ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2447/2020

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17 mai 2019 pe rolul Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și să anuleze clauza privind comisionul de acordare în cuantum de 1.800 euro, inserată la art. 3.1.5. lit. a), raportat la pct. 10 din partea a II-a -"Condiții speciale" din contractul de credit nr. x/00095 din 3 iunie 2008, precum și clauza privind comisionul de administrare de 0,12 % aplicat la soldul creditului, inserată la art. 3.1.5. lit. b), raportat la pct. II din partea a II-a -"Condiții speciale" din același contract de credit; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision de acordare și de administrare, în echivalent în RON, la cursul de schimb leu-euro afișat de B.NR. la data plații efective, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data plății și până la data achitării efective a debitului principal.

Prin sentința nr. 541 din 11 septembrie 2019, Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea, a constatat caracterul abuziv și a dispus anularea clauzelor privind comisionului de acordare, în cuantum de 1.800 euro și comisionul de administrare de 0,12% aplicat la soldul creditului și a obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumelor încasate cu acest titlu până la data pronunțării sentinței, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data plății acestor sume până la data restituirii efective.

Împotriva acestei sentințe, B. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 144 din 10 iunie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins capetele de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare și restituirea sumelor încasate cu acest titlu, ca neîntemeiate,; a menținut în rest sentința; l-a obligat pe intimat la plata către apelantă a sumei de 2.425,4 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins ca neîntemeiată cererea intimatului de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, ambele părți au declarat recurs, solicitând casarea ei în parte.

Prin memoriul său de recurs, A. a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE.

Recurentul a arătat că este eronat raționamentul curții de apel în sensul că, deși se poate reține caracterul nenegociat al clauzei care reglementează comisionul de administrare, nu se poate aprecia că această clauză nu este transparentă. Aceasta întrucât, potrivit recurentului, noțiunea de transparență vizează explicarea în mod clar a serviciilor prestate de profesionist în schimbul sumelor plătite cu titlu de comision de administrare. Or, contractul de credit încheiat între părți nu precizează care este fundamentul perceperii comisionului ori destinația acestuia.

În acest context, autorul căii de atac a evocat jurisprudența națională și comunitară și a subliniat că acest criteriu al transparenței nu este unul separat de cel al dezechilibrului semnificativ, astfel că analiza pe fond a clauzei trebuie să vizeze cei trei indicatori interdependenți: echilibrul contractual, buna-credință și transparența.

O altă critică formulată de acest recurent privește interpretarea eronată a art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000.

În opinia autorului căii de atac, raportat la jurisprudența C.J.U.E., în mod eronat a apreciat curtea de apel că nu este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care inserarea comisionului de administrare creează, fără niciun dubiu, un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, urmărindu-se, în realitate, obținerea unui avantaj disproporționat față de prestația efectuată de bancă.

A mai susținut acest recurent că instanța de apel a interpretat greșit și dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, a susținut că, potrivit textului de lege sus-menționat, clauza privind comisionul de administrare poate fi exclusă din sfera controlului caracterului abuziv, cu condiția ca aceasta să fie clară, neechivocă și exprimată într-un limbaj inteligibil, condiție neîndeplinită în speță.

Mai mult decât atât, recurentul a arătat că, potrivit art. 1170 C. civ., părțile trebuie sa acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și în etapa executării acestuia. Or, în cauză nu se poate reține că interesele legitime ale consumatorului au fost luate în considerare, în condițiile în care acesta se află într-o poziție de inferioritate față de profesionist, atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare.

În final, recurentul a arătat că, în contra celor reținute de curtea de apel, prima instanță nu a prezumat prestațiile/serviciile efectuate de bancă în schimbul perceperii comisionului de administrare, ci a statuat în mod clar că nu sunt precizate prestațiile pentru care banca percepe comisionul în discuție, reținând că nu este prevăzut scopul pentru care acesta este achitat. A subliniat autorul căii de atac că, din probele administrate în cauză, rezultă că banca nu a dovedit contraprestația oferită, deși sarcina probei îi revenea.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea sa de recurs, întemeiată tot pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., B. S.A. a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000, apreciind în mod eronat că prevederile contractuale pot face obiectul controlului caracterului abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000 și jurisprudenței C.J.U.E.

A arătat această recurentă că, deși jurisprudența recentă a C.J.U.E. subliniază caracterul restrictiv al excepției privind analiza prețului contractului, în ceea ce privește comisionul de acordare s-a apreciat că, de plano, acesta are caracter abuziv, nefiind verificat modul în care această clauză este formulată și lipsind analiza distinctă a măsurii în care face sau nu parte din noțiunea de preț al contractului.

În continuare, autoarea căii de atac a evocat jurisprudența națională și comunitară și a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că și comisioanele, alături de dobândă, intră în noțiunea de preț al contractului, dar și că respectivul comision de acordare este reglementat de o clauză exprimată într-un limbaj ușor inteligibil, rațiunea perceperii lui fiind relevată fără echivoc chiar de denumirea acestuia.

A subliniat recurenta că suma percepută cu titlu de comision de acordare este fixă și a fost stabilită și adusă la cunoștința consumatorului la momentul încheierii contractului de credit, astfel că nu se poate susține că acesta nu a înțeles/cunoscut termenii contractului.

În opinia recurentei, contrar celor reținute de instanța de apel, dezechilibrul semnificativ la care se referă dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu se analizează din perspectiva transparenței clauzei. Echilibrul contractual presupune o anumită potrivire între drepturile și obligațiile părților, o justă repartizare a acestora pe întreaga durată a acestuia, iar o clauză este de natură să producă un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților dacă limitează drepturile și obligațiile esențiale conform naturii contractului, într-o asemenea măsură încât realizarea obiectivelor acestuia este compromisă.

În acest sens, recurenta a arătat că perceperea de către instituțiile de creditare a unor comisioane de acordare, calculate procentual la nivelul soldului creditului, era o constantă în domeniul creditelor de consum acordate pe perioade îndelungate, era și este permisă de legislația în vigoare, fiind justificată în speță prin costurile propriu-zise ale acordării creditului.

La 19 august 2020 recurentul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă, iar la 26 august 2020 recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de recurentul-reclamant; în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În ședința publică de la 25 noiembrie 2020, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității recursurilor, asupra căreia, cu prioritate, reține următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și el presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în noul C. proc. civ. în art. 457.

Potrivit art. 24 C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, iar potrivit art. 27 din același Cod, hotărârile rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul.

În speță, reclamantul a învestit Tribunalul Buzău la 17 mai 2019 cu o cerere în materia protecției consumatorilor, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, solicitând constatarea caracterului abuziv al clauzelor care reglementează comisionul de acordare și comisionul de administrare, inserate la art. 3.1.5 lit. a) și b) din contractul de credit nr. x/00095, încheiat cu B. la 3 iunie 2008.

Având în vedere că procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, în speță sunt incidente dispozițiile art. 483 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 sus-menționată.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j3), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Recursul are ca obiect decizia nr. 144 din 10 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă în apel, într-o cerere vizând protecția consumatorilor.

Prin urmare, raportat la dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018, decizia atacată este una definitivă, nesupusă recursului.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a, raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ., va respinge recursurile ca inadmisibile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 144 din 10 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 noiembrie 2020.