ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 110/2022

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Brăila, sub nr. x/2015, la 10.09.2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. pentru ca în contradictoriu cu aceasta să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5 și 7 din contractul de credit nr. x din 30.09.2008, la art. 4 din Condițiile generale de creditare precum și la lit. A) art. 6.3, 7.2 din Actul Adițional din 2.11.2012 și art. 1 din Actul Adițional din 30.09.2008.

Reclamantul a solicitat, de asemenea, restituirea sumelor achitate în baza clauzelor abuzive, stabilizarea cursului de schimb euro-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pentru toată perioada derulării contractului precum și denominarea în moneda națională a plăților.

Prin sentința civilă nr. 130/2017 din 29 martie 2017 a Tribunalului Brăila s-au respins excepțiile invocate de pârâta B. S.A., respectiv excepția inadmisibilității, excepția nulității și excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca nefondate.

S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamant; s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5 și 7 din contractul de credit nr. x/30.09.2008, privind dobânda de referință variabilă, și comisioanele percepute, precum și al clauzelor prevăzute la art. 4 din condițiile generale de creditare anexă la contractul de credit.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 6 lit. A) pct. 6.3 din actul adițional x/02.11.2012 privind comisionul de analiză documentație credit și comision pentru rambursare anticipată, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 1 din actul adițional nr. x A/4.10.2008 privind comisionul de acordare credit.

S-a constatat nulitatea absolută a acestor clauze și a fost obligată pârâta să restituie reclamantului sumele încasate în baza clauzelor constatate abuzive, respectiv suma de 8.838,40 euro reprezentând dobândă percepută în plus; 1.610,55 euro reprezentând comision acordare credit; 92,89 RON reprezentând cont de administrare cont curent.

S-au respins celelalte capete de cerere ca nefondate.

Împotriva sentinței civile nr. 130/2017 a Tribunalului Brăila au declarat apel ambele părți.

Curtea de Apel Galați, secția I Civilă, prin decizia nr. 250/A din 19 octombrie 2017 a respins apelurile civile declarate de A. și B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 130 din 29.03.2017, pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2015, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă B. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe, precum și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentei cauze (fond, apel și recurs).

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel s-a substituit voinței părților, decizia recurata fiind dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Instanța de apel a considerat legală soluția instanței de fond prin care a fost omologat raportul de expertiză și implicit s-a modificat pe cale judiciară formula de calculare a dobânzii pe toată perioada de creditare, deși părțile au agreat în 2012 o nouă formulă a dobânzii și, totodată, emiterea unui nou grafic de rambursare.

Concret, B. a fost obligată la restituirea sumei de 8838,40 Euro reprezentând "diferența de dobândă", dar care a fost calculată de expert prin raportare la un grafic de rambursare care nu mai produce efecte juridice încă din anul 2012 (atunci a fost emis un nou grafic de rambursare), respectiv pentru perioada 04.11.2008 - 13.12.2016 (nu 02.11.2012 când a fost înlocuit graficul de rambursare și când a fost încheiat actul adițional pentru modificarea dobânzii).

De asemenea, instanța de apel a ignorat faptul că prin Actul adițional nr. x/02.11.2012, părțile au agreat o nouă formulă de calcul a dobânzii, respectiv EURIBOR plus marjă fixă 7,95 pp.

Așadar, Curtea de Apel Galați, respingând apelul B. și păstrând soluția primei instanțe, ca legală și temeinică, implicit a modificat formula de calcul pe toată perioada de creditare, cu ignorarea completă a actului adițional din 2012.

Confirmând modificarea judiciară a modalității de formare a dobânzii din contractul de credit reținută de prima instanță, instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, pronunțând o decizie nelegală.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut, în sinteză, că decizia recurată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Sub aspectul legii aplicabile, recurenta a arătat că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 193/2000 în vigoare la momentul 2008 (anul încheierii contractului de credit), astfel încât clauzele supuse analizei instanței de față se vor raporta la legislația în vigoare la momentul perfectării lor, aspect ignorat de instanța de apel.

Recurenta a susținut că raționamentul instanței a fost construit prin interpretarea eronată a art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât, în speță, nu sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile constatării caracterului abuziv al clauzelor contestate.

