zile de la comunicare", care din eroare a fost omisă a se menționa.

Prin aceeași încheiere, s-a dispus lămurirea alin. (4) din dispozitivul aceleiași decizii, alineat care în urma lămuririi urmează a se citi: "Admite în parte cererea de revendicare, respectiv a construcțiilor din str. x și 17, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, și în consecință: obligă pârâții CC., J., K., E., DD., H. și Municipiul București prin Primar General să elibereze construcțiile ocupate de aceștia din imobilul revendicat, respectiv respinge cererea față de pârâții HH., II., JJ., L., EE., FF. și GG., ca neîntemeiată".

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a constatat că petenții urmăresc înlăturarea omisiunii constând în neînscrierea în dispozitivul hotărârii a mențiunilor privind calea de atac care se poate declara de către părțile procesului împotriva deciziei și lămurirea dispozitivului deciziei în privința pârâților față de care s-a admis și față de care s-a respins revendicarea construcției, din București, str. x, care presupunea eliberarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului construcție revendicat, din București din str. x.

Astfel, s-a reținut că în privința terenului care este afectat de prevederile art. 7.3 din Normele metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2010, aprobate de H.G. nr. 250/2007, instanța de apel nu a admis revendicarea tocmai pentru că petenții nu puteau împiedica pe cumpărătorii de apartamente în baza Legii nr. 112/1995 să folosească terenul aferent necesar bunei utilizări a construcțiilor în raport cu cotele părți corespunzătoare raportului dintre suprafața utilă cumpărată a fiecărui apartament și suprafața totală a construcției.

Cu privire la capătul subsidiar având ca obiect evacuare s-a constatat că instanța de apel a motivat în considerentele deciziei în sensul că acțiunea în revendicare este modalitatea eficientă prin care reclamanții au posibilitatea să obțină recunoașterea și valorificarea dreptului de proprietate pretins, în cadrul acțiunii în revendicare, pârâții ale căror contracte de închiriere au încetat și care nu opun un titlu valabil fiind obligați să respecte dreptul recunoscut reclamanților, iar ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, toți pârâții care nu au exhibat un titlu valabil de locațiune și ocupă imobilele revendicate sunt obligați să respecte dreptul de proprietate al reclamanților și să restituie imobilele revendicate situate în str. x și 17, cu excepția spațiilor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, nerelevându-se nelămuriri ale petenților).

Curtea de apel a constatat, totodată, că părțile între care s-au purtat dezbateri ce au privit obiectul procesului și s-a finalizat rejudecarea apelului sunt: apelanții pârâțiGhiță Constantin, H., CC., J., K. și DD., apelanții-reclamanți S., P., U., T., R., V., W., intimații-intervenienți în interesul reclamanțilorAmann Rodica, Y. și AA., intimații-pârâți EE., FF., GG., HH., II., JJ., Municipiul București prin Primarul General, S.C. A. S.A. și apelanta - pârâtă L..

În consecință, s-a apreciat că dispozitivul deciziei civile nr. 1243A/04.10.2019, într-adevăr, conține eroarea materială constând în omisiunea menționării căii de atac cu termenul ei de declarare și necesită a fi lămurit, cu privire la pârâții față de care s-a admis acțiunea în revendicare a construcțiilor, aceștia datorând ca efect al revendicării eliberarea apartamentelor pentru care nu mai sunt în ființă contracte de închiriere, respectiv: Municipiul București prin Primar General, CC., J., K., E., DD., H. (imobilul construcție, în limitele nevândute, fiind deja restituit anterior reclamanților în procedura specială a Legii nr. 10/2001 de entitatea învestită conform respectivei legi, ale cărei dispoziții nu creează sarcini disproporționate în dauna reclamanților, ci înlătură în raport cu notificarea în termen legal de retrocedare și prelungirea/reînnoirea la nesfârșit a contractelor de închiriere, cele anterioare fiind deja expirate și nefiind supuse vreunor noi dispoziții speciale de protecție în raport cu reclamanții, perioada de protecție a O.U.G. nr. 40/1999 fiind expirată, iar alte căi de protecție socială ale pârâților necumpărărori de la autoritățile administrației publice locale nu au făcut obiectul acestei cauze care s-a aflat în rejudecare în apel), respectiv cu privire la pârâții față de care s-a respins acțiunea în revendicare a construcției deoarece apartamentele cu privire la care aceștia au participat în dezbaterile procesului au fost cele din cele trei contracte de vânzare-cumpărare enumerate în considerentele arătate de decizia de apel, nr. 1490/1997, nr. 2236/1997, și nr. 2641/1997 (L., JJ., EE., FF., GG., HH., II.).

Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1243A din 4 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanții P., T., R., U., W., V. și S. și intervenienții în numele altei persoane Y., Z., AA., respectiv, pârâtul Municipiul București, prin primarul general.

Cererile de recurs cu acest obiect au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 11.03.2021 sub nr. x/2013**, fiind repartizate spre soluționare completului C10 al secției I civile a acestei instanțe.

În motivarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1243A din 4 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Municipiul București, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. a susținut că instanța de apel a admis în mod greșit acțiunea în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar General, având în vedere că acesta nu se afla în posesia imobilelor revendicate.

În opinia recurentului, instanța de apel a reținut în mod eronat că "experții au identificat corpul A din imobilul situat în București, str. x, care se afla în administrarea intimatului - pârât Municipiul București, prin Primarul General, și contrar susținerilor acestei părți din motivele de recurs, s-a făcut dovada calității procesuale pasive a acestei părți", fără a menționa probele care justifică concluzia că părțile din imobil care nu au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/2015, s-ar afla în administrarea Municipiului București. Arată recurentul că a anexat la dosar înscrisuri care fac dovada faptului că aceste părți din imobile au fost predate foștilor proprietari prin protocoalele de predare primire încheiate la data de 29.06.2016.

Susține recurentul, că, în speță, calitatea de vânzător a Municipiului București nu poate justifica o calitate pasivă a acestuia într-o acțiune în revendicare, vânzătorul pierzând atât calitatea de proprietar, cât și pe cea de posesor, respectiv că, Municipiul București, nu este nici măcar un detentor precar al imobilelor din str. x, sector 2 (fostă LL. nr. 15) și str. x, sector 2 (fostă LL. nr. 17) București.

Astfel, în ceea ce privește părțile din imobilele din București, str. x, sector 2 (fostă LL. nr. 15) și str. x, sector 2 (fostă LL. nr. 17) București care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, prin contractele nr. x/17.01.1997, nr. y/17.02.1997 și nr. 1490/12.12.1996, Municipiul București nu exhibă un titlu de proprietate în legătură cu acestea și nici nu are posesia asupra lor, astfel că nu poate avea calitate procesuală pasivă.

Arată recurentul că, prin sentința civilă nr. 637/2014, pronunțată de către Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul cu nr. x/2012, a fost obligat să restituie în natură imobilul situat în București, str. x, cu excepția imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x/17.02.1997 și y/17.01.1997, și imobilul situat în București, str. x, cu excepția imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.12.1996, aspecte reținute și în concluziile raportului de expertiză în specialitatea construcții, astfel cum a fost completat.

În ceea ce privește părțile din cele două imobile care nu au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, recurentul a susținut că, astfel cum rezultă și din concluziile celor două rapoarte de expertiză în specialitățile construcții și topografie, acestea se află în proprietatea reclamanților, ca o consecință a emiterii dispoziției nr. 19634/05.05.2016 și protocolului aferent nr. 16515/29.06.2016 pentru imobilul din București, str. x și, respectiv, a dispoziției nr. 19632/05.05.2016 și protocolului aferent nr. 16509/29.06.2016, pentru imobilul din București, str. x.

În opinia recurentului pârât, ceea ce a omis instanța de apel, este împrejurarea că Municipiul București, prin AFI, a pierdut și posesia acestor părți din imobile care au fost restituite în natură și predate foștilor proprietari, astfel cum rezultă din protocoalele de predare-primire încheiate la data de 29.06.2016.

În condițiile în care pârâtul Municipiul București a dovedit că nu deține nici proprietatea și nici posesia asupra părților din imobile care au fost înstrăinate chiriașilor și nici asupra părților din imobilele revendicate care au fost restituite în natură, rezultă că nu există identitate între acest pârât și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecații, astfel că se impune respingerea acțiunii în revendicare ca neîntemeiată, față de pârâtul Municipiul București, prin Primar General.

