ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 390/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A. - Sucursala Buzău au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate caracterul abuziv al clauzei privind comisionul lunar de administrare de 0,15% achitat, obligarea pârâtei la plata sumelor cu titlu de comision de administrare de la data încasării acestuia și până în prezent, în echivalent RON, în funcție de cursul oficial leu CHF stabilit de BNR la data plății efective, cu dobânda legală aferentă, constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate în convenția de credit privind dobânda, obligarea pârâtei de a stabili în concret formula de calcul a dobânzii aplicate creditului împrumutat, la plata sumelor încasate cu titlu de dobândă nedatorată, constatarea caracterului abuziv al clauzei privind perceperea unui comision suplimentar în procent de 0,7%/an aplicat la soldul creditului și perceput lunar, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7786 din 26 iunie 2015, Judecătoria Buzău, secția Civilă a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect acțiune în constatare - clauze abuzive în favoarea Tribunalului Buzău.

B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința nr. 641 din 20 octombrie 2016, Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele S.C. D. S.A. și S.C. C. S.A. -Sucursala Buzău; a constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință nulitatea absolută a clauzei cuprinse în contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 23 mai 2008 la capitolul V, pct. 5.1 lit. c) referitor la comisionul de administrare lunar de 0,15 % plătibil începând cu scadența a 13a; a obligat pârâta S.C. D. S.A. la plata către reclamanți a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, de la data încasării acestuia și până în prezent, în echivalent în RON, în funcție de cursul oficial LEU-CHF stabilit de BNR, la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează a fi achitată de la data plății acestui comision până la data achitării efective a acestuia; a constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în actul adițional nr. x din 21 februarie 2011 - actul adițional nr. x din 4 februarie 2014 la contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 23 mai 2008 referitoare la comisionul aferent serviciilor suplimentare solicitate în mod expres de către client în cuantum de 0,7% pe an aplicat la soldul creditului și perceput lunar împreună cu rata; a respins capătul de cerere din cererea introductivă de instanță referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art. 4.3 din convenția de credit privind revizuirea dobânzii și stabilirea acestei dobânzi în concret ca fiind compusă din indicele de referință LIBOR variabil la 6 luni plus marja fixă de 4% pe an, cu accesoriul său, capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate de pârâtă cu acest titlu, cu dobânda aferentă.

C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele S.C. C. S.A. și S.C. D. S.A. criticând-o ca nelegală și netemeinică.

D.Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia nr. 198 din 25 aprilie 2018, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtele S.C. C. S.A. și S.C. D. S.A. împotriva sentinței nr. 641 din 20 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B..

E.Considerentele instanței de apel.

Primul motiv de apel care trebuia analizat se referă la nemotivarea hotărârii judecătorești apelate. Motivarea primei instanțe surprinde esența, în sensul că identifică problema de drept incidentă și face o aplicare a acesteia cu o motivare care exprimă direct sau indirect punctul de vedere al instanței.

Referitor la critica apelantei vizând soluționarea excepțiilor, Curtea a constatat că instanța de fond a pus în discuție excepțiile privind lipsa calității procesual pasive a pârâților, iar prin încheierea din 6 iunie 2016, acestea au fost respinse.

Prin încheierea din 5 septembrie 2016 instanța de fond a respins ca neîntemeiată excepția privind lipsa de interes a reclamanților în contestarea prevederilor art. 4.3 din contractul de credit, invocată de pârâta S.C. D. S.A..

Referitor la nepronunțarea instanței cu privire la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, această cerere privind cheltuielile de judecată, această cerere nu poate constitui decât obiect al analizei primei instanțe, care a omis să se pronunțe asupra cererilor cu care a fost învestită.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că art. 3 din Directiva nr. 93/13, atribuie noțiunii de clauză abuzivă, clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință atunci când provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ce decurg din contract, în defavoarea consumatorului.

Prin art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 se instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată numai prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

Cum banca nu a probat că a negociat efectiv și direct cu reclamanta clauzele a căror nulitate s-a solicitat, respectiv aceea privind comisionul de administrare, precum și pe aceea privind comisionul aferent serviciilor suplimentare, deși această probă îi incumba conform art. 4 alin. (3) din lege, prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată, astfel că în mod corect s-a reținut că, contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu poate să intervină, putând doar să adere sau nu la el.

