ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1372/2021

Ședința publică din data de 8 iunie 2021

Deliberând , constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată. Primul ciclu procesual

(i) a despăgubirilor pentru fiecare lună din cele 21 de luni anterioare notificărilor la conciliere trimise prin executor judecătoresc I. și recepționate de entități, în luna martie 2011, având în vedere prejudiciul rezultat din imposibilitatea de folosință a imobilului, cauzat de nerealizarea utilităților în J.. Cuantumul acestor pretenții a fost estimat la suma de 73.500 euro - 3.500 euro/lună (nivelul mediu al unei chirii privind un imobil dintr-un cartier similar învecinat) X 21 luni de lipsire de beneficiul bunului, adică echivalentul a 308.700 RON.

(ii) a despăgubirilor pentru prejudiciul ulterior datei notificării la conciliere având în vedere fiecare lună până la predarea locuinței la cheie, cu toate utilitățile necesare. Acest cuantum va fi stabilit la momentul efectivei predări prin înmulțirea lunilor care vor trece de la prezenta notificare până la predare și suma de 3.500 euro/lună, adică echivalentul a 14.700 RON/lună.

(iii) a unei despăgubiri pentru investițiile ce au fost realizate cu asigurarea diferitelor utilități în ansamblul de locuințe (îmbunătățirea drumurilor, rețele electrice, apă etc.), cu scopul ameliorării lipsurilor datorate neexecutării obligațiilor de către entități, sumă ce va fi stabilită ulterior printr-o expertiză tehnică efectuată cu acest scop. Această despăgubire a fost estimată la suma de 2.000 de euro, adică echivalentul a 8.400 RON.

(iv) a cheltuielilor de judecată.

Reclamanții și-au precizat acțiunea introductivă la data de 5 martie 2012 sub aspectul temeiului de drept, arătând că solicită atragerea răspunderii pârâților în principal pe tărâmul răspunderii civile delictuale și numai în subsidiar, în situația în care s-ar respinge cererea întemeiată pe răspunderea delictuală, solicită atragerea răspunderii pârâților pe temei contractual, cele două forme de răspundere fiind alternative și nu cumulative.

Pârâții Consiliul Local al Sectorului 1 București, prin Primar și Sectorul 1 București, prin Primar au formulat cerere de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului București solicitând ca, în ipoteza în care s-ar admite cererea de chemare în judecată împotriva lor, să fie obligat chematul în garanție la plata respectivelor despăgubiri.

La data de 30 octombrie 2013, reclamanții au depus la dosar cerere completatoare prin care au solicitat, în subsidiar, numai dacă vor fi respinse primele capete de cerere ale acțiunii introductive, să fie obligate pârâtele la plata, în solidar, a daunelor-interese din 31 mai 2009 și până în prezent, în cuantum total de 93.935 euro, reprezentând echivalentul a 140,9 euro/zi de întârziere, în situația în care instanța ar reține răspunderea civilă contractuală a pârâtelor.

La această cerere completatoare reclamanții au formulat o precizare, arătând că în petitul acesteia s-a strecurat o eroare materială: ceea ce se solicită prin capătul de cerere subsidiar întemeiat pe răspunderea civilă contractuală este obligarea pârâtelor la plata, în solidar, a daunelor-interese pentru perioada 31 mai 2009-13 mai 2012, în cuantum de 151.890,2 euro, reprezentând echivalentul a 140,9 euro/zi de întârziere.

Prin încheierea de ședință din 23 aprilie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâților Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local Voluntari, Consiliul General al Municipiului București, Consiliul Local Sector 1, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului Sectorul 1 și a unit cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene (fost Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului), Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Municipiul București, C., D., E. S.A., numai în ceea ce privește capătul de cerere subsidiar având ca obiect angajarea răspunderii civile contractuale, respingând față de aceste pârâte excepția lipsei calității lor procesuale pasive pe capătul de cerere având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale, iar față de pârâtele Agenția Națională pentru Locuințe și G. s-a admis excepția lipsei calității lor procesuale pasive pe capătul de cerere având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale, respingând față de aceste pârâte excepția lipsei calității lor procesuale pasive pe capătul de cerere având ca obiect angajarea răspunderii civile contractuale.

Au fost admise apelurile formulate de pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, Agenția Națională pentru Locuințe, Județul Ilfov, Orașul Voluntari prin Primar, Municipiul București prin Primar General, S.C. C. S.A. (fostă C. SA) și de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1096 din 22 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. A fost anulată în parte sentința atacată și trimisă cauza aceleiași instanțe spre rejudecare.

Au fost păstrate dispozițiile referitoare la renunțarea la judecată față de pârâtele H. S.R.L. și F., precum și dispozițiile referitoare la respingerea cererii de chemare în garanție.

A fost respinsă cererea apelantei-pârâte Agenția Națională pentru Locuințe de suspendare a executării sentinței atacate ca rămasă fără obiect.

Pentru a se pronunța aceasta decizie, s-a reținut ca tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului, față de lipsa arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea primei instanțe în sensul pronunțării soluției cuprinse în dispozitiv, dublată și de existența unor motive contradictorii și străine de natura pricinii, precum și de o lipsă a motivelor pentru care apărările pârâtelor au fost înlăturate.

