ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1185/2020

Ședința publică din data de 26 iunie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 22 mai 2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A.:

- constatarea caracterului abuziv al art. IV punctul 4.4, 4.5 privind dobânda și dobânda majorată, a art. 5.1 lit. c) privind comisionul de administrare și lit. e) privind "orice alte costuri", precum și art. 5.2 privind revizuirea costurilor în funcție de politica de creditare a băncii;

- constatarea caracterului abuziv al art. II din Actul Adițional nr. 1, punctul 5.1 privind comisionul de administrare, a art. VII punctul 7.1. privind suplimentarea garanțiilor;

- constatarea caracterului abuziv al art. 1 din Actul adițional nr. x, punctul 4.4 privind dobânda, punctul 5.1 privind comisionul de administrare;

- constatarea caracterului abuziv al art. III punctul 6.11 privind renunțarea la beneficiul de discuțiune și diviziune de către terțul garant;

- obligarea pârâtei, în consecință, la eliminarea clauzelor constatate ca fiind abuzive din contract, la refacerea graficului de rambursare corect, fără comisioanele de administrare și în raport de dobânda fixă, la sistarea perceperii comisioanelor de administrare ș la compensarea sumelor reținute până în prezent cu titlu de comision de administrare, cu debitul.

Prin sentința civilă nr. 372 din 12 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2015, instanța a admis cererea formulată de reclamanții A. și C. în contradictoriu cu pârâta D. S.A. prin mandatar B. S.A., astfel cum a fost modificată și precizată în parte, a constatat caracterul abuziv al clauzelor 4.4, 5.1 e, 5.2, cuprinse în contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/21.12.2007 și a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel, reclamanții A. și C., respectiv pârâta D. S.A. reprezentată de mandatarul acesteia, B. S.A..

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 371A din 22 februarie 2018 a anulat ca netimbrat apelul formulat de apelanta pârâtă D. S.A. și a admis apelul formulat de apelanții reclamanți A. și C., împotriva sentinței civile nr. 372 din 12.02.2016, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata pârâtă D. S.A.; a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a fost obligată pârâta să restituie reclamanților diferența dintre dobânda contractată și dobânda majorată în temeiul clauzelor contractuale constatate abuzive; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate; au fost obligați apelanții reclamanți la plata către apelanta pârâtă a sumei de 500 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți A. și C., solicitând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Ca o chestiune prealabilă, recurenții arată că au solicitat recurarea în parte a deciziei pronunțate de instanța de apel, numai referitor la clauzele abuzive prevăzute la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, art. II din Actul Adițional nr. 1 pct. 5.1 privind comisionul de administrare, precum și art. VII pct. 7.1 privind suplimentarea garanțiilor și al art. III pct. 6.11 privind renunțarea la beneficiul de discuțiune și diviziune de către terțul garant.

Recurenții arată că instanța de apel a reținut în motivare, la pagina 8 paragraful 2, faptul că:

"instanța de recurs", respectiv "apelanții reclamanți" reprezintă simple erori, care nu induc confuzie în ce privește considerentele expuse de prima instanță. Susțin apelanții reclamanți că aceste inadvertențe sunt consecința copierii motivării dintr-o altă cauză, însă nu indică aspectele cuprinse în motivare care nu concordă cu datele concrete ale speței".

Recurenții susțin că nu au beneficiat de o soluționare obiectivă a cauzei în raport de situația dosarului și conform normelor legale, iar motivarea deciziei recurate nu aparține cauzei, ceea ce contravine art. 6, art. 14 alin. (6), art. 20 și art. 22 alin. (1), (2), (4) și 6 C. proc. civ. și cuprinde rețineri care nu au fost puse în discuția părților.

Astfel, recurenții consideră că instanța de apel și-a contrazis propriile rețineri, respectiv faptul că tribunalul a săvârșit doar simple erori, însă chiar aceasta a constatat că în cauză actele dosarului prezintă o altă realitate juridică, motiv pentru care motivarea este contradictorie.

Prin urmare, întrucât hotărârea de fond a fost dată cu încălcarea unor principii fundamentale, recurenții susțin că, prin analiza sa, curtea de apel a realizat aceleași "erori" supuse sancțiunii nulității în primul rând și, în subsidiar, criticii sub aspect pct. 6 și 8 ale art. 488 C. proc. civ.

