ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 572/2020

Ședința publică din data de 6 martie 2020

Asupra recursului de față,

Din actele dosarului reține următoarele:

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău, la data de 5 iunie 2015, sub numărul x/2015, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., cerere de chemare în judecată pentru ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, să se constate că au caracter abuziv următoarele clauze din contractul de credit nr. x din 21 august 2008 încheiat între părți:

- clauza privind comisionul de administrare lunar, în cuantum de 0,15%, calculat asupra soldului creditului, plătibil începând cu rata a 13-a-art. vechiul comisioane, pct. 5.1 lit. b) din contract;

- clauza prevăzută la art. 6.1 teza a II-a din contract, în sensul că ratele lunare vor include și comisionul de administrare;

- clauza contractuală privind dobânda majorată de 10% pe an peste dobânda curentă stabilită, privind plata cu întârziere a oricăror sume ce derivă din contract-art. 4.4;

- clauza de risc valutar, potrivit art. 6 pct. 1,2,3 din contract.

Reclamantul a solicitat și stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la cursul existent la momentul semnării contractului de credit, curs ce urmează să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda națională a plăților, repunerea părților în situația anterioară, restituirea sumelor încasate suplimentar de către pârâtă, cu obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data încasării sumelor și până la data plății efective.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale Legii nr. 296/2004, pe cele ale O.G. nr. 50/2010 și O.G. nr. 21/1992 și pe dispozițiile Directivei 93/13/CEE/Consiliul Europei. Totodată, a invocat practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La data de 11 noiembrie 2015, reclamantul a completat cererea de chemare în judecată, indicând ca pârâtă pe C., reprezentată de B. S.A.

La data de 12 noiembrie 2015, în cauză au formulat cerere de intervenție D., E. și F., intervenienții formulând aceleași solicitări ca și reclamantul A..

Prin sentința civilă nr. 4083 din data de 26 mai 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2014, Judecătoria Buzău a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Prin sentința nr. 301 din 20 martie 2017, Tribunalul Buzău a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., astfel cum a fost precizată și completată, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și G. S.A.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenție principală formulată de intervenienții D., E. și F., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și G. S.A. și a obligat reclamantul și intervenienții la plata către pârâte a cheltuielilor de judecată de 10347,05 RON, din care 7870,03 RON reprezentând onorariul avocatului și 2477,02 RON cheltuieli de deplasare.

II. Împotriva sentinței anterior menționate au formulat apel reclamantul A. și intervenienții D., E. și F..

Au solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și cererii de intervenție, urmând ca instanța de apel să înlăture obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 839 din 27 noiembrie 2017, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesual pasive a intimatei G. S.A, invocată de această intimată.

A admis apelul declarat de reclamantul A. și de intervenienții D., E. și F. împotriva sentinței primei instanțe și a schimbat în parte sentința, în sensul că:

A admis în parte acțiunea precizată și cererea de intervenție principală.

A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute în contractul de credit nr. x din 21 august 2008, la Cap. V - Comisioanele și Costurile creditului, art. 5 lit. b), privind comisionul de administrare lunar, precum și a clauzelor cuprinse în actele adiționale și condițiile generale referitoare la acest comision și a constatat nulitatea absolută a acestora.

A constatat nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute la art. 6.1 teza a II-a din contract, în ceea ce privește includerea în ratele lunare a comisionului de administrare.

A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.4 din contract privind dobânda majorată în cuantum de 10% p.a. peste dobânda curentă și nulitatea absolută a acesteia.

A dispus repunerea părților în situația anterioară, cu consecința restituirii sumelor încasate suplimentar în baza clauzelor a căror nulitate a fost constatată și a obligat intimatele-pârâte la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data încasării acestor sume și până la data plății efective.

A obligat pârâtele să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 300 RON, efectuate la fond.

A menținut restul dispozițiilor sentinței.

III. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, la data de 30 ianuarie 2018, recurentele-pârâte B. S.A. și C..

Prin memoriul de recurs, recurentele-pârâte au invocat, în legătură cu soluția instanței de apel privind clauzele prevăzute de art. 5.1 lit. b) și art. 4.4 din contractul de credit, motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au a susținut, făcând trimitere la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și la jurisprudența constantă a Curții Europene, că din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a oferit o motivare insuficientă petitelor cu care a fost investită, ceea ce echivalează, în fapt, cu o lipsă a motivării.