Curtea a constatat că este perceput comisionul de administrare pentru punerea la dispoziție a creditului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision, ori destinației acestuia și cum clauza referitoare la comisionul de administrare nu este exprimată în mod clar și inteligibil, în mod corect instanța de fond a procedat la analizarea caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

De asemenea, Curtea a reținut că în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, iar art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 prevede că dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumit dobândă penalizatoare.

Față de aceste considerente, apelul a fost respins ca nefondat.

F.Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Ploiești au declarat recurs pârâtele S.C. C. S.A. și S.C. D. S.A., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

În mod nelegal instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive.

Drepturile și obligațiile rezultate din contractul de credit au fost cesionate de către S.C. E. la data de 31 martie 2009, iar ulterior cesionate de aceasta către C. S.A. la 6 octombrie 2011, astfel că aceasta nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză pentru restituirea sumelor plătite de reclamanți ulterior datei cesiunii sau pentru a modifica contractul pe viitor.

Efectul cesiunii de creanță între părți este transferul dreptului de creanță din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului. Prin urmare, ca efect al cesiunii de creanță, noul creditor al debitorului cedat a devenit inițial S.C. E., actualul creditor, creditor care nu a luat parte la soluționarea cauzei.

Instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală întrucât prevederile Legii nr. 193/2000 exclud în mod expres din sfera de aplicare prevederi contractuale reglementate de alte acte normative, iar posibilitatea perceperii comisionului de administrare este reglementată în două legi speciale.

Tribunalul București a respins cererea de chemare în judecată formulată de către ANPC privind constatarea clauzelor abuzive în contractele de credit încheiate cu S.C. D. S.A.. Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta ANPC și a menținut sentința pronunțată de Tribunalul București.

În ipoteza în care, instanța constată în mod definitiv că banca nu a inserat clauze abuzive în contractele încheiate cu clienții săi, această hotărâre se aplică și clienților care nu au fost parte în litigiu, dar care sunt reclamanți în alte litigii împotriva băncii.

Perceperea comisionului de administrare nu poate fi considerată abuzivă, atâta timp cât este permisă expres atât de Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, cât și de O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Instanța de apel a făcut în cauză o aplicare greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Clauzele privind comisionul de administrare și dobânda sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv. Aceste clauze fac parte din obiectul principal al contractului, sunt clare și inteligibile și sunt criticate din perspectiva caracterului adecvat al contraprestației Băncii față de cuantumul plătit de reclamanți în temeiul lor.

În mod eronat a reținut instanța de judecată că există presupuse prestații care nu au corespondent în raportul juridic dedus judecății în ceea ce privește comisionul de administrare și că acesta reprezintă o dobândă mascată, creând astfel un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Comisionul contestat corespunde unui ansamblu complex de servicii prestate de Bancă, accesorii și inseparabile față de creditul acordat, constând în administrarea lunară a împrumutului. Perceperea acestuia a fost permisă de legislația aplicabilă în vigoare la data acordării creditului și de O.U.G. nr. 50/2010.

Banca a indicat, în mod distinct, cuantumul dobânzii față de cuantumul acestui comision de administrare, cele două tipuri de costuri având rațiuni distincte și făcând parte din dobânda anuală efectivă, respectiv: comisionul fiind perceput în contul prestării unor servicii către client, în activitatea de monitorizare a creditului, iar dobânda reprezentând prețul folosinței sumelor împrumutate.

În cauză nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a ne afla în prezența unor clauze abuzive atât în ceea ce privește existența comisionului de administrare și posibilitatea de modificare a dobânzii, astfel încât instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Clauzele cuprinse în art. 5.1 lit. c) din Contractul de credit nu sunt contrare cerințelor bunei-credințe și nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Clauza 4.5 referitoare la posibilitatea de a revizui dobânda nu este abuzivă. Prin anularea acestei clauze se creează de fapt condițiile restituirii sumelor achitate în minus față de situația în care dobânda ar fi fost fixă la nivelul de 5,75% pe an.

Se solicită admiterea recursului și casarea deciziei recurate.

F.Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

În mod legal a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive în condițiile cesionării drepturilor și obligațiilor rezultate din contractul de credit.

Astfel, cesiunea de creanță este un mod de transmitere a obligațiilor, prin care un creditor transmite creanța sa unei alte persoane. Cererea de chemare în judecată are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze inserate în contractul de credit la care a fost parte D. S.A. și ulterior creditor cesionar S.C. E. prin C. S.A. - Sucursala Buzău.

S-a reținut în mod corect faptul că într-un litigiu declanșat în scopul sancționării dispozițiilor legale edictate pentru încheierea contractului, cu consecința înlăturării clauzelor potențial constatate ca fiind abuzive, cedentul din cesiunea de creanță în calitate de parte a contractului, precum și cesionarul ulterior al creanței chiar doar pentru o anumită perioadă de timp, au calitate procesuală pasivă în cauză.