Recurenții mai arată că la paragraful 3, pagina 8 din decizia recurată, curtea de apel a retinut:

"mai susțin apelanții reclamanți că pe cât de detaliată este motivarea admiterii cererii cu privire la clauza 4.4. sau chiar respingerea cererii cu privire la 5.1. lit. c)... clauzele de la art. 5.1. privind comisionul de administrare și 7.1. privind suplimentarea garanțiilor, precum și cele de la art. 4.4. privind dobânda . . . . . . . . . . .iar singura motivare este aceea că nu duc la un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților...însă nu se motivează cum și în ce mod s-a constatat și de unde rezultă aceste aspecte. Curtea reține, cu privire la aceste argumente... nu au indicat în cererea de apel argumentele, susținerile care se impuneau a fi analizate de instanța de fond, iar aceasta nu a făcut­-o", considerând că este în deplină contradicție cu motivul de apel pe care și-au întemeiat această cerere, cu motivarea cererii de chemare în judecată și cu motivarea apelului, precum și cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) și c) C. proc. civ. raportat la CEDO, hotărârea din 1 iulie 2014 în cauza Bucias contra României sau la dispozițiile CSJ 53/2000, ICCJ Decizia nr. 5638/2012 și altele.

Deoarece curtea de apel a fost învestită cu motivul de apel privind "nemotivarea", recurenții consideră că aceasta ar fi trebuit să prezinte motivele pentru care motivarea Tribunalului Ilfov îndeplinea cerințele textelor legale, însă instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestui motiv, ignorând dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

La paragraful 4 de la pagina 8 a deciziei recurate, s-a reținut "cu privire la contradicția pretinsă de apelanții-reclamanți dintre motivare și dispozitiv, Curtea reține că în ce privește clauza inserată la art. 4.4. din Actul adițional 2 în mod corect instanța a reținut că nu este abuzivă, soluție care se regăsește și în dispozitiv."

Recurenții susțin că întreaga hotărâre trebuie să se caracterizeze prin claritate, lipsă de echivoc și exactitate și să nu existe dubiu cu privire la anumite formulări din aceasta. În aceste condiții, chiar dacă instanța de apel a corectat chestiunea privind contradicțiile de la. art. 4.4. și 5.2, acest lucru nu face ca sentința fondului să devină clară, neechivocă și exactă.

Mai susțin și faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat pe motivul invocat la pct. 1.3. din apelul lor, nearătând la rândul său explicit, clar și neechivoc modul în care cele susținute de reclamanți sunt contrarii normei legale invocate prin raportare la sentința fondului.

Arată că au invocat în cauză și faptul că instanța nu putea să rețină că nu a solicitat o chestiune cu privire la o clauza abuzivă, deoarece conform prevederilor Uniunii, CJUE, camera a 8-a, ordonanța din 16.11.2010, s-a hotărât că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale. Acesta este singurul mod adecvat pentru a atinge rezultatul prevăzut de art. 6 din Directiva 93/13, aspect pe care instanțele fondului l-au uitat.

Recurenții susțin că instanța de apel nu își motivează reținerile de la paragraful 3 pagina 8 din decizia recurată, potrivit cărora "reclamanții nu au precizat în ceea ce constă dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, generat de dispozițiile contractuale atacate, și cu atât mai puțin au dovedit existenta unui asemenea dezechilibru, astfel că instanța de fond în mod corect a reținut lipsa dezechilibrului pretins."

Contrar acestor rețineri, invocă dispozițiile art. 3 din Directiva 93/13/CEE, astfel cum a fost interpretat prin decizia CJUE C-226/12 și consideră că instanțele fondului au interpretat și aplicat greșit atât normele naționale, cât și norma Uniunii.

Astfel, arată că instanțele fondului au constatat că nu discutam despre un contract sau acte adiționale negociate, nu exista o ofertă prezentată, iar caracterul de solidaritate, beneficiu de discuțiune nu a fost niciodată explicat, obligație de dovedit în sarcina creditoarei.

Recurenții consideră că în decizia recurată nu se regăsește nicio mențiune cu privire la art. 6.11, ceea ce valorează pe deplin cu o nemotivare a instanței cu privire la acest motiv de apel.

Consideră că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale conform art. 6 din Directiva 93/13, însă în decizia recurată nu se regăsește nicio mențiune cu privire la art. 6.11 privind renunțarea la beneficiul de discuție și diviziune a terțului garant din Actul Adițional nr. 2, din această perspectivă decizia pronunțată fiind nemotivată.

Totodată, arată că instanța de apel nu explică și nu motivează cum înlătură motivul de apel prin care reclamanții au susținut că existența unui act adițional nu înseamnă ca s-a produs o negociere, aspect reținut și de CJUE, hotărârea din 9.07.2015, Bucura împotriva Bancpost C-348/140 potrivit căreia clauza trebuia negociată direct și individualizat, iar obligația acestei dovezi era în sarcina creditoarei.

În continuare, recurenții arată că la filele x, curtea de apel se referă numai la motivarea și respingerea cererii lor privind constatarea clauzelor privind perceperea comisionului de administrare ca fiind abuzive.

Arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 3 și următoarele din Directiva nr. 93/13 CEE și ale Legii nr. 193/2000 cu privire la comisionul de administrare.