În motivarea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 1243A/2019, reclamanții P., T., R., U., W., V., S. și intervenienții Y., Z., AA., au susținut incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 din C. proc. civ.

Acești recurenți au precizat că înțeleg să critice parțial decizia recurată, respectiv cu privire la nesolutionarea capătului de cerere privind evacuarea chiriașilor pentru lipsa de titlu - cerere formulată la data de 31.03.2008 și precizată la 29.11.2016, arătând că instanța de apel nu s-a pronunțat în dispozitiv pe acest capăt de cerere prin care au solicitat eliberarea spațiilor revendicate.

În acest sens, recurenții au arătat că au precizat prin cererile formulate în cauză că spațiul din București, str. x, corpul C,în suprafață de 112.22 mp compus din antreu și 4 camere, care a fost închiriat defunctei F., este ocupat de CC., H., MM., NN., OO.; spațiul situat în București, str. x nr. 17corpul A, în suprafață construită de 25,50 mp compus din două camere de locuit și verandă în suprafață utilă de 18.59 mp, este ocupat în baza contractului de închiriere nr x/2009, de către familia titularului de contract E.; corpul C al imobilului din București, str. x, etaj, în suprafață de 96,59 mp compus din vestibul, hol, 3 camere, bucătărie, cămară care a făcut obiectul contractului de închiriere încheiat de defuncta I. este ocupat de J., K., PP., QQ., RR..

Au precizat recurenții că, potrivit dispozițiilor emise de Primarul General, contractele de închiriere au încetat la data punerii în posesie (29.06.2016), respectiv că au notificat chiriașii pentru eliberarea spațiilor menționate dat fiind faptul că aceștia nu dețin un titlu locativ legal și valabil, (aspect ce rezultă și din adeverința nr. x/29.06.2016 emisă de AFI), nu au achitat chiria pe mai mult de 3 luni consecutive, îngradesc accesul proprietarilor în imobil și tulbură liniștea publică.

De asemenea, au arătat că detentorii imobilelor au efectuat lucrări care le afectează structura de rezistență, locuințele respective necesitând lucrări de remediere.

În acest sens, arată că respectarea obligațiilor instituite de art. 10 din O.U.G. nr. 40/1999 în sarcina proprietarilor subzistă doar în interiorul termenului de protecție de 5 ani, respectiv până la data de 08.04.2004; or, în cauză, redobândirea în natură a imobilului a avut loc în anul 2014, când perioada de protecție a fost depășită, astfel încât pentru reclamanți nu mai exista obligația încheierii unui nou contract de închiriere cu pârâții și nici dreptul corelativ al acestora de prelungire a raporturilor locative, întrucât li s-ar impune proprietarilor o sarcină nejustificată asupra proprietății lor.

În opinia recurenților, nu poate fi permisă perpetuarea acestei situații, prin prelungirea nelimitată a locațiunilor, deoarece acest lucru ar însemna golirea de conținut a dreptului de proprietate prin privarea titularului de cea mai importantă prerogativă, folosința, ceea ce echivalează cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în acest sens fiind și jurisprudența CEDO (cauzele Radovici și Stănescu împotriva României, BB. împotriva Poloniei, Cleja și Mihalcea împotriva României).

Susțin recurenții că instanța de apel nu s-a pronunțat în dispozitiv asupra capătului de cerere privind evacuarea foștilor chiriași, sens în care solicită evacuarea tuturor chiriașilor, pârâți în prezentul dosar.

Împotriva încheierii din data de 13.10.2020 a declarat recurs pârâtul Municipiul București, cererea de recurs cu acest obiect fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 11.03.2021 și înregistrată sub nr. x/2013**/a3, și repartizat spre soluționare completului C8 al secției I civile a acestei instanțe.

Recurentul pârât a susținut că se impune modificarea în parte a închirierii din data de 13.10.2020 prin înlăturarea mențiunilor privind lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 1243A/04.10.2019 în sensul admiterii acțiunii introductive inclusiv în contradictoriu cu Municipiului București, în ceea ce privește capătul de cerere privind revendicarea imobilelor din București, str. x, sector 2 (fostă LL. nr. 15) și str. x, sector 2 (fostă LL. nr. 17).

