ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2498/2020

Ședința publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 mai 2015 pe rolul Judecătoriei Buzău, secția Civilă, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și C. - Sucursala Buzău, ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, clauză prevăzută în secțiunea 6 - Rambursarea - pct. 6.3 din contractul de credit nr. x/20.02.2008 și eliminarea acesteia; stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, 20 februarie 2008, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în moneda națională a plăților, respectiv individualizarea în RON a ratei lunare, pe care urmează împrumutatul să o achite, prin conversia valutară a creditului făcută la data semnării contractului, la care se adaugă dobânda exprimată în convenție, în funcție de soluția dispusă de instanță, față de primele capete ale acțiunii; constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare în cuantum de 1.076 CHF, achitat la data tragerii creditului, clauză prevăzută în contractul de credit la art. 1.3 lit. a); obligarea pârâtelor la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de acordare, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 21/1992, Directiva 93/13/CEE și Directiva 87/102/CEE, Regulamentul BNR nr. 17/2012, Regulamentul BNR nr. 24/2011, Regulamentul BNR nr. 3/2007, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și jurisprudența națională.

Judecătoria Buzău, secția Civilă, prin sentința civilă nr. 12748 din 4 decembrie 2015, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.

În motivarea acestei sentințe, s-a reținut că instanța a fost învestită cu o cerere evaluabilă în bani, însă evaluarea litigiului se face având la bază soldul principal și cotația CHF afișată de BNR, din data înregistrării acțiunii.

Față de acest aspect, instanța a constatat că valoarea contractului de credit era, la data de 25 mai 2015, în cuantum de 50.903 CHF, iar suma rămasă de restituit la această dată era de 50.903 CHF, echivalentul sumei de 218.787,43 RON, depășind astfel valoarea de 200.000 RON, stabilită de art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ.

Judecătoria Buzău, secția Civilă a mai reținut că obiectul litigiului îl reprezintă constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit nr. x/20.02.2008, care la momentul pronunțării sentinței civile nr. 12748/04.12.2015 avea un sold de 50.369,38 CHF, echivalentul sumei de 208.754 RON.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 7 ianuarie 2016.

Prin sentința civilă nr. 8029/2016 din 16 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și C. S.A. - Sucursala Buzău, ca neîntemeiată.

În argumentarea acestei soluții, prima instanță a reținut următoarele:

La momentul semnării convenției de credit, ca de altfel și în prezent, nu era interzisă acordarea de credite în franci elvețieni.

Totodată, nu este ilicită deținerea în portofoliu de către bancă a unei oferte de creditare precum cea acceptată de reclamanții din prezenta cauză.

Este adevărat că pârâtei, în calitate de profesionist, îi revenea obligația de informare corectă și completă a consumatorului asupra tuturor aspectelor esențiale ale contractului, însă nu s-a probat faptul că acesta cunoștea, la momentul încheierii contractului, modul în care va evolua cursul valutar și, cu bună știință, a ascuns această informație.

S-a mai reținut că banca nu avea nicio obligație legală de a orienta decizia consumatorului către un anumit produs bancar, iar obligația de avertizare se referă doar la anumite riscuri care au consecințe importante și greu de anticipat pentru consumator.

Așa-numitul "risc valutar" nu poate fi încadrat într-o astfel de categorie, întrucât fluctuația de curs se produce indiferent de monedă, iar faptul că este cunoscut de orice consumator, indiferent de nivelul de instruire.

Oricum, "riscul valutar" nu este suportat exclusiv de consumator, deoarece nici din partea băncilor nu poate exista o predictibilitate absolută asupra fluctuației cursului, moneda CHF putându-se aprecia dar și deprecia. Pe cale de consecință, instanța de fond a constatat că nu se poate reține reaua-credință a pârâtei.

De asemenea, s-a constatat că nu este îndeplinită în cauză nici cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, deoarece acesta trebuie raportat la momentul încheierii contractului și trebuie să vizeze aspecte intrinseci acestuia.

Ceea ce invocă reclamanții este un aspect extrinsec, deprecierea monedei naționale în raport cu o altă valută, eveniment asupra căreia pârâta nu avea posibilitatea de control.