Astfel, susțin că, pe de o parte, curtea de apel a reținut faptul că în interpretarea sa asupra celor statuate de CJUE în 26.02.2015, cauza C -143/13, "clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii obiectul (principal al contractului) în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu și care în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual...Reiese din prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 că pentru a fi incidente, trebuie să fie vorba ori de o clauză asociată obiectului principal al contractului (prestație esențială), ori de o clauză care să vizeze caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute...În privința clauzei care reglementează comisionul de administrare, deși face parte din costul total al creditului, nu poate fi asimilată obiectului principal al contractului, nefiind vorba de o prestație esențială a convenției de credit, ci de o prestație cu caracter accesoriu . . . . . . . . . . . .comisioanele ... Curtea apreciază că nu intră sub incidența primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE."

Recurenții apreciază că o astfel de reținere este contrară normei de drept materiale invocate, deoarece instanța de apel nu a indicat cum a calificat și a ajuns să califice dobânda și suma împrumutată ca fiind obiect principal, iar comisionul ca fiind accesoriu. Consideră că și dobânda este o chestiune accesorie obiectului contractului, pentru că deși au funcțiuni diferite, amândouă sunt în fapt costul împrumutului, adică atât dobânda, cât și comisionul, unul pentru folosință, unul pentru administrare.

Prin urmare, recurenții susțin că și dobânda și comisionul sunt costuri, parte a obiectului principal sau asimilate obiceiului principal a contractului și astfel se circumscriu cerințelor legale invocate, respectiv art. 4 din Legea nr. 193/2000, dar și art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13. În acest sens invocă și dispozițiile art. 1686 din Noul C. civ., astfel că obligația recurenților de a restitui împrumutul se extinde și asupra dobânzilor și a comisionului de administrare, deci este obiect principal al contractului, parte a acestuia sau cel puțin asimilată acestora, deși ele în sine sunt accesorii.

Mai susțin, contrar reținerii instanței de apel, faptul că nu au invocat dispozițiile Legii nr. 190/1999, instanța pronunțându-se pe ceea ce nu au cerut.

În consecință, recurenții apreciază că hotărârea instanței de apel este nelegală, sens în care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în partea a deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

În cauză a fost întocmit, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilității recursului, care a fost comunicat părților prin încheierea de ședință din data de 16 noiembrie 2018.

Prin încheierea din 19 aprilie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a respins excepția inadmisibilității recursului, s-a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți C. și A. împotriva deciziei civile nr. 371A din 22 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 20 septembrie 2019, cu citarea părților.

Înalta Curte, prin încheierea din 20 septembrie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a dispus suspendarea judecății recursului, până la soluționarea cauzei nr. C-621/17 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Judecata pricinii a fost reluată la 26 iunie 2020, cauza fiind repusă pe rol față de împrejurarea că a fost soluționată cauza C-621/17 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Obiectul analizei recursului este limitat la criticile formulate de recurenții-reclamanți cu privire la soluția instanței de apel asupra constatării caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, art. II din Actul Adițional nr. 1 pct. 5.1 privind comisionul de administrare, precum și art. VII pct. 7.1 privind suplimentarea garanțiilor și art. III pct. 6.11 privind renunțarea la beneficiul de discuțiune și diviziune de către terțul garant.

Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs are legătură cu motivarea instanței de apel, care în opinia recurenților nu aparține cauzei, ceea ce contravine art. 6, art. 14 alin. (6), art. 20 și art. 22 Cod procedură și cuprinde rețineri care nu au fost puse în discuția părților.

Dispozițiile legale evocate consacră principii fundamentale ale procesului civil și anume dreptul la un proces echitabil, principiul contradictorialității și principiul rolului activ al judecătorului, în scopul justei soluționări a cauzei.

Înalta Curte constată că prin motivarea deciziei recurate, instanța de apel nu a încălcat principiile evocate, argumentele reținute fiind în concordanță cu motivele invocate în apel, care au făcut obiectul dezbaterilor și care au condus la pronunțarea unei soluții temeinice și legale.

Critica potrivit căreia, în opinia recurenților, soluția conține motive contradictorii ce cad sub incidența normelor cuprinse în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată, întrucât recurenții scot din context constatările instanței de apel și prezintă un raționament trunchiat al acestora.

Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc. civ., decizia atacată conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate.

Astfel, curtea de apel a analizat motivele referitoare la nemotivarea sau motivarea contradictorie a sentinței de fond și neconcordanțele inserate în motivare, răspunzând fiecărei critici invocate.

Instanța de apel, analizând susținerile reclamanților din cuprinsul cererii de apel, a concluzionat că instanța de fond a săvârșit simple erori materiale care nu au fost de natură să inducă confuzie în ce privește considerentele reținute de tribunal, precum și faptul că, deși au susținut că aceste inadvertențe sunt consecința copierii motivării dintr-o altă cauză, reclamanții nu au indicat aspectele din motivare care nu concordă cu datele concrete ale speței.