În motivarea recursului, recurentul pârât a susținut că prin încheierea de lămurire, instanța de apel subliniază încă o dată faptul că acțiunea este admisă inclusiv împotriva Municipiului București, prin Primar General, cu toate că acesta nu se află în posesia imobilelor revendicate, din analiza înscrisurilor anexate la dosar rezultând că aceste părți din imobilele revendicate au fost predate foștilor proprietari prin Protocoalele de predare primire încheiate la data de 29.06.2016.

De asemenea, recurentul a reiterat argumentele invocate deja în susținerea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1243A/2019, relative la lipsa calității sale procesuale pasive, arătând, în esență, că nu se poate susține faptul că Municipiul București ar exhiba un titlu de proprietate în legătură cu imobilele înstrăinate, respectiv că nu are calitatea de posesor și nici de detentor precar al acestora.

La termenul de judecată din data de 16.06.2021, s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție la dosarul nr. x/2013 al aceleiași instanțe.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Preliminar, se impune a se sublinia că, în speță, problema dreptului de proprietate pretins de reclamanți și intervenienți asupra imobilelor din București, str. x și 17, a fost dezbătută și tranșată jurisdicțional în fazele procesuale anterioare și nu constituie obiect de critică în recurs.

Astfel, recurentul Municipul București a formulat critici care vizează pe de o parte, legitimarea sa procesuală pasivă în speță, respectiv, aplicarea greșită, în cauză, a normelor care reglementează acțiunea în revendicare, susținând că nu putea fi obligat să restituie în natură construcțiile revendicate în privința cărora a fost admisă acțiunea în revendicare, întrucât a predat deja aceste imobile, reclamanților.

Totodată, prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1243A/04.10.2019, a Curții de apel București, secția a III -a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, recurenții reclamanți au susținut exclusiv omisiunea instanței de apel de a soluționa cererea de evacuare pe care au formulat-o în cauză.

Procedând la verificarea legalității deciziei civile și a încheierii recurate în limitele criticilor formulate, în cadrul recursurilor conexe, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește recursurile declarate de recurentul pârât Municipiul București, Înalta Curte urmează a preciza, raportat la natura încheierii din 13.10.2020 - de act jurisdicțional al cărui scop este acela de a complini și remedia erorile de redactare a dispozitivului deciziei recurate, respectiv la măsurile dispuse prin susmenționata încheiere și la argumentele comune subsumate ambelor recursuri de către acest recurent, că nu se impune o analiză distinctă a celor două căi de atac conexate, criticile de nelegalitate formulate de recurentul pârât urmând a fi tratate în cadrul următoarelor considerente comune.

În ceea ce privește criticile vizând lipsa legitimării procesuale pasive a recurentului pârât.

Așa cum s-a dezlegat de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un ciclu procesual anterior, soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București trebuie raportată la împrejurarea că reclamanții au promovat o acțiune în revendicare, atât pentru imobilele construcții (apartamente cu chiriași și pentru apartamente vândute în baza Legii nr. 112/1995), cât și pentru imobilele terenuri situate în municipiul București, str. x și nr. 17, solicitând ca, în urma comparării titlurilor de proprietate, să se dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie bunurile revendicate.

Analiza acestui recurs va avea, așadar, ca punct de plecare limitele în care a fost învestită prima instanță, sens în care Înalta Curte are în vedere că acțiunea în revendicare reprezintă acțiunea reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, Înalta Curte reține că această condiție de exercițiu a acțiunii în revendicare presupune existența unei identități între persoana pârâtului și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății. Calitatea procesuală se determină în concret, în raport de litigiul dedus judecății, deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își dispută dreptul în litigiu.

Ca atare, raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între subiectele dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății, impunându-se a fi observat că existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Potrivit art. 6 alin. (6) din Noul C. civ.:

"Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi".

Analizând dispozițiile actuale care reglementează acțiunea în revendicare din perspectiva condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a fi admisă acțiunea (stabilite de art. 563 alin. (1) din Noul C. civ.), dar și sub aspectul efectelor acțiunii în revendicare (art. 566 alin. (1) din același act normativ), rezultă că acțiun