Restituirea creditului în monedă străină nu pune consumatorul într-o situație inferioară celei care ar rezulta din dispozițiile legale din dreptul intern și dacă nu ar fi existat o asemenea prevedere contractuală, întrucât dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864 impun restituirea creditului în aceeași monedă.

Cu privire la comisionul de acordare tribunalul a reținut că acesta a fost stabilit prin art. 1.3 lit. a) la suma fixă de 1.076 CHF și s-a achitat la data tragerii creditului.

S-a arătat că reclamanții au deținut informația necesară privind întinderea obligației de plată, iar limbajul care definește comisionul de acordare este accesibil, fără a avea caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestației băncii în schimbul perceperii comisionului.

Împotriva sentinței primei instanțe reclamanții au formulat apel, solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii astfel cum a fost precizată.

Prin decizia civilă nr. 329 din 13 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 8029/16.12.2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.; apelanții-reclamanți au fost obligați, în solidar, la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.451,94 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a apreciat apelul ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:

S-a reținut, cu titlu prealabil, că la determinarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, criteriile avute în vedere sunt cele de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele dintre comercianți și consumatori (în forma în vigoare la data încheierii contractului dintre părți), respectiv: 1) lipsa negocierii directe dintre consumator și comerciant și 2) dezechilibrul semnificativ în ceea ce privește drepturile și obligațiile părților, creat în detrimentul consumatorului și cu încălcarea exigenței de bună-credință, condiții care trebuie să fie întrunite cumulativ pentru a califica o clauză ca având caracter abuziv.

Totodată, Curtea a reținut că sunt nerelevante criticile apelanților-reclamanți, potrivit cărora clauzele criticate nu se asociază cu obiectul principal al contractului, nefiind prin urmare exceptate de la aprecierea eventualului lor caracter abuziv, în condițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

A observat că prima instanță nu doar că nu a considerat că aceste clauze nu pot fi analizate prin prisma caracterului abuziv, ci, mai mult, a analizat dacă fiecare dintre clauzele contestate îndeplinește sau nu cerințele pentru a fi considerată ca fiind abuzivă și, în urma acestor verificări, s-a concluzionat că susținerile reclamanților nu sunt întemeiate.

Curtea a apreciat ca neîntemeiate susținerile apelanților privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, prin referire la faptul că acest risc ar fi suportat exclusiv de către împrumutat, doar acesta fiind afectat în relația cu banca de diferențele de schimb valutar.

În primul rând, s-a reținut că debitorii înșiși (apelanții D.) au solicitat acordarea unui credit în franci elvețieni, optând pentru această monedă deși aveau și posibilitatea de a solicita un credit în RON sau în altă monedă.

Prin urmare, se susține, în mod neîntemeiat, prin motivele de apel că debitorii au avut doar impresia că au primit credit în franci elvețieni, această monedă nefiind deținută de bancă la momentul creditării, astfel că francii nu au fost remiși fizic și nici prin virament bancar debitorilor.

Aceasta, deoarece în urma încheierii contractului contestat apelanților-reclamanți li s-a transferat în contul curent moneda CHF și au putut să dispună liber de aceasta, iar faptul că nu au dorit retragerea sumei în numerar, ci au folosit-o în alt mod reprezintă o opțiune personală a apelanților, care nu poate fi imputată băncii.

Instanța de apel a apreciat că este de notorietate incontestabilă pentru oricine că pentru orice monedă pot interveni variații de curs valutar, chiar semnificative, cu atât mai mult cu cât analiza se face la o perioadă mare de timp, cum a fost cea pentru care creditul a fost contractat (30 ani).

Aceste fluctuații de schimb depind de o multitudine de factori, pornind de la cei economici până la cei politici, factori care pot conduce atât la o scădere, cât și la o creștere a cursului valutar față de cel de la momentul încheierii contractului.

Pe cale de consecință, nu se poate susține că intimata-pârâtă nu ar fi acționat cu bună-credință, deoarece avea obligația de a explica clienților riscurile și de a le pune la dispoziție informațiile necesare, câtă vreme evoluția cursului CHF nu depinde în niciun fel de conduita băncii, ci de factorii la care s-a făcut referire anterior.