Totodată, curtea de apel a răspuns și criticii referitoare la nemotivarea primei instanțe cu privire la caracterul neabuziv al clauzelor de la art. 5.1 privind comisionul de administrare și 7.1. privind suplimentarea garanțiilor, precum și cele de la art. 4.4. privind dobânda și 6.11 privind renunțarea la beneficiul de discuțiune și diviziune de către terțul garant, reținând că reclamanții nu au precizat în cererea de chemare în judecată în ce constă dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților raportat la clauzele enumerate și nu au dovedit un asemenea dezechilibru, motiv pentru care instanța de fond în mod corect a reținut lipsa dezechilibrului pretins.

Prin urmare, nu este incident art. 477 alin. (1) C. proc. civ., deoarece instanța de apel a procedat la judecarea cauzei doar în limitele stabilite expres de apelanții-reclamanți.

Curtea de apel a argumentat și motivul invocat de recurenți la pct. 1.3 din apelul lor, apreciind că motivarea instanței de fond este corectă și nu poate fi loc de contradicție în raționamentul pe care aceasta l-a dezvoltat cu privire la clauzele contestate.

Din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți invocă greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, arătând, în esență, că prevederea contractuală referitoare la comisionul de administrare ar trebui asimilată obiectului principal al contractului de credit.

Se reține că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale pornește de la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcție de care, instanțele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situațiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Instanța supremă apreciază că, în speță, în raport cu textul legal evocat, pentru clauza inserată la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit încheiat de părți, nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat.

În aceste condiții, examenul caracterului abuziv al clauzei menționate este posibil în speță, o asemenea clauză neputând fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece, contrar argumentului invocat de recurenții-reclamanți, aceasta nu reglementează prestația esențială a convenției de credit (suma împrumutată și dobânda percepută ca echivalent al folosinței capitalului), ci prestații cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" și, prin urmare, nu intră sub incidența primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

În consecință, critica formulată nu poate fi primită, fiind neîntemeiată.

Înalta Curte constată că este nefondată critica ce vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. art. 5.1 lit. c) din Cap. V "Comisioanele și costurile creditului" al contractului de facilitate de credit și de garanție nr. x din data de 21.12.2007, prin care s-a stabilit în sarcina reclamanților obligația de a achita un comision de administrare în procent de 0,15 %, plătibil începând cu rata a 13-a.

În esență, se invocă faptul că aceasta clauză nu a fost negociată. Recurenții susțin că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision.

Instanța supremă reține că instanțele devolutive au verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și au reținut, contrar susținerii recurenților, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar și inteligibil exprimată.

În ceea ce privește pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că instanța de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

În Hotărârea din 09.07.2015, pronunțată în cauza Maria Bucura C-348/14, s-a statuat că articolele 3-5 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul aprecierii sale cu privire la caracterul abuziv, revine instanței naționale obligația să verifice că, în cauza în discuție, au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său.

Contractul de credit specifică prestațiile băncii și rațiunea perceperii acestui comision. Obligația de plată a comisionului de administrare urmărește să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operațiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, câtă vreme prin inserarea acestei clauze, recurenții nu au fost puși într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, având în vedere că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, astfel că nu a fost impusă consumatorilor nicio obligație suplimentară față de cele existente în legislația națională, iar reclamanții au avut posibilitatea de a prefigura atât condițiile de percepere a comisionului, cât și contraprestația băncii în schimbul acestuia.

Instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe sub acest aspect, a reținut că recurenții-reclamanți au fost informați atât cu privire la obligația de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, metoda de calcul și data perceperii acestuia rezultând din stipulațiile contractuale, context în care recurenții au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil, ținând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei.

Nu pot fi reținute afirmațiile recurenților-reclamanți potrivit cărora comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrie motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare, sunt neîntemeiate.

Totodată, Înalta Curte constată că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că recurenții-reclamanți au formulat critici "omisso medio" cu privire la VII pct. 7.1 privind suplimentarea garanțiilor și la art. III pct. 6.11 privind renunțarea la beneficiul de discuțiune și diviziune de către terțul garant, în condițiile în care aceștia nu au formulat apel cu privire la constatarea caracterului abuziv al acestor clauze.

Prin urmare, limitele devoluțiunii în apel au fost stabilite prin motivele din apelul reclamanților care au vizat nemotivarea și motivarea contradictorie a sentinței și constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.4 din contract referitoare la revizuirea dobânzii după primul an de creditare și al clauzei de la art. 5.1 referitoare la comisionul de administrare.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți C. și A. împotriva deciziei civile nr. 371A din 22 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți C. și A. împotriva deciziei civile nr. 371A din 22 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie 2020.