Contrar celor reținute de instanța de apel, clauzele contestate sunt clare și neechivoce.

Clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri sunt elemente care formează costul total al creditului; acest cost, împreună cu marja de profit a băncii, formând prețul contractului de credit, iar acesta din urmă reprezintă componenta esențială a obiectului contractului de credit de consum, s-a arătat.

În speță, redactarea clauzelor din contractul de credit referitoare la comisioane, prin exprimarea în formulă procentuală la care se adaugă un scadențar, reiese cu claritate atât costul lunar, cât și costul total al creditului, îndeplinesc condițiile unor clauze dar și inteligibil exprimate.

Așadar, rata dobânzii împreună cu comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al convenției de credit, motiv pentru care instanța trebuie să aplice prevederile art. 4 alin. (6) al Legii nr. 193/2000, interpretat prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.

Contrar celor reținute de instanța de apel, a mai susținut recurenta, clauzele contestate au fost negociate sau ar fi putut fi negociate de către un consumator diligent, instanța de apel interpretând greșit condiția negocierii.

De asemenea, clauzele contestate nu sunt contrare bunei-credințe, împrejurare ignorată de instanța de apel.

Clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și, în consecință, nu sunt abuzive.

În acest sens, recurenta a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că, în speță, clauza referitoare la dobândă din contractul de credit ar avea caracter abuziv.

Contrar opiniei instanței de apel, a menționat recurenta, modificarea nivelului dobânzii nu este o operațiune efectuată în mod discreționar de Bancă, factorul de care depinde evoluția ratei dobânzii fiind specificat în contract și acceptat de intimatul-reclamant, respectiv costul resurselor de creditare, susținerile acestuia în sens contrar neputând fi primite.

A mai arătat recurenta că variabilitatea dobânzii de referință a băncii depinde de evoluția dobânzii interbancare practicate de alte bănci și că dobânda de referință variabilă este publică, totodată fiind influențată de costul resurselor de creditare; în același timp, o importanță deosebită are și influența riscului de țară asupra ratei dobânzii la credite.

Rata dobânzii contractuale este independentă de voința băncii având în vedere influența factorilor de intervenție în modificarea dobânzii menționați, dar și faptul că valoarea dobânzii de referință a băncii este publică și ușor accesibilă împrumutaților; în același timp variația dobânzii în funcție de dobânda de referință internă a furnizorului de servicii financiare este permisă de normele dreptului consumatorilor.

În continuare, contrar opiniei instanței de apel, a susținut recurenta, clauza din contractul de credit privind comisionul de acordare nu este abuzivă.

Astfel, modalitatea de redactare a acestei clauze este neechivocă, fiind menționată expres suma datorată cu acest titlu, exprimată și ca procent din valoarea totală a creditului; prin urmare întinderea obligației este cunoscută clar din momentul primirii ofertei de creditare și din momentul încheierii contractului chiar și unei persoane fără cunoștințe de specialitate.

De asemenea, a arătat recurenta, clauza din contractul de credit referitoare la comisionul de gestiune (denumit și "de administrare") nu are caracter abuziv.

În acest sens, s-a susținut că nici la data încheierii contractului de credit și nici în prezent nu există nicio reglementare care să interzică perceperea de către bancă a unui comision de administrare, chiar O.U.G. nr. 50/2010 prevăzând expres comisionul de administrare în lista comisioanelor ce pot fi percepute de bancă.

Comisioanele nu reprezintă dobânzi mascate și nu afectează concurența dintre bănci, cât timp sunt practicate de toți furnizorii de servicii financiar-bancare. Ele sunt recunoscute a face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al prețului contractului, atât de legislația internă, cât și de cea europeană și cad în mod uzual în sarcina împrumutatului.

Așadar, comisionul de administrare se percepe pentru administrarea contului de credit și cuprinde costuri cu operațiuni bancare privind întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului și informarea permanentă a clientului. Fiind un cost determinat de o activitate constantă ca volum și intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc ca acest comision să aibă aceeași valoare, constantă, pe întreaga perioadă.

Prin urmare, acest comision nu este abuziv, după cum în mod greșit au reținut instanțele de fond.