Mai mult, faptul că există posibilitatea modificării cursului valutar în ambele sensuri nu doar că este un indicator al bunei-credințe a băncii, ci și exclude de plano cerința dezechilibrului semnificativ avut în vedere de art. 4 din Legea nr. 193/2000, în condițiile în care fluctuațiile pot profita, în egală măsură, atât băncii, cât și consumatorului.

În speță, nu se poate susține că apelanții-reclamanți au fost determinați să contracteze creditul în moneda CHF, întrucât acest tip de credit li s-ar fi prezentat ca fiind o alternativă mai bună decât creditul în RON sau în euro și ca un produs mai sigur, de vreme ce aceștia aveau posibilitatea să opteze pentru alte produse de creditare fie ale pârâtei, fie ale altor bănci, care să corespundă interesului lor.

Curtea a mai apreciat că nu se pune problema efectuării unei operațiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutatului, față de împrejurarea că s-a acordat creditul în CHF, iar obligația de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeași monedă.

Referitor la solicitarea de restituire a creditului în RON, conversia sumei împrumutate urmând să se facă la cursul CHF/leu de la data contractării creditului, s-a reținut că în materia contractelor încheiate de comercianți cu consumatorii legiuitorul național și cel european au urmărit să îi protejeze pe aceștia din urmă, dată fiind poziția lor de inferioritate în primul rând din punct de vedere economic, și să atenueze, în situația în care se impune, aplicabilitatea principiului pacta sunt servanda.

Aceasta nu înseamnă însă că instanța prin hotărârea ce o pronunță poate modifica contractul în sensul stabilizării cursului de schimb CHF - leu la momentul încheierii contractului (curs care să fie valabil pe toată perioada derulării creditului) sau în sensul denominării în moneda națională a plăților, astfel cum s-a solicitat.

Din analiza prevederilor Legii nr. 193/2000 reiese că, deși formularea folosită de acest act normativ este improprie, sancțiunea care intervine în situația în care instanța constată că în contract au fost stipulate clauze abuzive este nulitatea absolută (sancțiunea nulității fiind cea care operează în situația în care încheierea unui act juridic s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la acel moment).

Nulitatea absolută operează de principiu doar parțial, în ceea ce privește clauzele considerate ca fiind abuzive, însă numai în măsura în care acel contract își mai poate produce efectele după înlăturarea acelor clauze.

Nu există așadar posibilitatea ca instanța să intervină în contract, privit ca acordul de voință al părților, și să modifice clauzele acestuia, ci doar aceea ca, în urma constatării caracterului abuziv al unei clauze, să aplice sancțiunea anulării.

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, Curtea a constatat că potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestei legi.

Reiese așadar că prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și care prevăd, în esență, că orice plată se face în moneda creditului, nu au caracter abuziv, deoarece sunt în sensul prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat, în mod imperativ, teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat ferm opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) al Directivei 93/13, care prevede că dispozițiile sale nu se aplică clauzelor contractuale ce reflectă acte cu putere de lege, iar în considerentul 13 al Directivei se arată că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință.

De altfel, și în hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, s-a indicat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință".

Or, prevederile contractuale nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a dispozițiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din contract în sensul obligării apelanților-reclamanți să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care creditul a fost pus la dispoziție.

Pe cale de consecință, reiese că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți.

Față de cele anterior expuse, reținând considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 și dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, Curtea a constatat că prevederile contestate transpun în contract o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, că sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecție a consumatorilor.

Cât privește referirile apelanților-reclamanți la dispozițiile art. 1579 din C. civ. de la 1864 și, în special, la cele ale alin. (3) din acest articol, Curtea a constatat că nu sunt aplicabile în cauză, câtă vreme alin. (3) are în vedere situația împrumutului în monede de aur ori argint, ceea ce nu e cazul în speță.

De asemenea, instanța de apel a considerat că Tribunalul București a respins, în mod corect, cererile de constatare a caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare și de restituire a sumei încasate cu acest titlu.

Astfel, s-a reținut că la art. 1.3 lit. a) din contractul încheiat între părți s-a prevăzut că pârâta percepe un comision de acordare de 1.076 CHF, care se achită la data tragerii creditului, fiind reținut din limita creditului acordat.

