ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 11.10.2018

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4251/2018

HOTĂRÂRE
11.10.2018
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4251/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Ședința publică din data de 11 octombrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la 30 septembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat, ca prin hotărârea care se va pronunța, să se constate: caracterul abuziv al unor clauze contractuale prevăzute în Contractul de credit bancar nr. x din 19 noiembrie 2006, respectiv la pct. 7 și pct. 4.1 lit. d) din condițiile generale, înlăturarea acestor clauze și obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive.

Judecătoria Brăila, prin sentința civilă nr. 1185 din 22 februarie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2014, a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâtă și a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B., constatându-se caracterul abuziv și implicit nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 7 raportat la art. 3 din Condițiile Generale ale contractului de credit bancar nr. x din 19 noiembrie 2006.

Prin aceeași sentință, instanța de fond a obligat pârâta să plătească reclamantului dobânda încasată începând cu prima rată și până la modificarea clauzei contractuale respectiv 17.09.2010, peste nivelul inițial de 9,5% pe an.

Capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 4.1 lit. d) din contract a fost respins ca nefondat.

Totodată pârâta a fost obligată la plata cheltuielile de judecată în suma de 500 RON către reclamant.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel pârâta B. S.A., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 16/Aciv/2018 din 1 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respins ca nefondat apelul promovat de pârâta B. S.A. București împotriva sentinței civile nr. 1185 din 22 februarie 2017 pronunțată de Judecătoria Brăila în dosarul nr. x/2014.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta B. S.A. București, solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecința admiterii cererii de apel formulată de pârâtă, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

La termenul din 7 mai 2018, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale a acestei instanțe în soluționarea recursului, iar prin decizia civilă nr. 219/R din 7 mai 2018, Curtea de Apel Galați a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a recursului formulat de pârâta B. S.A. București în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin adresa emisă la 29 mai 2018, Curtea de Apel Galați a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâta B. S.A. București împotriva deciziei civile nr. 16/Aciv/2018 din 1 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 4 iunie 2018.

La termenul de judecată din 11 octombrie 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Galați.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Tot aceleași concluzii rezultă și din minuta Deciziei nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nepublicată în Monitorul Oficial, care a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel.

Astfel, competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Galați aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul Brăila MARAMUREȘMARAMUREȘMARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ.

Astfel, în aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Brăila MARAMUREȘMARAMUREȘMARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Galați, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

Admite excepția de necompetență.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. București împotriva deciziei civile nr. 16/Aciv/2018 din 1 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în favoarea Curții de Apel Galați.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2018.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2018-06-19
0,97
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2948/2018
Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 3.857 din 16.06.2016, Judecătoriei Brăila, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. SA, a constatat cara
ÎCCJ 2018-06-06
0,97
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2512/2018
anexa la contractul de credit și a fost obligată pârâta B. S.A. la restituirea către reclamant a sumelor achitate în temeiul cauzelor declarate abuzive. Totodată, s-au respins celelalte capete de cerere, au fost compensate cheltuielile de j
ÎCCJ 2018-04-17
0,97
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1144/2018
Ședința publică din data de 17 aprilie 2018 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la 14.05.2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței
ÎCCJ 2020-06-26
0,97
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1185/2020
formulată de reclamanții A. și C. în contradictoriu cu pârâta D. S.A. prin mandatar B. S.A., astfel cum a fost modificată și precizată în parte, a constatat caracterul abuziv al clauzelor 4.4, 5.1 e, 5.2, cuprinse în contractul de facilitat
ÎCCJ 2018-06-13
0,97
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2806/2018
Ședința publică din data de 13 iunie 2018 Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la data de 12.07.2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. pentru ca, prin hotărârea pe care o
Sursă