II. Al doilea ciclu procesual. Judecata în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 3104 din 29.10.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției, ca neîntemeiată.

A admis excepția prescripției în ceea ce privește cererea modificatoare.

A respins cererea modificatoare ca prescrisă.

A anulat cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu parații Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local Voluntari, Consiliul General al Municipiului București, Consiliul Local Sector 1, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără capacitate procesuala de folosință.

A respins acțiunea în răspundere delictuală formulată în contradictoriu cu Agenția Națională pentru Locuințe, S.C. G., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuala pasivă.

A respins acțiunea în răspundere contractuală formulata în contradictoriu cu M.D.R.A.P, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Municipiul București, C., D., S.C. E. S.A., ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuala pasivă.

A respins acțiunea în răspundere delictuală formulata în contradictoriu cu M.D.R.A.P, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, D., ca neîntemeiată.

A respins acțiunea în răspundere contractuală formulată în contradictoriu cu A.N.L., S.C. G., ca neîntemeiată.

A obligat pârâții Municipiul București, C., S.C. E. S.A., la plata în solidar a prejudiciului in valoare de 38.390 euro și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.985 RON.

A obligat parații Municipiul București, C., S.C. E. S.A., la plata de către fiecare în parte a cheltuielilor în cuantum de 42.5 RON.

Prin încheierea din 10.12.2019, a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale, în sensul menționării în dispozitivul sentinței a soluției de admitere în parte a acțiunii în răspundere delictuală formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, C. S.A. și E.

III. Judecata în apel

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamații A. și B. și pârâți MUNICIPIUL BUCUREȘTI, prin PRIMAR GENERAL, C. S.A. (fostă C.) și E., dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2020.

Pe cale de excepție, a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a C. și respingerea cererii de chemare în judecata ca fiind formulată față de o persoană fără calitate procesuala pasivă, respectiv, admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerea cererii de chemare în judecata ca fiind prescrisă.

Pe fondul cauzei, a solicitat admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii, ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecata, având în vedere ca nu sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii delictuale a C..

Consideră apelanta că instanța de fond, rejudecând cauza, în mod greșit a apreciat că, în ceea ce privește E., ar fi întrunite condițiile pentru a se reține răspunderea sa civilă delictuală, făcând trimitere la dispoziții legale cu caracter general din materia gazelor naturale, ignorând particularitățile acestui dosar.

Apelanta a susținut că nu s-a făcut dovada unei fapte ilicite săvârșite de E. față de intimații-reclamanți, neexistând nici o prevedere legală care să oblige în mod automat pe distribuitorii de gaze naturale să racordeze imobilele eventualilor consumatori la rețeaua de distribuție de gaze naturale.

Apreciază că, în mod nejustificat, prima instanță a ignorat dispozițiile exprese prevăzute de H.G. nr. 1043/2004, motivând că pentru ca intimații-reclamanți să fi putut depune cererea de racordare, ar fi fost necesar ca mai întâi E. să își fi îndeplinit propriile obligații.

Contrar aprecierilor primei instanțe, E. a susținut că a făcut dovada respectării obligaților prevăzute de dispozițiile art. 17 lit. (f) și art. 25 lit. (b) din Legea nr. 351/2004.

Apelanta pârâtă a mai arătat că, în cauză, nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu cert care ar fi fost produs de E., respectiv a vinovăției E. și a legăturii de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită imputată și prejudiciul reclamat.

Totodată, a apreciat că instanța de fond în mod greșit a reținut existența unei răspunderi civile solidare în sarcina pârâților din prezenta cauză, în raport de semnatarii Convenției MM 1909/2004. Prima instanță nu a ținut cont de prioritatea analizării în cauză a condițiilor răspunderii civile contractuale și a omis să analizeze cu prioritate dacă sunt întrunite condițiile pentru reținerea răspunderii civile contractuale pentru prejudiciul pretins de intimații-reclamanți.

Astfel, a susținut apelanta că, deși temeiul principal al pretențiilor intimaților-reclamanți este răspunderea civilă delictuală, trebuiau avute în vedere condițiile în care operează răspunderea civilă contractuală, acest tip de răspundere având caracter special față de răspunderea civilă delictuală.

Față de motivele invocate, apelantul-pârât a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și, în rejudecarea cauzei, respingerea acțiunii formulate de reclamanți împotriva Municipiului București ca neîntemeiată.

- a fost admisă excepția autorității de lucru judecat (cu referire la rediscutarea excepției lipsei calității procesuale pasive respinse în mod definitiv prin încheierea de ședință din 23.04.2014);

- a fost respins ca nefondat apelul formulat de C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3104/29.10.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011;

- a fost respins ca nefondat apelul formulat de E. împotriva aceleiași sentințe;

- au fost admise apelurile formulate de MUNICIPIUL BUCUREȘTI, prin Primar General și de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3104/29.10.2019, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 10.12.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimata pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE;

- a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligată și pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE la plata în solidar a prejudiciului în valoare de 38.390 euro și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.985 RON alături de pârâții Municipiul București, C., S.C. E.

