ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1103/2022

Ședința publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 12.05.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. (fosta B. S.A.) în contradictoriu cu pârâta FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI SI MIJLOCII S.A. - IFN a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, sa dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 200.358,60 RON, reprezentând procentul de 80% din finanțarea garantată restantă acordata de reclamanta beneficiarului C. S.R.L., garantată de către Fond în temeiul Confirmării de garantare nr. x din data de 31.07.2014: obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare, de la data de 09.05.2017, până la achitarea efectivă a debitului principal; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea cauzei, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Prin sentința civilă nr. 2088 din 09.11.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată, a fost obligată pârâta FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN la plata către reclamanta A. S.A. a sumei de 200.358,60 RON precum și la plata dobânzii legale penalizatoare de la data de 09.05.2017, până la achitarea debitului principal, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5112,16 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru și a sumei de 3184,76 RON onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Fondul Național de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. IFN, prin care a solicitat schimbarea, în tot, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1941 A din 26 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de Fondul Național de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. IFN, împotriva sentinței civile nr. 2088/09.11.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că: a fost admisă în parte acțiunea; a fost obligată pârâta la plata către reclamanta a sumei de 113.513,31 RON contravaloarea garanției, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare pentru suma de 200.358,60 RON de la data 09.05.2017 și până la data de 07.04.2020, pentru suma de 114.636,7 RON de la data de 08.04.2020 și până la data de 07.09.2020, pentru suma de 114.223,4 RON de la data de 08.09.2020 și până la data de 31.03.2021, pentru suma de 113.513,31 RON de la 01.04.2021 și până la plata efectivă a acestei sume; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3397,73 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru; a fost menținută în rest sentința. A fost obligată intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 1420,95 RON (taxa judiciară de timbru în apel). A fost respinsă cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, Fondul Național de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. IFN a declarat recurs.

Motivele invocate sunt, în esență, următoarele:

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat în cererea de recurs, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a înlăturat fără a motiva și apărările acesteia cu privire la faptul că art. 3.1.1 lit. a)3) și d) din Convenția nr. 156/2011 prevede clar cu privire la criteriul de elegibilitate a beneficiarului de a nu fi subiect al unei proceduri de insolvență, precum și de a nu fi în interdicție bancară de a emite cecuri.

Totodată, recurenta-pârâtă consideră că hotărârea a fost pronunțată fără ca instanța să arate motivele pentru care a înțeles să înlăture apărările acesteia cu privire la faptul că Declarația IMM din 2010 și 2011 reprezintă un document obligatoriu pentru aceasta, întrucât nu doar Convenția, ci însăși legea prevede obligația de a garanta exclusiv beneficiari din categoria IMM. În continuare, recurenta - pârâtă invocă lipsa motivelor pentru care instanța a considerat neîntemeiat refuzul plății față de nedepunerea situațiilor financiare de la 31.12.2011 semnate și ștampilate conform prevederilor legale.

De asemenea, recurenta-pârâtă susține că instanța a omis să argumenteze elementul esențial al cauzei, respectiv neîndeplinirea obligațiilor convenționale prevăzute în art. 9.2 alin. (1) lit. a), e), f) și h) coroborat cu dispozițiile art. 3.1.1 și art. 3.1.1 lit. a)1), a3), d) și f) din Convenția nr. 156/2011, astfel hotărârea fiind dată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin 1 lit. b) C. proc. civ.

Sub o altă critică, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu aplicarea greșită a următoarelor dispoziții legale: art. 1270, art. 1170, art. 1266, art. 1267, art. 1268 alin. (3) C. civ., art. 7 din Legea nr. 346/2004, art. 28 alin. (11) din Legea nr. 82/1991, pct. 321 din Ordinul Ministrului Finanțelor publice nr. 3055/2009.

Totodată, recurenta expune pe larg situația de fapt și face referire la mijloacele de probă administrate în cauză, respectiv înscrisurile prezentate (situații financiare, declarații, hotărâri AGA).

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând cu prioritate excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., reține următoarele:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În conformitate cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d), partea are obligația de a arăta în cererea de recurs motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) prevede că această mențiune este prevăzută sub sancțiunea nulității. Totodată, art. 489 alin. (2) din același cod stipulează că sancțiunea nulității recursului intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pentru a putea fi circumscrise cazurilor de nelegalitate cuprinse în art. 488 C. proc. civ., criticile formulate trebuie să vizeze soluția și argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele expuse de către recurenta-pârâtă nu se încadrează în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că susținerile recurentei prin care arată că instanța de apel a înlăturat fără a motiva apărările acesteia cu privire la faptul că art. 3.1.1 lit. a)3) și d) din Convenția 156/2011 prevede clar cu privire la criteriul de elegibilitate a beneficiarului de a nu fi subiect al unei proceduri de insolvență, precum și cu privire la faptul că Declarația IMM din 2010 și 2011 reprezintă un document obligatoriu pentru aceasta, nu pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, întrucât autoarea căii de atac nu argumentează de ce considerentele deciziei atacate nu îndeplinesc exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ci își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată de curtea de apel.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prin susținerile potrivit cărora instanța omite să argumenteze elementul esențial al cauzei, respectiv neîndeplinirea obligațiilor convenționale prevăzute în art. 9.2 alin. (1) lit. a), e), f) și h) coroborat cu dispozițiile art. 3.1.1 și art. 3.1.1 lit. a)1), a3), d) și f) din Convenția nr. 156/2011, recurenta-pârâtă reia criticile exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată. Susținerile recurentei prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu permite determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Totodată, și în ceea ce privește criticile recurentei prin care susține greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale prevăzute de art. 1270, art. 1170, art. 1266, art. 1267, art. 1268 alin. (3) C. civ., art. 7 din Legea nr. 346/2004, art. 28 alin. (11) din Legea nr. 82/1991, pct. 321 din Ordinul Ministrului Finanțelor publice nr. 3055/2009, Înalta Curte constată că reprezintă o reluare a criticilor din apel, dispozițiile legale fiind invocate în mod formal, întrucât recurenta nu invocă greșita interpretare sau aplicare a respectivelor articole de către instanța de apel, ci urmărește stabilirea unei situații concrete de fapt. Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-pârâtă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac. De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține în parte hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Totodată, aspectele invocate de către recurentă cu privire la înscrisurile prezentate în susținerea apărărilor sale, readuc în discuție situația de fapt și tinde la o nouă analiză asupra probatoriului, deoarece autoarea căii de atac este nemulțumită de soluția pronunțată. Administrarea probatoriului și stabilirea situației de fapt este atributul instanței devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluției cu normele de drept aplicabile.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Față de cele de mai sus, instanța supremă reține că recurenta-reclamantă nu și-a respectat obligația impusă de lege de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancțiunea nulității căii de atac formulate.

Având în vedere cele reținute mai sus, precum și dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1941 A din 26 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, formulată de intimata-reclamantă A. S.A. Instanța supremă reține că, în aplicarea art. 494 raportat la art. 452 C. proc. civ., pentru a se acorda cheltuielile de judecată, partea care le solicită trebuie să facă dovada existenței acestora. Față de faptul că partea a depus la dosar factura fiscală, însoțită de un extras de cont, conform înscrisurilor aflate la filele x, fără a avea indicat numărul dosarului în legătură cu care a fost acordată asistența juridică, instanța supremă constată că nu a fost făcută dovada cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1941 A din 26 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 mai 2022.