Concret, a precizat că instanța de apel nu a argumentat respingerea unor critici pertinente ale recurentelor-pârâte, invocate prin întâmpinarea la cererea de apel, în sensul că nu este îndeplinită condiția nenegocierii clauzelor contractuale referitoare la prețul contractului de credit, neacordând nici măcar o propoziție acestei condiții esențiale.

Recurentele-pârâte au făcut referire la prezumția relativă a lipsei de negociere instituită de Legea nr. 193/2000 și au menționat că, în cauză, intimații nu au solicitat încuviințarea probei cu prezumții legale, în conformitate cu dispozițiile art. 194 lit. e) C. proc. civ., raportat la art. 254 si art. 470 lit. d) C. proc. civ., instanța de judecată dispunând administrarea probei din oficiu, fără a pune în discuția părților necesitatea administrării acesteia.

Pe de altă parte, au precizat că pentru recurente a fost încuviințată, în fața instanței de fond, proba cu interogatoriul reclamanților, aceștia neprezentându-se la termenul la care urma a fi administrată proba.

Au arătat că, în considerentele deciziei recurate, atunci când a motivat soluția de respingere a capătului de cerere referitor la anularea clauzei de risc valutar, instanța de apel a reținut că:

"a analizat îndeplinirea obligației băncii de a informa consumatorul cu privire la elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale, acesta confirmând că a citit și a înțeles clauzele, că acestea au fost negociate (Capitolul VIII contract, pct. 8.16 și actele adiționale nr. x și 2) alături de codebitori, în condițiile unei experiențe pregătiri profesioale a acestora, în domeniul economic financiar, comercial, ce probează încheierea contractului și a actelor adiționale în deplină cunoștință de cauză".

Or, atunci când a analizat clauzele contractuale referitoare la comisionul de administrare, instanța nu a dat eficacitate dispozițiilor art. 358 C. proc. civ. și nu a aplicat sancțiunea prevăzută de acest text de lege, respectiv nu a socotit această împrejurare nici ca o mărturisire deplină, nici ca un început de dovadă scrisă. Totodată, au arătat că instanța de apel nu a coroborat textul de lege menționat cu înscrisurile care atestă pregătirea profesională a intimaților, deși această pregătire a fost avută în vedere la argumentarea soluției de respingere a capetelor de cerere referitoare la moneda creditului.

Au mai invocat recurentele faptul că instanța de apel nu a motivat de ce a înlăturat apărările băncii din cuprinsul întâmpinării la apel referitoare la existența negocierii prețului contractului de credit și nu a avut în vedere că banca a eliminat comisionul de acordare, tocmai ca urmare a discuțiilor purtate cu împrumutatul în faza precontractuală, ceea ce dovedește procesul de negociere.

Au menționat că, înainte de semnarea contractului de credit, împrumutatului i s-a pus la dispoziție o ofertă de credit, care cuprindea toate elementele esențiale ale contractului ce urma sa fie semnat, redactate într-un limbaj clar, iar intimații au fost mulțumiți de condițiile obținute și nu au formulat o contraofertă, semnând contractul în aceeași zi în care oferta a fost emisă.

În același sens, au invocat dispozițiile art. 8.16 din contractul de credit, care precizează că împrumutatul/codebitorul declară că a citit, înțeles și acceptat clauzele prezentului contract și că acestea au fost negociate cu banca, în conformitate cu prevederile Legii nr. 193/2000, arătând că această prevedere contractuală nu a fost criticată din perspectiva clauzelor abuzive, nefiind declarată nulă.

Concluzionând susținerile formulate în cadrul acestui motiv de recurs, a menționat că instanța de apel nu a analizat și nu a motivat, pe de o parte, condiția negativă a nenegocierii clauzelor contractuale și, pe de altă parte, nu a argumentat de ce a înlăturat apărările recurentelor-pârâte referitoare la negocierea clauzelor contractuale, în contextul în care: a) banca a eliminat comisionul de acordare; b) reclamanții nu s-au prezentat în vederea administrării probei cu interogatoriul, iar instanța de apel nu a dat eficacitate sancțiunii prevăzute la art. 358 C. proc. civ. c) instanța de apel a reținut pregătirea profesională a reclamanților atunci când a analizat legalitatea clauzei 6.1 din contract, însă nu a făcut referire la această pregătire când a analizat art. 5.1 lit. b) din contract; d) instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 8.16 din contractul de credit, clauză valabilă, care arată că prevederile contractuale au fost negociate.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ce vizează exclusiv situația comisionului de administrare credit, recurentele au susținut că instanța de apel a interpretat in mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care instituie o excepție de la analiza clauzelor contractuale, din perspectiva caracterului abuziv.