- au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței;

- au fost obligați intimații Municipiul București, C. S.A., S.C. E. și A.N.L. la plata în solidar către apelanții reclamanți a sumei de 2979,55 RON, cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În fapt, premisa juridică a prezentului litigiu este reprezentată de contractul de mandat nr. HC-0166, prin care A.N.L., în calitate de mandatar, s-a obligat față de mandanții reclamanți "să-i reprezinte în relațiile cu Proiectantul și Antreprenorul General în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire". Așa cum rezultă din contractul de mandate, acesta a fost încheiat în considerarea dispozițiilor Legii 152/1998, ale Legii 190/1999 și a contractului de antrepriză general nr. x/06.04.2004, având drept obiectiv construirea în amplasamentul Henri Coandă a unui număr de 42 de unități locative, la cheie, singular, cuplate și înșiruite.

După încheierea contractului de mandat, s-a încheiat un Contract de construire autentificat sub nr. x/27.07.2004, cu un constructor ales de către A.N.L. și care s-a angajat la aceasta, în prealabil, în cadrul Contractului de Antrepriză Generală nr. x/06.04.2004 încheiat cu A.N.L. Potrivit acestui din urmă contract, se prevede în art. 19 alin. (3) că "A.N.L. și Antreprenorul General vor efectua toate demersurile necesare, la forurile abilitate, în vederea asigurării infrastructurii si utilităților".

Potrivit art. 8 din Contractul de construire, termenul stabilit de predare este "24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor", rezultând data de 31.05.2009, având în vedere emiterea ordinului de începere a lucrărilor la 31.05.2007.

Constructorul inițial desemnat a cesionat către un alt constructor obligațiile din contractul de construire nr. x/27.07.2004; al doilea constructor a cesionat la rândul său către un al treilea constructor, care în prezent are toate obligațiile izvorâte din contractul de construire.

La nivelul anului 2004, a fost încheiată Convenția MM nr. 1909 din 06.05.2004 între A.N.L. și diferite autorități publice (Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, S.C. Proiect S.A., Consiliul Local al Sectorului 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul local al Comunei Voluntari, S.C. Electrica S.A. - F.D.F.E.E. Muntenia Sud, S.C. E. Sud S.A.), cu scopul participării împreună la realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă aflat pe teritoriul Municipiului București și al comunei Voluntari pentru edificarea utilităților necesare: apă, canalizare, comunicații, energie electrică, rețele de gaze, drumuri de acces, iluminat public, dotări urbane etc.

Prin Convenția privind realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă, părțile semnatare și-au asumat obligații având în vedere programul guvernamental de construcții de locuințe, potrivit competențelor legale. Astfel, Electrica urma să asigure proiectarea, finanțarea și execuția rețelei de alimentare cu energie electrică, etapizat în funcție de stadiul lucrărilor; E. să asigure proiectarea, finanțarea și execuția rețelei de alimentare cu metan, etapizat în funcție de graficul de lucrări.

Prin Contractul de cooperare dintre Municipiul București și Orașul Voluntari aprobat în anii 2007-2008 de către organele deliberative ale unităților administrativ-teritoriale (prin Hotărârea nr. 258/08.11.2007 a C.L. Voluntari și prin Hotărârea nr. 6/17.01.2008 a C.G.M.B), s-a realizat o asociere a Municipiului București și a Orașului Voluntari în scopul realizării utilităților în J..

În acest cadru contractual, Municipiul București trebuia să asigure proiectarea, finanțarea și execuția rețelei de canalizare, alimentare cu apă, comunicații, instalații de iluminat public, străzi etc. conform art. 3 alin. (3) si 5 din Legea nr. 152/1998, HCGMB 145/01.06.2006 si HCGMB 174/15.01.2008, art. 12 din Legea nr. 114/1996.

Prin Contractul de Cooperare a devenit parte în cadrul planului de realizare a utilităților în J. și Municipiul București ce trebuia să asigure proiectarea, finanțarea și execuția rețelei de canalizare, alimentare cu apă, comunicații, instalații de iluminat public, străzi etc. Municipiul București a preluat o parte din obligațiile asumate prin Convenția nr. 1909 de către Sectorul 1 București.

S.C. C. trebuia să asigure, potrivit Convenției nr. 1909, proiectarea, finanțarea și execuția rețelei de alimentare cu energie electrică.

Potrivit Convenției nr. 194/2004 încheiată cu A.N.L., această entitate se obliga să realizeze proiectarea rețelelor de energie electrică pentru ansamblul de locuințe Henri Coandă, etapizat, în funcție de graficul de lucrări și dare în folosință a obiectivelor din ansamblu; să promoveze investiția și să execute rețelele de alimentare cu energie electrică pentru ansamblul de locuințe Henri Coandă, etapizat, în funcție de graficul de lucrări.

E. Sud a încheiat două convenții, Convenția 1909/2004 și Convenția nr. 15580/108442/22.12.2003 cu A.N.L., prin care se obliga să asigure proiectarea, finanțarea și execuția rețelei de alimentare cu gaz metan, etapizat, în funcție de graficul de lucrări.

În cauză, răspunderea fie contractuală, fie delictuală a fost angajată, întrucât la data de 31.05.2009, imobilul nu a fost predat beneficiarilor reclamanți în condițiile contractului de mandat, nefiind funcțional prin lipsa racordării la utilități, respectiv electricitate, gaz, acces prin rețea de drumuri.

S-a reținut de instanța de fond că, în aceste împrejurări, răspunderea urmează a fi imputată fiecărui furnizor în funcție de obligațiile asumate și nerespectate.