Pentru a respinge această excepție s-au reținut prevederile art. 56 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 7 alin. (11) cu referire la art. 4 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 și art. 45 și 51-52 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Critica în ceea ce privește faptul că excepția a fost invocată numai pentru o perioadă de timp, respectiv de la data cesiunii și până la data introducerii cererii de chemare în judecată nu poate fi primită deoarece efectele cesiunii de creanță nu se produc într-un anumit mod pe o perioadă de timp și într-un alt mod pe o altă perioadă.

Referitor la critica privind existența unei hotărâri definitive într-un litigiu în care a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de ANPC privind constatarea clauzelor abuzive în contractele de credit încheiate cu D. S.A., aceasta nu poate fi primită.

În primul rând, nu este depusă la dosar această hotărâre, astfel încât să poată fi analizată eventuala putere de lucru judecat, iar pe de altă parte nici recurentele nu susțin că în acel litigiu s-a statuat cu privire la comisionul de acordare și respectiv administrarea creditului contractat de părțile din prezenta cauză. Este de reținut că, deși contractele de credit încheiate de D. S.A., sunt contracte tip, de adeziune, acestea nu sunt toate identice, indiferent de consumatorul cu care a fost încheiat.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că potrivit dispozițiilor Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, cât și O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori este permisă perceperea comisionului de administrare și, pe cale de consecință, acesta nu este abuziv.

În realitate, respectivele acte normative prevăd posibilitatea perceperii unui astfel de comision, însă în măsura în care este perceput, acesta trebuie să fie prevăzut în condițiile Legii nr. 193/2000 care stabilește condițiile și criteriile în raport de care se analizează caracterul abuziv al acestor comisioane.

Clauzele privind comisionul de administrare și dobânda nu sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, astfel cum susține recurentele. În acest sens, Înalta Curte reține paragraful 44 din cauza C 484/08 pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în care se rețin următoarele:,,… dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări (…) care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil".

Așa fiind, instanța în mod legal a analizat respectivele clauze, nefiind exceptate de la controlul caracterului abuziv. În susținerea acestui punct de vedere, Înalta Curte reține și considerentele Cauzei Kasler C - 26/13, potrivit cărora acele clauze care se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului" în accepțiunea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii de obiect principal al contractului, revenind instanței naționale sarcina de a aprecia dacă o clauză supusă analizei constituie un element esențial al prestației debitorului, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta".

În opinia recurentelor, clauzele contestate sunt clare și inteligibile, însă în jurisprudența Înaltei Curți s-a reținut faptul că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu se referă doar la exprimarea clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Cerința potrivit cu care o astfel de clauză trebuie redactată în mod clar și inteligibil impune și ca ea să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acel mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta.

Este de reținut faptul că nu instanța trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractului și nu din deducțiile părților sau ale judecătorului.

Lipsa explicită a considerentelor pentru care au fost percepute comisioanele face ca analiza clauzelor contractului să fie greoaie, trebuind să se facă presupuneri în legătură cu contraprestațiile părților, fapt care nu este permis în contracte care se află sub protecția legislației privind consumatorii.

Instanța de apel a analizat în concret cerințele prevăzute de art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv caracterul ne-negociat al clauzelor, criteriul dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credințe, al caracterului clar și inteligibil și al lipsei de transparență al respectivelor clauze.

În cauza C - 449/14, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuează:

"creditorul trebuie să ofere consumatorului explicații corespunzătoare și într-un mod personalizat pentru a-i permite acestuia din urmă să evalueze dacă contractul de credit propus este adaptat la nevoile sale și la situația sa financiară, oferindu-i explicații privind informațiile precontractuale, caracteristicile esențiale ale produselor propuse și efectele exacte pe care le pot avea asupra situației sale, inclusiv consecințele neplății din partea consumatorului".

În analiza cerinței bunei-credințe, trebuie să fie analizată poziția de negociere a părților pentru a se verifica dacă profesionistul a acționat corect și echitabil față de consumator, de ale căror interese legitime trebuia să țină cont.

Instanța de apel a reținut în mod corect caracterul abuziv al clauzelor contestate, respectiv faptul că acestea încalcă prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, nefiind negociate și producând în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele S.C. C. S.A. și S.C. D. S.A. împotriva deciziei nr. 198 din 25 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 13 februarie 2020.