Clauza privind comisionul de transformare nu este abuzivă, întrucât banca percepe acest comision în contrapartida unor servicii oferite de aceasta, fiind aferent unor servicii precis determinate de către bancă.

În continuare, a susținut recurenta, instanțele de fond au reținut în mod eronat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de rambursare anticipată.

Astfel, acest tip de comision este aferent unor servicii precis determinate de către bancă și, sub nicio formă nu poate fi calificat ca fiind abuziv. Eliminarea comisionului ar echivala cu prestarea acestor servicii în mod gratuit de către bancă în măsura în care ar fi îndeplinite condițiile pentru perceperea acestuia, ceea ce ar contraveni scopului intrinsec al desfășurării activității bancare.

Comisionul de rambursare anticipată era permis de legislația în vigoare la momentul semnării contractului de credit; mai mult, caracterul legal al comisionului de rambursare anticipată a fost menținut chiar și ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

Partea adversă susține că acest comision ar fi abuziv, fără însă a demonstra îndeplinirea cumulativă a condițiilor legale privind caracterul abuziv al acestui comision.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând, în principal respingerea recursului, ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 27 aprilie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport prin care a susținut că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 19.10.2018, Înalta Curte, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a suspendat cauza până la soluționarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Ulterior, prin încheierea din 10.11.2021, Înalta Curte, pentru considerentele reținute în cuprinsul acesteia, a repus cauza pe rol și a respins excepția nulității recursului, astfel cum a fost recalificată excepția inadmisibilității, invocată de intimatul-reclamant; totodată, a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluționarea acestuia la data de 26 ianuarie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel s-a substituit voinței părților, întrucât a modificat pe cale judiciară formula de calcul a dobânzii pe toată perioada de creditare, deși părțile au agreat în 2012 o nouă formulă a dobânzii, astfel încât decizia recurată a fost dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate, așa cum a fost invocat, nu poate fi primit, întrucât prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituția României sau de legile organice.

Or, o astfel de situație nu este incidentă în cauză, în condițiile în care instanța de apel în analiza realizată a făcut aprecieri juridice cu privire la motivele pentru care a confirmat sentința primei instanțe sub aspectul modificării modalității de formare a dobânzii, având în vedere că reclamantul a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzele contractului de credit referitoare la modul de calcul al dobânzii.

Cu toate acestea, criticile recurentei-pârâte prin care se susține că instanța de apel s-a substituit voinței părților, întrucât a modificat pe cale judiciară clauza contractuală privitoare la dobândă, precum și formula de calcul a dobânzii pe toată perioada de creditare, deși părțile au agreat în 2012 o nouă formulă a dobânzii, pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în raport cu care vor fi analizate.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut, în sinteză, că decizia recurată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Potrivit acestui motiv de nelegalitate, hotărârea poate fi casată atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Conform situației de fapt reținută de instanțele de fond, Înalta Curte constată că între părți a fost încheiat contractul de credit bancar nr. x/30.09.2008 având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 60.000 Euro.

La art. 5 din contract se prevede că " La data încheierii prezentului CONTRACT dobânda curentă este de 6,4 % pe an este fixă în primul 1 ani și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de 1 ani, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la punctul 6 și 7. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B., la care se adaugă 1,40 puncte procentuale".

La art. 7 din contract se prevede că "Pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane variabile în funcție de evoluția pieței financiar bancare; a. comision de acordare credit de 2,50 % flat; b.comision de administrare de 30,00 Eur lunar, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1; c.comision de transformare pentru prima solicitare - flat de 0,50 % flat; d.comision de transformare pentru următoarele solicitări - flat de 1,00% flat; e. comision rambursare anticipată:- în primele 36 luni de creditare: 4,50 %, minim 30,00 Eur sau echivalent; - între 37 și 60 luni: 3,00 %, minim 30,00 Eur sau echivalent; - între 61 și 120 luni:2,50 %, minim 30,00 Eur sau echivalent; - peste 121 luni: 2,00 %, minim 30,00 Eur sau echivalent.

In art. 4 din conditiile generale de creditare se expliciteaza modul de calculare al acestor comisioane.