Astfel, în motivarea sa, instanța de fond a reținut că răspunderea E. survine prin needificarea rețelei de gaz, C. prin neracordarea la rețeaua de electricitate, iar a Municipiului București prin needificarea rețelei de drumuri de acces. În cauză, este de necontestat, că la termenul contractual, imobilul aparținând apelanților reclamanți nu avea nici una dintre aceste facilități, lucrările menționate fiind întârziate.

Referitor la apelul formulat de reclamanți, Curtea de apel a apreciat, contrar raționamentului instanței de fond, că obligația asumată de către A.N.L. nu este una de diligență, ci una de rezultat, această instituție trebuind să răspundă pe tărâm contractual, întrucât nu și-a respectat obligația de a asigura predarea către reclamanți a unui imobil la cheie.

Curtea de apel a avut în vedere dispozițiile art. 14 și art. 5 din Hotărârea nr. 620/27.06.2001 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Agenției Naționale pentru Locuințe, coroborate cu cele ale art. 1-6 din Legea 152/1998, pentru a reține că A.N.L. este o instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, fiind dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale.

Plecând de la aceste dispoziții legale ce reglementează nu doar forma de organizare, ci și scopul instituției, Curtea a reținut că A.N.L., în cadrul programelor de dezvoltare imobiliară are, în temeiul legii, o obligație de rezultat și nicidecum de diligență. Dat fiind statutul său de instituție publică, drepturile și obligațiile pe care și le poate asuma sunt determinate prin lege. Or, în acest context, A.N.L. nu poate susține că, prin încheierea contractului de mandat ce face obiectul prezentei cauzei, era posibil să-și asume mai puține obligații decât prevede legea, de vreme ce premisa încheierii contractului de mandat este tocmai împlinirea rolului legal al instituției.

Așadar, rolul A.N.L. nu este doar acela de a întreprinde diligențe, ci de a urmări finalizarea investițiilor.

Așa cum rezultă din chiar contractul de mandat, A.N.L. și-a asumat obligația de a urmări nu doar executarea, ci și finalizarea lucrărilor de construire, asumându-și astfel o obligație de rezultat, cu atât mai mult cu cât aceasta avea posibilitatea alegerii constructorului și era ținută, potrivit legii, la a încheia protocoale de colaborare cu alte instituții și prestatori de servicii în vederea realizării investițiilor. Astfel, A.N.L. avea obligația de a întreprinde toate demersurile necesare pentru a asigura finalizarea locuinței.

Văzând contractul de mandat, s-a reținut că obligațiile A.N.L. nu se limitau doar la urmărirea executării și realizării lucrărilor de construire, fără utilități. Așadar, A.N.L. și-a asumat față de apelanții reclamanți o obligație de rezultat, răspunderea sa în relație cu aceștia fiind una contractuală.

În ceea ce privește critica privind prescripția extinctivă, apelanții reclamanți au susținut că penalitățile formulate prin cererea precizatoare fac corp comun cu debitul principal, având dreptul la recuperarea acestora chiar dacă nu au fost solicitate în interiorul termenului de prescripție.

Plecând de la definiția prescripției, Curtea de apel a reținut că aceasta reprezintă acea sancțiune care constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Așadar, pentru a nu pierde dreptul la acțiune, persoana îndreptățită trebuie să formuleze pretențiile în interiorul termenului de prescripție.

Astfel, chiar dacă pretențiile formulate prin cererea precizatoare reprezintă accesorii ale debitului principal afirmat prin cererea introductivă, acest drept nu poate fi valorificat în lipsa unei cereri, întrucât procesul civil este guvernat de principiul disponibilității. Așadar, regula conform căreia debitele trebuie afirmate într-un anumit termen se aplică tuturor pretențiilor; debitul accesoriu urmează soarta principalului, însă pentru a obține recunoașterea acestuia și pentru aceste sume era necesar ca cererea să fie formulată în interiorul termenului de prescripție.

Astfel, a fost apreciată ca întemeiată soluția primei instanțe de fond care a reținut că pretențiile pentru penalități afirmate prin cererea precizatoare sunt prescrise.

Cererea privind penalitățile nu intră sub incidența dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. vechi, întrucât mărirea sau micșorarea cuantumului obiectului, de care vorbește această normă, presupune doar o schimbare a sumei, nu și a temeiului de drept. Afirmarea unei sume cu titlu de penalități nu se circumscrie cadrului legal enunțat, întrucât presupune invocare unei cauze juridice noi, anume întârzierea la plată, aspect nededus judecății inițiale.

În ceea ce privește începerea cursului prescripției dreptului la acțiune în funcție de cauza juridică a pretențiilor, contractuală sau delictuală, Curtea de apel a reținut că, în prezenta cauză, pentru ambele ipoteze, prescripția a început să curgă de la data de 31.05.2009.

Contractual acesta era momentul la care trebuia predat imobilul; delictual acesta este momentul la care apelanții reclamanți au cunoscut, în condițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atât prejudiciul, cât și pe cei vinovați de acesta, adică lipsa utilităților.

Au fost înlăturate argumentele invocate de apelanții reclamanți cu privire la caracterul întreruptiv de prescripție al cererii introductive. În accepțiunea art. 16 din Decretul nr. 167/1958, cererea de chemare în judecată ar fi avut efect întreruptiv dacă viza pretenția respectivă; or, prin cererea de chemare în judecată, apelanții reclamanți nu au solicitat plata penalităților.