Curtea a apreciat că modalitatea de redactare a clauzei de mai sus este neechivocă, fiind clar indicată suma datorată cu acest titlu, astfel încât întinderea obligației este cunoscută clar din momentul încheierii contractului chiar și unei persoane fără cunoștințe de specialitate. În plus, nu se pot reține argumente întemeiate pentru a se aprecia lipsa de claritate a acestei clauze.

Ca urmare, nu se poate susține teza unui comportament ilicit al băncii, întrucât din cuprinsul contractului reiese cuantumul comisionului de acordare.

De asemenea, Curtea a constatat că prevederile contractuale prin care s-a instituit acest comision au un caracter cât se poate de inteligibil din punct de vedere juridic și nu conțin termeni echivoci care să reflecte o rea-credință din partea băncii.

Aceasta, deoarece prevederile contractuale contestate sunt cât se poate de clare și inteligibile, iar termenul de "acordare" face parte din vocabularul de bază al limbii române și înțelesul său este cunoscut de orice vorbitor al limbii române, astfel că nu este necesară explicitarea suplimentară. Mai mult, din simpla lecturare a clauzei respective este ușor de înțeles de către orice consumator că prin semnarea contractului își asumă și obligația de plată a comisionului.

Din modalitatea de redactare a contractului rezultă rațiunea perceperii acestuia, respectiv verificarea bonității clientului și a efectuării de operațiuni în scopul acordării creditului, aceste prestații putând fi considerate în lumina caracterului complex al contractului de credit ca fiind esențiale și caracterizează contractul.

Contraprestația băncii există chiar dacă nu este definită în mod expres în contract. Astfel cum banca a perceput dobânda pentru acordarea sumei împrumutate fără a defini expres sensul acestei noțiuni, la fel de clar din cuprinsul denumirii acestui comision rezultă contraprestația băncii, chiar dacă noțiunea de acordare a creditului nu a fost definită expres în cuprinsul convenției.

Acest comision face parte din costul creditului și este parte integrantă din categoria de obligații asumată de împrumutați pentru a li se pune la dispoziție suma respectivă de bani, astfel încât Curtea a constatat că prevederile din contractul de credit a căror nulitate se invocă nu creează niciun dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind abuzive. Cu alte cuvinte, nu se poate vorbi despre procurarea unor avantaje excesive pentru profesionist în detrimentul consumatorului prin perceperea sa.

Împotriva deciziei civile nr. 329 din 13 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au declarat recurs reclamanții A. și B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 11 mai 2018.

Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, cu consecința admiterii acțiunii.

În ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare în cuantum de 1.076 CHF din suma împrumutată, recurenții au susținut că instanța nu a analizat în concret cerințele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv criteriul dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credințe, al existenței unei contraprestații specifice și al lipsei transparenței.

Recurenții consideră că dezechilibrul juridic este evident, avându-se în vedere faptul că la data încheierii contractului nu exista nicio prevedere legală care să permită profesionistului perceperea comisionului de acordare.

Perceperea comisionului de acordare de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestație, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit și reprezintă pentru debitor o obligație lipsită de cauză, fiind nulă, conform art. 966 din C. civ. de la 1864.

Din interpretarea conținutului clauzei contractuale privind comisionul de acordare de 2,00%, achitat la data tragerii creditului din limita creditului, se poate observa că banca pârâtă nu a definit în contract, în mod clar și inteligibil, serviciile pe care aceasta le pune la dispoziția debitorilor prin perceprea unor sume cu titlu de comision de acordare.

Nerespectarea exigențelor bunei-credințe din partea băncii derivă din faptul că acest comision a fost stabilit în forma unui procent din valoarea totală a creditului, deși indiferent de valoarea acestuia volumul de muncă care presupune verificarea cererilor de acordare a creditelor este același, astfel că nu se justifică perceperea unor comisioane diferite.

Un criteriu fundamental în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale este cel al lipsei de transparență, în concepția Curții de Justiție a Uniunii Europene obligația de transparență fiind strâns legată de obligația de informare.

Recurenții-reclamanți susțin că pârâta a încălcat dispoziția prevăzută în art. 5 din Directivă, care dispune asupra cerințelor de claritate și de transparență, nefurnizând informațiile generale consumatorului.