În 2012 părțile au semnat un act adițional prin care au convenit că dobânda este în continuare variabilă și se calculează în funcție de EURIBOR la 6 luni la care se adaugă 7.45 puncte procentuale marjă fixă pe an. Se menționează că DAE era de 8,82 % la data semnării actului adițional și că în DAE sunt incluse: dobânda anuală și comisionul lunar de administrare credit.

La pct. 3 din actul adițional se precizează că pentru creditul pus la dispoziție banca percepe comision de analiză documentație, comision rambursare anticipată.

În speță, se observă că instanța de apel a constatat caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobândă, reținând că modalitatea de exprimare folosită de bancă face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.

Totodată, instanța de apel a reținut că banca a exclus din mecanismul de formare al dobânzii criteriul obiectiv al pieței financiare, stabilind un element subiectiv, favorabil propriei sale politici financiare, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, deoarece clauza nu a fost negociată direct cu intimații consumatori și a fost încălcat principiul bunei credințe, creându-se astfel în detrimentul acestora un dezechilibru semnificativ.

S-a apreciat că soluția instanței de fond de constatare a caracterului abuziv al mențiunii " dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B.." este legală, apelul recurentei-pârâte fiind respins ca nefondat.

Cu titlu prealabil, având în vedere limitele examenului pe care instanța de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., criticile recurentei cu privire la caracterul negociat al convenției nu pot fi examinate, Înalta Curte nefiind în măsură să procedeze la verificarea modului în care s-a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii.

Însă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, prin decizia recurată, s-a apreciat că, potrivit art. 1lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut în contract, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită.

Pornind de la aceste considerente de ordin general, instanța de apel a reținut că, în speță, banca a exclus din mecanismul de formare a dobânzii variabile "criteriul obiectiv al pieții financiare, stabilind un element subiectiv, favorabil propriei sale politici financiare", situație față de care a conchis că este legală soluția instanței de fond, de constatare a caracterului abuziv al mențiunii "dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile B.".

Astfel, instanța de apel nu a avut în vedere caracterul abuziv, de plano, al caracterului variabil al dobânzii este abuziv, ci, așa cum s-a arătat anterior, lipsa de transparență a criteriilor de modificare a ratei dobânzii, aceste criterii fiind abuzive. Instanța nu poate fixa ea însăși un anumit nivel al dobânzii, în cazul de față prin menținerea dobânzii din primul an de creditare, deoarece nu există temei legal în a se substitui părților, a căror voință a permis variația dobânzii.

Legea nr. 193/2000 legitimează intervenția instanței de judecată în contract prin eliminarea clauzelor dovedite abuzive, așa cum reține instanța de apel, însă atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, instanța nu poate să completeze acest contract, modificând conținutul clauzei.

Potrivit art. 6 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, transpus în dreptul național prin art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauza stabilită ca fiind abuzivă nu ar trebui să creeze obligații în sarcina consumatorului dar, în același timp, un asemenea contract, prin care instituția de credit acordă împrumutul, nu poate continua să existe fără clauza referitoare la dobândă, plata dobânzii constituind o prestație esențială a împrumutatului.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis în cauza Banco Espanol de Crédito (Hotărârea din 14 iunie 2012, C-618/10) că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze (pct. 73).

Nuanțând soluția, în cauza Kásler și Káslerné Rábai (Hotărârea din 30 aprilie 2014, C-26/13), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv" (pct. 85), apreciindu-se că "faptul de a înlocui o clauză abuzivă cu o astfel de dispoziție, care, astfel cum reiese din cel de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, se consideră că nu conține clauze abuzive, întrucât permite ca contractul să continue să existe în pofida eliminării clauzei III/2 și să fie obligatoriu pentru părți, este pe deplin justificat în raport cu finalitatea Directivei 93/13" (pct. 81).

Ulterior pronunțării hotărârii atacate, în cadrul unei sesizări privitoare tocmai la consecințele concrete ale constatării caracterului abuziv al clauzelor care reglementează mecanismul de stabilire a modului de calcul al ratei dobânzii variabile dintr-un contract de împrumut precum cel dedus judecății, în cauza Oros (Hotărârea din 25 noiembrie 2020, C-269/19), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat următoarele:

"Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut precum cel în discuție în litigiul principal și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Așadar, cum dreptul național nu conține nicio normă care să permită înlocuirea clauzei în discuție cu o dispoziție supletivă având conținutul dorit de reclamant, critica recurentei - pârâte privind nelegala stabilire de către instanță a unui nivel al ratei dobânzii variabile/a unei formule de stabilire a dobânzii variabile pentru derularea în continuarea contractului apare ca fondată.