În ceea ce privește puterea de lucru judecat a altor hotărâri judecătorești care au statuat asupra aceleiași chestiuni juridice, dar pronunțate în cauze ce au privit alți reclamanți, Curtea de apel a reținut că un astfel de argument nu poate fi primit, întrucât nu este îndeplinită condiția identității de persoane.

Spețele invocate, chiar dacă au ca și premisă juridică același tip de litigiu, întrucât nu îi vizează pe apelanții reclamanți, nu vor putea avea efecte obligatorii în prezenta cauză, întrucât o hotărâre judecătorească își va produce efectele obligatorii numai între părțile între care s-a purtat litigiul, nu și față de terți, chiar dacă interpretarea dată în acele cauze le-ar fi favorabilă.

În ceea ce privește critica privind cheltuielile de judecată, s-a reținut că, în mod întemeiat, prima instanță a redus onorariul avocațial, suma pretinsă cu acest titlu fiind evaluată prin prisma complexității cauzei, a activității efectiv desfășurate, dar și al capetelor de cerere admise.

În ceea ce privește apelul pârâților E., C. și Municipiul București, toate aceste părți apreciază ca nefiind întrunite, în ceea ce-i privește, condițiile răspunderii civile delictuale.

Cu titlu preliminar, Curtea de apel a reținut că, față de dispozițiile art. 998-999 C. civ. 1864, pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală este necesar a fi întrunite următoarele condiții: existența unei fapte ilicite culpabile care să fi produs un prejudiciu, între faptă și prejudiciu fiind necesar a exista legătură de cauzalitate.

Fapta ilicită care se impută tuturor acestor trei apelanți pârâți constă în nerespectarea unor obligații contractuale asumate față de A.N.L. și care au avut drept consecință neracordarea imobilului la utilități la împlinirea termenului contractual de predare a locuinței.

Invocarea răspunderii civile delictuale de către apelanții reclamanți față de aceste entități survine în contextul în care aceștia au contribuit alături de A.N.L. la nesocotirea dreptului său de a i se preda, la cheie, la un anumit termen contractual, o locuință.

S-a reținut că, în fapt, la data de 31.05.2009 imobilul nu era racordat la utilități. Ulterior, imobilul apelanților reclamanți a fost conectat la utilități, dar în modalități alternative, ca urmare a eforturilor reclamanților și nicidecum prin grija autorităților.

În ceea ce privește răspunderea E., C. și Municipiul București, aceștia sunt în raporturi contractuale cu A.N.L., însă față de apelanți, răspunderea acestora rezidă într-un fapt juridic ilicit; nerespectându-și obligațiile asumate contractual față de A.N.L., aceștia au săvârșit un fapt prejudiciabil față de apelanții reclamanți, prejudiciul încercat de aceștia constând în imposibilitatea obiectivă de a primi locuința la cheie la împlinirea termenului contractual.

Prin semnarea contractelor, toți acești pârâți și-au asumat obligația legală de a asigura împlinirea scopului Legii nr. 152/1998, anume asigurarea corelării programelor de investiții și viabilizarea terenului cu programele de investiții în construirea de locuințe.

În atare împrejurări, comportamentul celor trei pârâți care nu și-au respectat obligațiile contractuale, reprezintă o faptă ilicită, întrucât obligațiile contractuale nerespectate au corespondent la nivelul legislației, deci s-a nesocotit o normă generală.

În ceea ce privește apelul E., acest apelant susține că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, neputându-se susține că răspunderea sa poate fi angajată prin invocarea unei norme legale generale. Se mai susține, ca o critică de nelegalitate, că instanța nu a analizat cu precădere condițiile răspunderii civile contractuale, răspunderea civilă delictuală având caracter subsidiar, nelegalitatea rezidând și în soluția de a nu reține răspunderea contractuală a A.N.L.

Curtea de apel a reținut că, în temeiul convenției încheiate cu A.N.L., acestui apelant i-a revenit sarcina de a aviza proiectele și de a urmări execuția lucrărilor în sectorul gazelor naturale în limitele drepturilor conferite prin licență, iar în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. b) să întrețină, reabiliteze, modernizeze și să dezvolte sistemul național de transport gaze.

În cauză, imposibilitatea racordării reclamanților la rețeaua de gaze a survenit pe fondul lipsei infrastructurii centrale pentru aceste servicii, în contextul în care demersurile pentru racordarea la această utilitate revenea, conform contractului de mandat, A.N.L.

A susținut apelanta pârâtă E. că nu-i incumbă nici o culpă, întrucât racordarea se putea dispune doar dacă apelanții reclamanți ar fi formulat o cerere de racordare.

În opinia instanței de apel, o astfel de împrejurare de fapt nu este exoneratoare de răspundere deoarece nu lipsa cererii nu a permis racordarea, ci lipsa infrastructurii la care locuința reclamanților să poată fi racordată, aceasta în condițiile în care prin obligațiile asumate, A.N.L. trebuia să asigure predarea la cheie a imobilului, aceasta însemnând că trebuie branșat la toate utilitățile. Obligația E. de a edifica rețeaua de distribuție rezida în convenția pe care o avea încheiată cu A.N.L., astfel că este lipsit de relevanță dacă beneficiarii formulau sau nu cerere. Răspunderea apelantei pârâte E. decurge dintr-un fapt ilicit săvârșit față de apelanții reclamanți. Datorită complexității proiectului de investiții, între părțile litigante, raporturile sunt analizate, atât din perspectivă contractuală, cât și delictuală.