S-a arătat că, în cauză, comisionul perceput nu a fost definit expres în niciuna dintre clauzele contractului de credit.

În opinia recurenților, perceperea de către bancă a acestui comision doar pentru punerea la dispoziție a creditului este nejustificată, avându-se în vedere faptul că activitatea de creditare se derulează într-un cadru reglementat legal, pârâta fiind instituție financiară autorizată care desfășoară cu titlu profesional activități ce constau în acordarea de credite în cont propriu.

Conform dispozițiilor Legii nr. 193/2000 comisionul de acordare este unul abuziv, atâta timp cât obligația de a verifica dacă o cerere întrunește condițiile de creditare revine băncii, ca furnizor de servicii, deci costurile aferente acestor activități trebuie suportate de cel care impune verificările respective.

Recurenții apreciază că nu se justifică perceperea unei sume în cotă procentuală raportată la valoarea creditului cât timp consumatorii care contractează același tip de credit, în cadrul aceleiași instituții, dar pentru o altă sumă, se află într-o situație identică.

Comisioanele nu fac parte din noțiunea de preț al contractului, motiv pentru care, reclamanții au menționat că nu pot fi de acord cu raționamentul juridic din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că acele comisioane de acordare și de administrare sunt legate de obiectul principal al contractului.

În accepțiunea reclamanților, comisionul contestat prin cererea de chemare în judecată se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cercetării sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractului prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului, avându-se în vedere că acestea nu sunt suficient de clare, nu sunt exprimate într-un limbaj inteligibil și dă posibilitatea pârâtei să interpreteze în interes propriu, creând un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Autorii căii de atac au solicitat să se țină seama de faptul că într-un contract de credit, prestația caracterisitică a împrumutatului este aceea de a rambursa ratele lunare de credit, la care se adaugă prețul creditului, adică dobânda.

Prin urmare, comisionul de acordare nu poate fi apreciat ca intrând în sfera obiectului principal al contractului, ci constituie un cost diferit de împrumutul acordat și dobânda contractuală asumată, adăugându-se acestora pentru a determina costul total al creditului.

Recurenții au relevat faptul că prestațiile referitoare la comisionul de acordare nu sunt esențiale pentru un contract de credit bancar, de vreme ce nu toate băncile percep un asemenea comision de acordare, astfel de convenții putând să existe și în lipsa unor clauze prin care se stabilesc aceste tipuri de prestații.

Având în vedere echivocul ce caracterizează clauza privind comisionul de acordare, determinat de lipsa de transparență cu privire la prestația băncii în schimbul acestuia, recurenții au conchis în sensul că nu poate fi reținută de către instanță ca fiind suplinită condiția referitoare la caracterul clar și inteligibil al clauzei contestate.

O altă critică de nelegalitate adusă deciziei recurate vizează faptul că instanța de prim control judiciar a verificat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la riscul valutar doar sub un singur aspect și anume acela al excluderii prevăzute de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Astfel, recurenții-reclamanți au precizat că instanța nu a interpretat în litera legii principiul nominalismului monetar oferind o interpretare plasată în afara sferei pe care a avut-o în vedere legiuitorul la redactarea prevederilor legale invocate.

Au arătat că este fără echivoc caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, în acest sens pronunțându-se și Curtea Constituțională prin decizia nr. 62/2017 (punctul 37).

Recurenții apreciază că principiul nominalismului, așa cum este reglementat de dispozițiile C. civ. de la 1864, nu poate avea în vedere valutele cotate și că în interpretarea art. 1578 din codul anterior menționat trebuie să se pornească de la premisa conform căreia noțiunea de "specie aflată în curs" este moneda națională, adică leul românesc.

În ceea ce privește contractele de credit, recurenții consideră că poate fi vorba despre ipoteza nominalismului dacă suma împrumutată a fost deblocată efectiv în moneda creditului, prevăzându-se și că obligațiile împrumutului vor fi îndeplinite în aceeași monedă.

Instanța de apel a constatat că prevederile contractuale ce au ca obiect riscul valutar îmbracă forma principiului nominalismului, dar față de caracterul supletiv al acestei norme, excepția prevăzută la art. 1 alin. (2) nu se aplică, motiv pentru care, în opinia recurenților-reclamanți, subzistă obligația instanței naționale de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

În raporturile contractuale dintre un profesionist și un consumator se aplică cu prevalență normele speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale reglementate de Legea nr. 193/2000.