Așa cum rezultă din considerentele hotărârii pronunțate în cauza C-269/19 consecințele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective: pe de o parte, instanța trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părțile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privința consumatorului ar fi pus-o în pericol, pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor.

Evident, este vorba despre restabilirea unui echilibru juridic între drepturile și obligațiile părților contractante, care va trebui analizat de instanța de apel având în vedere raportul juridic concret dedus judecății și circumstanțele proprii pricinii, urmând a ține seama de statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene din decizia preliminară pronunțată în cauza C-269/19.

Mai mult decât atât, deși ulterior încheierii contractului de credit a fost încheiat actul adițional nr. x din 2.11.2012, instanța de prim control judiciar nu a avut în vedere clauzele acestuia, care priveau modificarea formulei de calcul a dobânzii ca fiind EURIBOR plus marjă fixă 7,95 pp.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază întemeiate criticile formulate de recurenta - pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la restituirea dobânzii încasate peste nivelul de 3,9%, pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului și data rămânerii definitive a hotărârii, astfel încât constată incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerea recurentei-pârâte, în sensul că, în speță, comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al convenției de credit, motiv pentru care instanța trebuie să aplice prevederile art. 4 alin. (6) al Legii nr. 193/2000, interpretat prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului, Înalta Curte reține că nu poate fi primită.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel, în acord cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene că, în speță, comisioanele pentru acordarea creditului, pentru administrare, rambursare anticipată, transformare etc. sunt clauze cu caracter accesoriu al căror caracter abuziv poate fi cercetat.

În aprecierea apartenenței comisioanelor la obiectul contractului, Înalta Curte reține că Legea nr. 193/2000 a transpus în dreptul național Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale pornește de la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcție de care instanțele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situațiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Înalta Curte constată că, în speță, în raport cu textul legal evocat, pentru clauzele contestate privind comisioanele, nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat.

În aceste condiții, examenul caracterului abuziv al clauzelor menționate este posibil în speță, o asemenea clauză neputând fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece nu reglementează prestația esențială a convenției de credit, suma împrumutată și dobânda percepută ca echivalent al folosinței capitalului, ci prestații cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noțiunii de obiect principal al contractului, însă, aceste comisioane se includ în categoria vizată de teza a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reprezentând un preț în schimbul unor servicii prestate de bancă.

Înalta Curte apreciază că sunt întemeiate susținerile recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel a efectuat o examinare greșită a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionului de acordare, la comisionul de administrare, comisionul de rambursare anticipată.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate referitoare la comisioane, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În același sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Cu toate că această hotărâre vizează doar comisionul de acordare, Înalta Curte reține că același raționament este valabil și în privința celorlalte comisioane contestate.

Astfel, exceptând comisionul de transformare, în legătură cu care s-a reținut, concret, lipsa oricărei contraprestații din partea băncii, în condițiile în care operațiunea în sine este automată, instanța de apel nu a raportat analiza efectuată comisionului de acordare, comisionului de administrare, comisionului de rambursare anticipată acelor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzelor care le prevăd.

Se constată că instanța de apel a pus accentul pe faptul că în contract nu există o explicitare a cestor comisioane, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța de apel avea obligația de a analiza în ce măsură a fost afectată situația juridică a reclamanților-consumatori, dacă aceștia s-au aflat într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit, nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unor astfel de comisioane sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de acordare, comisionul de administrare, comisionul de rambursare anticipată.

În rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate, în limita considerentelor prezentate, urmând a ține seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin deciziile preliminare pronunțate în cauzele C-621/17 și C-269/19, inclusiv de actul adițional nr. x din 2.11.2012, prin care părțile au stabilit formula de calcul a dobânzii ca fiind EURIBOR plus marjă fixă 7,95 pp.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 250/A din 19 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 250/A din 19 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2022.