În cauză, apelanții reclamanți au mandatat A.N.L. să facă demersuri pentru edificarea la cheie a locuinței, în acest proiect fiind implicate toate autoritățile publice și private ce aveau competențe în aceste domenii.

Așadar, chiar dacă apelanții reclamanți nu au încheiat convenții cu E., acest prestator de servicii nu va putea fi exonerat de răspundere pe tărâm delictual, dacă și-a încălcat obligațiile asumate față de A.N.L. în plan contractual.

Astfel, chiar dacă apelații reclamanți au făcut demersuri pentru a beneficia de mijloace alternative care să asigure utilitățile, aceasta nu reprezintă nicidecum o cauză exoneratoare de răspundere a apelantei pârâte. Faptul că apelanții reclamanți beneficiază de utilități este rezultatul unor demersuri individuale survenite pe fondul nerespectării obligațiilor asumate de persoanele implicate în edificarea locuinței acestora, inclusiv A.N.L. și E..

Apelanta pârâtă avea o obligație contractuală de trasabilitate a conductelor, tocmai pentru a face viabil un program național de construcție imobiliară garantat prin A.N.L., chiar de către stat.

Instanța de apel a înlăturat critica de nelegalitate formulată de apelanta pârâtă privind caracterul subsidiar al răspunderii delictuale, arătând că această apărare poate fi invocată numai între părțile contractante.

În ceea ce privește raportul dintre răspunderea delictuală și răspunderea contractuală, este unanim recunoscut că prima reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, pe când cea de-a doua este o răspundere cu caracter derogator, special. Astfel, ori de câte ori în dreptul civil nu suntem în prezența răspunderii contractuale, vor fi aplicabile regulile privitoare la răspunderea civilă delictuală. Atât răspunderea civilă delictuală, cât și cea contractuală, iau naștere ca urmare a încălcării unei obligații, aducându-se atingere unui drept subiectiv al unei persoane. O prima deosebire o constituie faptul că în cazul răspunderii delictuale, obligația încălcată este o obligație legală, generală, ce revine tuturor subiectelor de drept, de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, pe când, în cazul răspunderii contractuale, obligația încălcată este o obligație stabilită printr-un contract preexistent, deci o obligație concretă.

Astfel, premisa avută în vedere de legiuitor este aceea în care, existând o convenție între părțile litigante, acestea nu se vor putea prevala de incidența condițiilor răspunderii civile delictuale, dacă neexecutarea presupune încălcarea unei obligații contractuale.

Răspunderea contractuală poate fi invocată numai de către părțile contractante, având în vedere principiul relativității efectelor contractului, pe când terții se raportează la contract ca la un fapt juridic, pentru acoperirea eventualelor prejudicii suferite putând apela doar la răspunderea delictuală.

În opinia instanței de apel, răspunderea civilă delictuală a survenit în condițiile în care, prin încălcarea unor obligații contractuale cu corespondent la nivelul legislației, s-au produs vătămări intereselor legitime ale unei terțe persoane; în cauză, raporturile contractuale sunt tripartite; pe de o parte, între reclamanți și A.N.L., iar pe de altă parte între A.N.L. și terți, acestea din urmă fiind impuse de obligațiile asumate de A.N.L. în cadrul primelor raporturi contractuale.

S-a reținut că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, faptul ilicit fiind reprezentat de needificarea de către pârâtă a rețelei de distribuție a gazelor în condițiile asumate contractual față de A.N.L., prejudiciul a rezultat din lipsa de folosință suferită de reclamanți prin nepredarea la termen a imobilului, între faptă și prejudiciu fiind legătură de cauzalitate.

Cum locuința nu a fost racordată la utilități conform contractului de mandat, reclamanții au dreptul la a recupera prejudiciul încercat de la toate persoanele implicate; astfel, față de A.N.L. răspunderea este contractuală, iar față de Municipiul București, E. sau C., răspunderea este delictuală.

În ceea ce privește solidaritatea răspunderii, Curtea de apel a reținut că dispozițiile art. 1003 C. civ. vechi statuează în mod expres în acest sens, astfel că răspund solidar față de victimă cei care au cauzat în comun, prin fapta lor, un prejudiciu. Or, în cauză, legătura între contribuții rezidă în faptul că toate aceste entități, prin convențiile încheiate cu mandatarul, și-au asumat răspunderea de a asigura condițiile tehnice pentru edificarea unei locuințe pe care mandatarul să o predea la cheie mandanților.

În ceea ce privește apelul C., Curtea de apel a înlăturat toate criticile.

Astfel, referitor la reiterarea chestiunii lipsei calității procesuale pasive, reclamanții au invocat autoritatea de lucru judecat.