Chestiunea clauzelor abuzive se manifestă, în mod preferențial, în categoria contractelor de consum. În acest domeniu, Legea nr. 193/2000 trebuie completată cu prevederile Codului consumului și numeroase alte acte normative sectoriale care fac aplicarea clauzelor abuzive.

Prin urmare, ceea ce este necesar a se stabili cu prioritate este dacă un contract de consum respectă exigențele impuse pentru încheierea sa valabilă din perspectiva legislației speciale, acolo unde aceasta are reglementări specifice, urmând ca dispozițiile din dreptul comun să servească drept reper în situațiile în care legea specială nu conține statuări exprese.

Criteriile determinării caracterului abuziv al unei clauze contractuale din perspectiva legislației speciale sunt:

a) lipsa negocierii;

b) dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului;

c) încălcarea exigențelor bunei-credințe;

d) toate celelalte circumstanțe relevante (natura bunurilor sau serviciilor ce fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, toate circumstanțele care au determinat încheierea contractului și anume dacă consumatorului i s-a dat posibilitatea să înțeleagă natura reală a tranzacției).

Instanța avea sarcina de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noțiunilor de "obiect principal al contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În materia dreptului consumului, obligația de informare ce incumbă profesionistului face parte din categoria obligațiilor legale explicite.

Obligația generală de bună-credință are o semnificație având o greutate însemnată în raporturile dintre profesioniști și consumatori, iar obligația ce incumbă profesionistului, potrivit legii speciale, justifică "exercitarea oficiului de ordine publică conferind abilitate judecătorului de a utiliza instrumente de control/cenzură a clauzelor stipulate în contractele de consum în scopul realizării dezideratelor ordinii publice".

Din acest motiv, chiar dacă s-ar aprecia faptul că acea clauză de indexare, care vizează strict moneda de plată, este mecanismul care asigură respectarea principiului nominalismului în ce privește moneda de cont - valuta, excepția prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi reținută de plano, întrucât abuzul de putere economică al profesionistului nu este exclus.

Pe de altă parte, nu se poate susține că echilibrul avut în vedere la adoptarea prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 își mai pot găsi utilitatea juridică în prezent, față de împrejurarea că textul are în vedere moneda metalică cu acoperire în metale prețioase, iar în speță este vorba de o monedă discreționară.

Din considerentele hotărârii pronunțate în Cauza Andriciuc rezultă că obligația de transparență contractuală ce incumbă profesionistului, obligație conexă exigențelor de publicitate și informare specifice dreptului consumului, presupune garantarea dreptului consumatorului de a înțelege prevederile contractului.

În accepțiunea Curții de Justiție a Uniunii Europene, transparența în exprimarea costurilor contractului trebuie să permită consumatorului să evalueze consecințele patrimoniale ale creditării, fapt care implică evaluarea impactului posibil al riscului valutar și predicții legate de volatilitatea cursului.

Or, predicțiile legate de volatilitatea cursului țin exclusiv de portofoliul profesionistului.

Astfel, asumarea de către consumator a riscului pentru variațiile de curs ale monedei de plată trebuie să fie expresă și conștientă, să aibă la bază simulări exprimate în limite matematice de profesionist, așa încât consumatorul să aibă capacitatea de estimare a riscului de credit indus de variațiile non liniare ale cursului de schimb valutar, iar variațiile cursului previzionat să fie corelate cu gradul de îndatorare permis, îndatorare care să-și păstreze proporția agreată de părți pe parcursul derulării contractului în conformitate cu predicțiile avute în vedere.

Consumatorul trebuie să cunoască și să accepte valoarea maximă rambursabilă în moneda de plată în care obține veniturile curente. Numai în aceste condiții o clauză referitoare la riscul valutar în ce privește moneda de plată ar putea fi calificată drept clară și inteligibilă.

Recurenții-reclamanți au mai susținut faptul că pârâta avea obligația de a asigura o anumită protecție consumatorului împotriva supraîndatorării, prin mecanisme contractuale specifice.