În acest sens, au criticat decizia recurată pentru greșita reținere a faptului că prevederile contractuale contestate prin cererea de chemare în judecată nu se asociază obiectului principal al contractului, astfel încât, acestea pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Au mai susținut că instanța de apel nu a analizat dacă acele clauze criticate sunt sau nu exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, reținând doar că aceste prevederi contractuale nu se asociază obiectului principal al contractului, aspect ce face inutilă o verificare a modului de redactare a clauzelor.

În acest sens, au precizat că întreaga motivare a instanței de apel cu privire la acest aspect se rezumă la o frază în cuprinsul paginii 21 a considerentelor, fiind reținut că:

"în lumina definiției contractului de împrumut, obiectul principal al contractului constă în suma împrumutată și, eventual dobânda, nu și alte prestații care pot lipsi dintr-un asemenea contract.".

Apreciind argumentele aduse de instanță ca insuficiente, au arătat că argumentele mai sus citate sunt insuficiente, dar și că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale referitoare la contractul de credit ipotecar, ignorând practic caracterul complex a acestei varietăți a contractului de împrumut.

În dezvoltarea acestei susțineri, au făcut referire la dispozițiile Legii nr. 33/1991 privind activitatea bancară, a art. 3.7 din Legea nr. 58/1998 la prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, și la cele ale Legii nr. 190/1999 privind creditele ipotecare, considerând că un contract de credit nu se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia, cu dobânda aferentă, ci poate include și alte prestații care atrag anumite costuri, indiferent de denumirea acestora, respectiv comisioane, cheltuieli, preț.

Dată fiind rațiunea perceperii comisionului de adminsitrare, respectiv efectuarea de operațiuni în strictă legătură cu creditul acordat, a apreciat această prestație ca fiind esențială, deoarece operațiunea de acordare credite, ca activitate principală a instituției de credit, alături de atragerea de depozite, presupune organizarea, întreținerea și monitorizarea unui ansamblu de activități administrative menite a asigura în mod funcțional infrastructura necesară analizării, acordării, executării și urmăririi recuperării imprumuturilor.

Au precizat că prevederile referitoare la comisioane și celelalte costuri aferente creditului sunt elemente ale obiectului principal al contractului de credit, iar instanța trebuia să aplice prevederile Legii nr. 193/2000 și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se refera la componente sau caracteristici ale prețului contractului.

În legătură cu caracterul clar și inteligibil al clauzelor, au apreciat că prevederea contractuală privind comsionul de administrare a fost redactat într-o manieră transparentă, pentru ca intimații să aibă reprezentarea obligațiilor asumate și reprezentarea economică a acestora, împrejurare facilitată de aducerea la cunoștința consumatorului a elementelor esențiale ale contractului, sub forma ofertei de credit, unde se menționa și un comision de administrare de 0,15% lunar, calculat la soldul facilității de credit.

Cum clauza a fost redactată într-un limbaj clar și inteligil, au apreciat verificarea acestei clauze ca fiind inutilă, din perspectiva Legii nr. 193/2000:

În cadrul motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., au mai susținut și că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reținând că prevederile contractuale criticate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe, ca o consecință a lipsei negocierii.

Au considerat că motivarea instanței de apel nu a avut în vedere un dezechilibru juridic, astfel cum impun dispozițiile legale în materie, ci un dezechilibru patrimonial, deoarece instanța s-a raportat la valoarea considerabilă a comisionului de administrare, apreciind că acesta creează o sarcină în plus în detrimentul consumatorului.

Or, recurentele au explicat pe larg, atât în fața instanței de fond, prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, cât și în fața instanței de apel prin întâmpinarea la cererea de apel, în ce a constat contraprestația băncii pentru perceperea comisionului de administrare, sublinind că aceste costuri erau permise de legislația în vigoare la momentul încheierii contractului.