Având a se pronunța cu prioritate asupra acestei excepții, Curtea de apel a reținut că, în primul ciclu procesual, Tribunalul București ca instanță de fond a fost învestit, inclusiv, cu soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a C., excepție pe care, prin încheierea de ședință din 23.04.2014, a respins-o în considerarea faptului că pârâta este parte a convenției nr. 1909/06.05.2004, asumându-și obligația să asigure proiectarea, finanțarea și execuția rețelei de alimentare cu energie electrică.

Prin decizia civilă nr. 1358/26.09.2017, Curtea de Apel București, a respins apelurile exercitate împotriva încheierii de ședință din 23.04.2014.

În privința încheierii de ședință din 23.04.2014, Curtea a reținut că împotriva acesteia a fost exercitată calea de atac a apelului doar de către pârâtele E. și K. S.A. (fostă S.C. D.), acestea vizând doar soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților și soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității lor procesuale pasive pe capătul de cerere având ca obiect angajarea răspunderii delictuale.

Pârâta C. S.A. nu a criticat soluția pronunțată cu privire la excepția lipsei sale de calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei decizii, s-a exercitat calea de atac a recursului doar de G., calea de atac fiind respinsă, fără nici o incidență asupra soluției lipsei calității procesuale pasive a C..

Rejudecând cauza în limitele deciziei de anulare, s-a reținut că aspectele statuate prin încheierea de ședință din data de 23.04.2014 nu mai sunt supuse rejudecării, acestea intrând în puterea de lucru judecat.

În ceea ce privește întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, Curtea de apel a constatat că și acest apelant invocă lipsa raporturilor contractuale cu apelanții reclamanți, însă omite a avea în vedere că soluția pronunțată a avut în vedere condițiile răspunderii civile delictuale, faptul juridic culpabil al apelantului pârât decurgând din nerespectarea obligațiilor asumate în cadrul relației contractuale pe care a avut-o cu A.N.L.

Astfel, prin needificarea rețelelor de electricitate în acord cu termenele contractuale, apelanții reclamanți au fost prejudiciați prin aceea că nu au putut beneficia de locuință la termenul convenit cu mandatarul A.N.L. Astfel, chiar dacă între reclamanți și acest pârât nu a intervenit în mod direct o convenție, apelanta pârâtă răspunde pe tărâm delictual pentru că nu a edificat rețeaua electrică, fapt de altfel necontestat.

Instanța de apel a mai arătat că apelanta pârâtă C. nu este exonerată de culpă prin faptul că apelanții reclamanți nu au formulat o cerere de racordare, întrucât obligația de edificare a rețelei decurgea din contractul cu A.N.L., nefiind condiționată de astfel de cereri individuale de racordare, obligația de a face demersuri de racordare aparținând mandatarului A.N.L., care și-a asumat obligația de a urmări edificarea locuinței și racordarea acesteia la utilități.

Cu privire la răspunderea solidară, și față de acest apelant, subzistă motivarea întemeiată pe dispozițiile art. 1003 C. civ. vechi, prezentată la analiza apelului formulat de E..

În ceea ce privește apelul Municipiului București, Curtea l-a găsit întemeiat doar referitor la răspunderea A.N.L.

Și acest apelant s-a prevalat de nerespectarea condițiilor răspunderii civile delictuale, însă prin criticile formulate au fost omise obligațiile ce decurgeau din contractul încheiat cu A.N.L., Municipiul București având obligația de a asigura proiectarea, finanțarea și execuția rețelei de canalizare, alimentare cu apă, comunicații, instalații de iluminat public, străzi, astfel încât să fie respectat termenul de predare a imobilului, respectiv 31.05.2009, această obligație nefiind respectată.

În convenția de colaborare s-a prevăzut că aceasta a survenit având în vedere programul guvernamental de construcții de locuințe, potrivit competențelor legale.

În acest context, a fost înlăturată apărarea potrivit căreia acest apelant nu avea termene la care să se raporteze, întrucât aceasta își invocă necunoașterea propriilor obligații pentru a obține beneficii juridice.

Referitor la critica legată de evaluarea prejudiciului, criteriile au fost relevate în cuprinsul raportului de expertiză, apelanții reclamanți nefiind ținuți, în acest context al lipsei de folosință, să facă dovada faptului că au locuit cu chirie și nici a altor împrejurări de factură financiar contabilă, în contextul în care aveau dreptul de a primi locuința la un anumit termen contractual.

IV. Judecata în recurs. Motivele de casare invocate

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâtele Agenția Națională Pentru Locuințe (A.N.L.), E., C. S.A. și pârâtul Municipiul București, prin Primar General.

În motivarea recursului, pârâta A.N.L. a invocat nemotivarea deciziei sub aspectul atragerii răspunderii sale, în sensul că nu au fost identificate faptele ilicite săvârșite de A.N.L., care să produs prejudiciul pretins de reclamanți.

Totodată, recurenta a susținut că motivarea deciziei este contradictorie, cât timp se reține atât o răspundere delictuală a pârâților Municipiul București, C. și E. "pentru nerespectarea obligațiilor asumate contractual față de A.N.L.", cât și o răspundere contractuală a A.N.L. pentru nepredarea la timp a imobilului către reclamanți.

Subsumat prevederilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. 1865, recurenta a invocat interpretarea greșită a obligațiilor A.N.L. născute din contractul de mandat, ca fiind rezultat și nu de mijloace (diligență), precum și lipsa obligației A.N.L. de a realiza utilitățile în amplasamentul Henri Coandă.