Imposibilitatea împrumutatului de a aprecia, evalua avantajele și inconvenientele care pot rezulta din contract echivalează implicit cu imposibilitatea finanțatorului de a estima la data încheierii convenției dacă este sau nu în măsură să realizeze la rându-i interesul partenerului său contractual.

De aceea, singura dispoziție care se bucură de previzibilitate, claritate și care corespunde exigențelor referitoare la solidarismul contractual putând asigura executarea cu bună credință a contractului de împrumut, este aceea a stabilizării cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit.

Valorizarea judiciară a obligației împrumutatului nu contravine principiului nominalismului monetar care, de altfel, nu are un caracter absolut.

În acest sens, s-a arătat că nu este echitabil ori moral ca din jocul fluctuației monetare cu privire la care consumatorul nu a fost corect informat, valoarea prestației sale să fie dublată, triplată în timp ce starea economică avută în vedere pentru determinarea eligibilității consumatorului a rămas neschimbată.

Recurenții consideră că atâta timp cât nu este vorba de un risc natural asumat și nici de un risc convențional care să fi fost constituit, în mod legal, în sarcina exclusivă a debitorului, este necesară intervenția judiciară în vederea reechilibrării contractului.

Reechilibrarea presupune, în circumstanțele date, fixarea valorii obligației exprimate în valută, pe toată durata contractului în funcție de factorul de referință de la data încheierii contractului care este cursul valutar practicat la acea dată, acest element fiind, din perspectiva debitorului, singurul factor de predicție la momentul accesării creditului pentru evaluarea în ansamblu a gradului său de îndatorare și a valorii finale a obligației. Acest factor i-a permis debitorului să evalueze limitele maxime ale resurselor financiare pe care va trebui să le aloce în scopul procurării sumelor de bani în monedă străină pentru achitarea ratelor de credit și stingerea împrumutului.

Deși convenția de credit este un contract cu executare succesivă, restituirea pretențiilor este admisibilă și nu reprezintă o excepție de la efectul retroactiv și de la principiul repunerii părților în situația anterioară.

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale anterior denunțate ca fiind abuzive, instanța de judecată are obligația de a dispune și obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu acest titlu, ca fiind o plată nedatorată.

Faptul că recurenții-reclamanți și-au asumat obligația de a restitui creditul în rate, conform graficului de rambursare, nu înlătură obligația de restituire a sumelor încasate în baza clauzelor abuzive pentru care s-a constatat nulitatea, fiind incident art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Față de aceste argumente, recurenții au solicitat admiterea recursului formulat, casarea în tot a hotărârii recurate, iar în urma rejudecării pe fond a cererii de apel, să se admită apelul sub toate capetele de cerere, cu consecința constatării ca fiind întrunite cumulativ condițiile implementate de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

S-a arătat că reclamanții au acționat de pe o poziție inegală, în raport cu operatorul financiar-bancar, contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, clauzele acestuia fiind prestabilite de către împrumutător, consumatorul neavând posibilitatea de a negocia nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-le impus în forma respectivă de către bancă, motiv pentru care, instanța națională poate să aprecieze asupra caracterului abuziv al clauzelor stipulate din contractul perfectat.

De asemenea, făcând aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor cu privire la care s-a solicitat să se constate că au un asemenea caracter, recurenții-reclamanți au solicitat instanței să dispună derularea în continuare a contractului cu excluderea efectelor produse de reglementarea abuzivă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La data de 25 iunie 2018 intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, raportat la data introducerii acțiunii și valoarea litigiului, sub 1.000.000 RON. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, arătând că au fost aplicate, în mod corect, normele de drept material.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 12 februarie 2019 s-a respins excepția inadmisibilității recursului invocată de intimata-pârâtă C. S.A. și s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții A. și B., stabilindu-se termen pentru soluționarea acestuia la 19 martie 2019, cu citarea părților.

La data de 12 martie 2019 recurenții-reclamanți au formulat o cerere de suspendare a judecății cauzei, întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., arătând că pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene se află înregistrată cauza C-81/19.