De asemenea, pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie sa se poată reține reaua-credință a instituției de credit, în ce privește relația contractuală cu intimații.

Ca atare, au considerat că nu sunt întemeiate aspectele reținute de prima instanța cu privire la faptul că nu ar exista cauză juridică în ce privește aceasta clauza contractuală referitoare la comisionul de administrare, întrucât, pentru perceperea acestui comision, au existat contraprestații din partea instituției bancare.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosar la data de 23 mai 2018, intimații A. și D. au invocat excepția lipsei calității de reprezentant legal al avocatului semnatar al recursului, având în vedere că prin cererea de recurs nu s-a precizat numele reprezentantului legal, pentru a verifica existența legalității mandatului. Totodată, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este inadmisibil.

Prin încheierea din data de 5 octombrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 19 aprilie 2019, instanța de recurs a respins excepția lipsei calității de reprezentant legal al recurentelor pârâte, a admis în principiu recursul declarat și a fixat termen pentru judecarea căii de atac la data de 20 septembrie 2019.

La termenul menționat, prin încheierea pronunțată de instanța de recurs, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-621/17 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Urmare cererii de repunere a cauzei pe rol formulată de recurentele-pârâte la data de 11 noiembrie 2019, instanța de recurs a fixat termen la data de 31 ianuarie 2020, când a repus cauza pe rol.

IV. Analizând recursul declarat de recurentele-pârâte prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În cauză, intimații au formulat o acțiune întemeiată pe legislația privind protecția consumatorilor, solicitând, pe de o parte, constatarea ca abuzive a unui număr de clauze contractuale (clauza privind comisionul de administrare lunar, menționat la art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate credit și de garanție nr. x din 21 august 2008, clauza prevăzută la art. 6.1 teza a II-a din contract, clauza din art. 4.4. din contract privind dobânda majorată de 10% pe an peste dobânda curentă stabilită și clauza de risc valutar, prevăzută de art. 6 pct. 1,2,3 din contract), iar, pe de altă parte, stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la cursul existent la momentul semnării contractului de credit, denominarea în moneda națională a plăților și repunerea părților în situația anterioară.

Obiectul analizei recursului este limitat, potrivit criticilor exprimate în cererea de recurs, la susținerile formulate de recurentele-pârâte cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare lunar, menționat la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit semnat de părți și al clauzei prevăzute art. 4.4 din contractul de credit.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel nu a analizat și nu a motivat, pe de o parte, condiția nenegocierii clauzelor contractuale și, pe de altă parte, nu a argumentat de ce a înlăturat apărările recurentelor-pârâte referitoare la negocierea clauzelor contractuale, în contextul în care: banca a eliminat comisionul de acordare; reclamanții nu s-au prezentat în vederea administrării probei cu interogatoriul, iar instanța de apel nu a dat eficacitate sancțiunii prevăzute la art. 358 C. proc. civ. instanța de apel a reținut pregătirea profesională a reclamanților atunci când a analizat legalitatea clauzei 6.1 din contract, însă nu a făcut referire la această pregătire când a analizat art. 5.1 lit. b) din contract; instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 8.16 din contractul de credit, clauză valabilă, care, în opinia recurentelor, demonstrează că prevederile contractuale au fost negociate.

Verificând hotărârea atacată, sub aspectul criticilor circumscrise motivului de recus prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține, contrar criticilor recurentelor, că instanța de apel a analizat îndeplinirea în speță a condiției nenegocierii, arătând, în legătură cu prevederea din art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, că:

"prin inserarea comisionului de administrare, practic intimata a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul împrumutatului, astfel încât echilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerința bunei credințe. Odată ce funcția și destinația comisionului de administrare nu au fost evidențiate în convenția de credit, consumatorul s-a aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia, așa încât în mod eronat a reținut instanța de fond că în cauză nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a se putea reține caracterul abuziv al clauzei.".

Totodată, în ceea ce privește situația clauzei prevăzute de art. 4.4 din contractul de credit, care stipulează faptul că pentru plata cu întârziere a oricăror sume ce decurg din prezentul contract, împrumutatul se obligă să plătească dobânda majorată a creditorului, în cuantum de 10% p.a. peste dobânda curentă a contractului, se reține că, prin decizia atacată, instanța de apel a redat textul integral al clauzei, care, în partea a doua, prevede că dobânda majorată poate depăși cuantumul creditului acordat, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.

Făcând trimitere la punctul 1 lit. i) din Anexa Legii nr. 193/2000 și la pct. 1 lit. e) din Anexa Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, cu referire la art. 3 alin. (3) din Directivă (ambele exemplificând, ca dispoziții contractuale abuzive, clauzele prin care se instituie obligarea consumatorului la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist), instanța de apel a considerat că dobânda majorată potrivit art. 4.4. din contractul de credit contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

A reținut instanța de apel, în considerente, că:

"Această dobândă impusă se află într-o disproporție vădită și cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, fapt ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.".

Prin urmare, nu se confirmă suținerile recurentelor-pârâte, hotărârea recurată cuprinzând argumentele care au determinat instanța de apel să constate caracterul abuziv și, ca atare, nul absolut al clauzelor prevăzute de art. 5.1 lit. b) și art. 4.4 din contract.

Se mai constată, din analiza dezvoltării criticii, că deși ea este subsumată de recurente dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în realitate, se critică modul de analiză și interpretare de către instanța de apel a probelor administrate, recurentele-pârâte invocând o greșită evaluare a acestora, prin ignorarea apărărilor recurentelor, consecința fiind aceea a unei presupuse determinări incorecte a inexistenței elementului negocierii contractului.

În legătură cu determinarea desfășurării unei negocieri cu privire la clauzele contractuale, se invocă nevalorificarea împrejurării că banca a eliminat comisionul de acordare și ignorarea aspectului privind pregătirea profesională a reclamanților, reținut de instanța de apel ca relevant doar atunci când a analizat legalitatea clauzei 6.1 din contract, Totodată, se mai susține că instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 8.16 din contractul de credit, care susține, în opinia recurentelor, concluzia că prevederile contractuale au fost negociate.

Or, existența sau inexistența procesului de negociere reprezintă o componentă a stării de fapt specifică speței, recurentele urmărind revizuirea acesteia, astfel cum rezultă și din conținutul criticilor formulate de recurente, dominat de aprecieri referitoare la materialul probatoriu administrat, despre care se susține fie că a fost greșit valorificat, fie că a fost ignorat de instanța de apel.

În acest context, critica privind presupusa nemotivare a deciziei atacate este, în realitate, o solicitare de reanalizare a situației de fapt conturate în speță, în cadrul căreia instanța de apel a stabilit că intimații s-au aflat într-o imposibilitate reală de a negocia clauza contestată cu recurentele-pârâte.

Este important de menționat și faptul că, prin sentința primei instanțe s-a reținut faptul că:

"Este evident faptul că acest contract este unul standard, în care este prezentată oferta băncii, fiind prestabilite de către împrumutător, singurele clauze negociate fiind cele referitoare la valoarea creditului, perioada de rambursare, garanțiile constituite. Clientul nu are posibilitatea de a negocia restul clauzelor inserate, acesta având posibilitatea să ia decizia de a încheia sau nu contractul, pârâtul nedeținând monopolul pe piață în ceea ce privește acest produs".

Această concluzie a primei instanțe nu doar că nu a fost combătută de recurentele-pârâte în apel, ci acestea, prin întâmpinare, au confirmat starea de fapt constatată de prima instanță, susținând că intimații:

"nici nu au încercat sa negocieze clauzele contractuale, nu au întreprins niciun demers pentru clarificarea eventualelor neînțelegeri legate de clauzele contractuale".

Așadar, având în vedere limitele examenului pe care instanța de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, critica mai sus menționată, referitoare la modul de stabilire a situației de fapt, apare ca inadmisibilă, Înalta Curte nefiind îndreptățită să procedeze la verificarea, prin prisma probelor administrate, a modului în care instanța de apel a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii.

Se mai critică, în legătură cu probele administrate în fața instanței de fond, că această instanță a aplicat nelegal prezumția relativă a lipsei de negociere instituită de Legea nr. 193/2000, despre care se arată că ar fi trebuit să fie propusă și încuviințată în probatoriu, în conformitate cu dispozițiile art. 194 lit. e) C. proc. civ., raportat la art. 254 si art. 470 lit. d) C. proc. civ.

Totodată, recurentele-pârâte au mai criticat neaplicarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 358 alin. (2) din C. proc. civ., în legătură cu neprezentarea intimaților la interogatoriu.

Mai întâi, se constată faptul că aceste critici sunt caracteristice motivului de casare prevăzut de punctul 5 al textului alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., nu celui prescris de pct. 6 al aceluiași text.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte reține că mai sus menționatele nemulțumiri ale recurentelor vizează presupuse neregularități procedurale ce au avut loc în timpul judecății în fața primei instanțe, fiind formulate direct în faza procesuală a recursului.

Consecutiv apelului formulat de intimați împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță, recurentele-pârâte nu au invocat aceste apărări în întâmpinarea depusă în apel, astfel că ele nu au fost analizate prin decizia supusă recursului.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, recursul putând fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței de apel și, care, implicit au fost cuprinse fie în motivele de apel, fie în întâmpinarea formulată în apel, în situația în care recursul este exercitat de partea adversă celei care a exercitat apelul.

Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima dată de instanța învestită cu calea extraordinară de atac, ceea ce este inadmisibil.

Cum obiectul recursului este reprezentat de decizia instanței de apel, iar criticile învederate se referă la judecata în fond, rezultă că acestea excedează controlului de legalitate, fiind prezentate omisso medio și, ca atare, sunt inadmisibile.

O altă critică invocată de recurentele-pârâte în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a vizat greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, recurentele-pârâte arătând, în esență, că prevederea contractuală referitoare la comisionul de administrare ar fi exclusă de la analiza caracterului abuziv, deoarece definește obiectul principal al contractului de credit - prețul contractului.

Se reține că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale pornește de la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcție de care, instanțele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situațiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Instanța supremă apreciază că, în speță, în raport cu textul legal evocat, pentru clauza inserată la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit încheiat de părți, nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat.

În aceste condiții, examenul caracterului abuziv al clauzei menționate este posibil în speță, o asemenea clauză neputând fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece, contrar argumentului invocat de recurentele-pârâte, aceasta nu reglementează prestația esențială a convenției de credit (suma împrumutată și dobânda percepută ca echivalent al folosinței capitalului), ci prestații cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" și, prin urmare, nu intră sub incidența primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

În consecință, critica formulată nu poate fi primită, fiind neîntemeiată.

Au mai susținut recurentele-pârâte, tot în cadrul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că instanța de apel a aplicat greșit textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, deoarece, în lipsa analizei care să constate dacă prevederea contractuală privind comisionul de acordare este sau nu exprimată într-un limbaj clar si inteligibil, a fost greșit reținut de instanță că această prevedere creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe, ca o consecință a inexistenței unei negocieri.

Înalta Curte constată că, potrivit deciziei recurate, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că dispoziția din contract privind comisionul de administrare "nu corespunde exigențelor de previzibilitate" și, pe de altă parte, că:

"funcția și destinația comisionului de administrare nu au fost evidențiate în convenția de credit", apreciindu-se că, din acest motiv:

"consumatorul s-a aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia".

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Astfel, se confirmă faptul că instanța de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei, limitându-se doar la constatarea că serviciile furnizate de bancă nu sunt descrise în cuprinsul contractului.

În acest sens, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva H.., emil Kiss, Gyulane Kiss). În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în cauză, instanța de apel a restrâns analiza caracterului clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare la condiția de a regăsi în clauza pretins abuzivă detalierea serviciilor furnizate în schimbul sumei achitate cu titlu de comision de administrare.

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate și posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, deși instanța de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit, cu toate acestea, a reținut caracterul abuziv al acestei clauze.

Rezultă că în speță s-a reținut în mod nelegal aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în raport cu caracterul incomplet al analizei efectuate de instanța de apel referitoare la clauza din art. 5 alin. (1) lit. b) din contractul de credit, în considerarea unei situații de fapt insuficient lamurite.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurentele-pârâte în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. b) din contractul de credit privind comisionul de administrare, astfel încât, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța va admite recursul și va casa decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiași instanțe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. b) din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioane de acordare și de administrare credit.

În concluzie, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare.

În temeiul art. 501 din C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi întemeiat.

Totodată, instanța de apel se va pronunța și asupra cheltuielilor de judecată solicitate în recurs, care vor fi avute în vedere în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte B. S.A. și C. împotriva deciziei nr. 839 din 27 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia recurată.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2020.