A mai arătat că, astfel cum rezultă din probele cu înscrisuri și expertiză, A.N.L. și-a îndeplinit obligațiile contractuale, reclamantul A. locuind efectiv în imobilul dotat cu utilitățile necesare.

Recurenta a mai criticat pentru nelegalitate și obligarea sa în solidar cu celelalte pârâte la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință cauzată de nerealizarea utilităților, în condițiile în care s-a reținut o răspundere delictuală a părților responsabile pentru nerealizarea acestor utilități în întreg cartierul Henri Coandă.

A mai arătat recurenta că solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie exprimată clar și neîndoielnic în contract. Or, prin contractul de mandat și prin Convenția nr. 1909/2004 nicio parte nu s-a obligat a presta același lucru. Astfel, hotărârea atacată nu ține cont de natura obligațiilor fiecărei părți contractante, asumate în mod distinct.

În motivarea recursului, pârâta E. a invocat următoarele critici:

Decizia este nemotivată/motivată insuficient, confuz și contradictoriu; instanța de apel nu a analizat condițiile răspunderii civile prin raportare la situația de fapt, la probele administrate și la susținerile părților.

Astfel, instanța de apel nu a motivat: - concluzia că ar fi existat o lipsă de folosință din momentul predării efective a imobilului în anul 2011; - temeiul și raționamentul juridic care au fundamentat concluzia existenței în sarcina E. a unei obligații legale de racordare a imobilului reclamanților; - concluzia că E. nu și-a respectat obligația față de A.N.L. și că simpla nerealizare a conductelor de gaze atrage culpa recurentei.

Totodată, instanța de apel nu a motivat în ce temei poate fi cumulată o răspundere contractuală cu o pretinsă răspundere delictuală a unor terți, în condițiile în care obligația de finalizare și predare a imobilului era o obligație contractuală a A.N.L., iar eventuale fapte ale unor terți care ar fi determinat neîndeplinirea obligației A.N.L. nu pot avea caracter exonerator de răspundere și nici nu pot atrage direct răspunderea delictuală a acestor terți față de reclamanți.

De asemenea, este contradictorie motivarea solidarității prin raportare la art. 1003 C. civ. și la Convenția nr. 1909/2004, deși instanța reține că răspunderea ar fi individuală în funcție de obligațiile asumate.

Reținând răspunderea civilă delictuală a E. față de reclamanți pentru neîndeplinirea unor obligații contractuale față de A.N.L., instanța a procedat la combinarea temeiurilor răspunderii civile contractuale cu cele ale răspunderii delictuale. Or, prin încheierea din 23.04.2014, s-a stabilit că E. nu poate răspunde în temeiul răspunderii contractuale, astfel că este contradictorie stabilirea de către instanța de apel a temeiului răspunderii solidare ca fiind o convenție față de care reclamanții sunt terți.

Decizia atacată este nelegală, întrucât nu există niciun raport juridic între E. și reclamanți și nicio obligație legală automată de racordare a imobilului reclamanților la rețeaua de gaze.

Recurenta a mai arătat că art. 25 lit. b) din Legea nr. 351/2004 a fost greșit aplicat, întrucât E. nu este operator SNT, ci distribuitor de gaze naturale.

În plus, nici convenția de cooperare încheiată cu A.N.L. nu prevedea o obligație automată de trasare a conductelor de gaze și de racordare a imobilelor, fără existența unui proiect și fără respectarea procedurii prevăzute de H.G. nr. 1043/2004.

Decizia atacată este nelegală, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Cât privește fapta ilicită, în cauză nu există o obligație legală în sarcina E. de a dezvolta automat rețele de gaze naturale. Dispozițiile legale au caracter general și nu dau naștere în patrimoniul beneficiarilor la dreptul de a pretinde efectuarea unor lucrări de racordare, ci prevăd proceduri în acest sens, inclusiv obligativitatea încheierii unor contracte.

În cadrul răspunderii civile delictuale, fapta ilicită nu poate constitui o încălcare a unei convenții, ci doar a legii, opunându-se în acest sens principiul consacrat de art. 973 C. civ. 1864.

Nici vinovăția nu poate fi reținută în sarcina recurentei E. din moment ce aceasta nu este debitorul unei obligații legale cu caracter general și întârzierea în realizarea utilităților aparține altor persoane.

De asemenea, instanța nu a motivat în ce măsură pretinsa faptă ilicită a cauzat prejudiciul și nici nu s-a făcut dovada certitudinii existenței acestuia.

Recurenta a mai susținut că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut solidaritatea pasivă, aplicând greșit art. 1003 C. civ. 1864, întrucât acest text se referă la ipoteza unei răspunderi delictuale, nu și a celei contractuale, iar pârâții nu pot fi ținuți să răspundă pentru aceeași faptă.

Convenția nr. 1909/2004 nu prevede solidaritatea părților semnatare, ci dimpotrivă, la art. 3 prevede expres lipsa solidarității:

"fiecare titular de investiție este răspunzător de lucrările angajate". Obligația solidară este definită de art. 1039 C. civ., or, din cuprinsul convenției nr. 1909/2004 se poate observa că fiecare dintre semnatari și-a asumat obligații specifice, în considerarea obiectului de activitate al fiecăruia, fiind în imposibilitate obiectivă de a se obliga