Prin încheierea de la termenul din 19 martie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, termen la care intimata-pârâtă a depus înscrisuri referitoare la schimbarea denumirii și întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin rezoluția din 27 iulie 2020 s-a fixat termen la 8 decembrie 2020, cu citarea părților pentru discutarea repunerii pe rol a cauzei și recurs, dată la care s-a dispus repunerea pe rol a recursului și s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica recurenților-reclamanți referitoare la aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, în examinarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, nu poate fi primită.

Clauza inserată la art. 1.3 lit. a) din contract are următorul conținut:

"pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti băncii următoarele comisioane: a) comisionul de acordare 1076 CHF se achită la data tragerii creditului, fiind reținut din limita creditului acordat".

Analiza caracterului abuziv al acestei clauze a fost realizată de către instanța de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, cu o strictă și amănunțită cercetare a situației de fapt specifice, pentru a se decela, raportat la speță, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credințe, al dezechilibrului semnificativ al prestațiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzei contractuale este în consens cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al hotărârii din 3 octombrie 2019, pronunțată în Cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss și Gyula Kiss), în care s-a reținut că "instanța de trimitere trebuie să examineze dacă această situație se regăsește și în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75).

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit, în cauza anterior menționată, că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În speță, instanța de prim control judiciar a procedat la verificarea caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare și a argumentat, în mod corect, că menționarea în contract a obligației de plată a comisionului de acordare s-a făcut într-un limbaj clar și inteligibil pentru orice consumator interesat de contractarea unui credit bancar, fiind cunoscută existența obligației de plată, a cuantumului datorat și contraprestația băncii, dedusă din chiar denumirea comisionului, coroborată cu data exigibilității, fiind, de asemenea, certă îndeplinirea serviciilor de către bancă, de vreme ce s-a ajuns la perfectarea contractului de credit.

Astfel, critica recurenților-reclamanți potrivit căreia nu poate fi apreciată ca având un caracter inteligibil această clauză, în condițiile în care cuprinde doar cuantumul comisionului pe care împrumutatul are obligația de a-l achita, fără a fi indicat și motivul pentru care a fost perceput de către bancă sau serviciile prestate de bancă, pe care acest comision are scopul să le acopere, nu este fondată.

Pentru a se reține caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit, este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Or, în condițiile în care obligația de plată a fost stipulată în mod clar și inteligibil, indicându-se cuantumul comisionului datorat și scadența acestuia, nu se poate considera că împrumutatul a fost prejudiciat, fiind informat chiar la momentul semnării convenției de credit cu privire la obligația ce îi incumbă, astfel încât nu se poate reține existența unui dezechilibru evident și contrar bunei-credințe, în defavoarea sa, prin plata acestui comision.

În ceea privește clauzele contractuale privind riscul valutar instanța supremă constată că recurenții-reclamanți au redat, în sprijinul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., critici ce pot fi calificate ca referindu-se prin raportare la pretinsa aplicare greșită a deciziei pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 și a prevederilor Directivei nr. 93/13 în dauna Legii nr. 193/2000.

Recurenții apreciază că instanța de apel, în analiza efectuată, nu ar fi respectat mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13/CEE, așa cum a fost explicitat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 și nu ar fi avut în vedere toate dezlegările date de instanța europeană în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilității analizei caracterului abuziv.

Recurenții susțin că textul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE se referă la clauze care sunt expresia unei norme imperative, obligatorii. Cum atât doctrina clasică, cât și cea contemporană consfințesc valoarea supletivă a art. 1578 din C. civ. de la 1864, concluzia care se impune, în opinia recurenților, este aceea că prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu sunt incidente în economia cauzei. Instanța ar fi trebuit să continue analiza, revenindu-i sarcina de a verifica în ce măsură clauza intră în sfera noțiunilor de obiect principal al contractului, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, iar apoi să determine eventualele cerințe de lipsă de claritate și să analizeze pe fond îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru determinarea caracterului abuziv al clauzei contractuale în discuție.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Prin Legea nr. 193/2000 au fost transpuse și implementate prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar prin O.U.G. nr. 50/2010 s-au transpus prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori.

Contractul de credit nr. x, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar au format obiectul analizei instanțelor din perspectiva mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 20 februarie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată recurenții-reclamanți au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului.

Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene sus-arătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute î