ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1091/2022

Ședința publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 24 iunie 2016, sub nr. x/2016, și precizată la 12 iulie 2016, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. (fostă D. S.A), ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută ale clauzelor prevăzute la art. 1.2, 1.3 lit. a), b) și c), 5.1, 5.3, 5.4, 6.2, 6.3 și 6.4 din convenția de credit nr. x din 17 martie 2008, ale clauzelor prevăzute la art. 1.2, 1.3, 4.1 și 5.1 din actul adițional nr. x din 25 martie 2010, precum și ale clauzelor prevăzute la art. 4.1 din actul adițional nr. x din 18 martie 2011, la art. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 din actul adițional nr. x din 27 februrie 2012 și la art. 1, 2, 3 și 4 din actul adițional nr. x din 17 decembrie 2012; să dispună înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la data încheierii contractului de credit; să dispună obligarea pârâtei să restituie sumele percepute în temeiul clauzelor contestate și să plătească dobânda aferentă acestor sume.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect ale cererilor referitoare la plata comisionului de rambursare anticipată.

Prin încheierea de ședință din 11 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei de obiect și a unit cu fondul excepția lipsei de interes.

Prin sentința civilă nr. 8097 din 23 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei de interes invocată cu privire la cererile de constatare a caracterului abuziv și a nulității absolute ale clauzelor prevăzute la art. 1.3 lit. c) și 6.4 din contractul de credit nr. x din 17 martie 2008, a respins cererea de chemare în judecată precizată și a obligat reclamanții în solidar să plătească pârâtei suma de 6.095,12 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel A. și B., iar C. S.A. (fostă D. S.A) a declarat apel incident.

Prin încheierea de ședință din 12 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a avocatului în ceea ce o privește pe C. S.A. (fostă D. S.A).

Prin decizia civilă nr. 1750A din 10 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de reclamanți, a anulat apelul incident, ca fiind formulat de o persoană care nu dovedește calitatea de reprezentant, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei prevăzute de art. 5.1 din contractul de credit x din 17 martie 2008 în ceea ce privește "marja variabilă a băncii" și a dispus obligarea apelantei pârâte la restituirea sumelor încasate în plus în baza acestei clauze. A obligat reclamanții la plata către a pârâtă a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs A. și B. și C. S.A. (fostă D. S.A), iar pârâta a declarat recurs și împotriva încheierii de ședință din 12 aprilie 2018.

Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. Motivele invocate sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți arată că decizia atacată nu respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. deoarece curtea de apel nu a avut în vedere susținerile acestora referitoare la comisionul de acordare și la cel de administrare și la clauzele abuzive inserate în actele adiționale la contractul de credit. Arată că instanța de apel nu a motivat soluția de respingere a acestor argumente și a reținut în mod greșit că reclamanții nu au combătut în apel statuările instanței de fond.

Autorii căii de atac susțin că au fost greșit interpretate dispozițiile art. 4 și cele ale pct. I lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 și contestă soluția curții de apel în ceea ce privește aplicarea acestor norme de drept material la clauzele contractuale referitoare la comisionul de acordare și la cel de administrare, la clauzele privind modificarea dobânzii din cuprinsul actului adițional și la solicitarea de înghețare a cursului valutar. Aceleași părți afirmă că nu s-a ținut cont de dezechilibrul semnificativ determinat de inserarea în contract a celor două comisioane fără a se detalia de ce sunt percepute și că aceste comisioane au fost încasate fără justificare, majorându-se astfel rata lunară de credit.

În opinia recurenților-reclamanți, semnarea unui contract redactat de unitatea bancară nu dovedește negocierea sa, iar banca nu și-a îndeplinit obligația de informare deoarece le-a comunicat împrumutaților numai cuantumul dobânzii fixe, ce trebuia achitată în primul an de creditare. Menționează că marja dobânzii include toate costurile suportate de recurenta-pârâtă astfel că nu ar fi trebuit percepute alte sume pentru același scop și apreciază că valoarea comisionului de acordare este disproporționat de mare față de activitatea desfășurată de bancă.

Cu privire la decizia instanței de apel în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor prevăzute în actele adiționale, arată că nu este corectă statuarea instanței de apel în sensul că nu ar fi combătut în apel aspectele reținute de instanța de fond și că nu ar fi invocat în cererea de chemare în judecată aspectele legate de lipsa negocierii, neîndeplinirea obligației de informare și existența dezechilibrului semnificativ. Susțin că instanța de apel nu a răspuns acestor critici și nu a stabilit pe deplin situația de fapt.

Recurenții-reclamanți afirmă că raționamentul curții de apel pe aspectul caracterului abuziv al clauzei de risc valutar este contrar prevederilor O.G. nr. 21/1992, Directivei 93/13 și art. 969 C. civ. din 1864 deoarece Legea nr. 193/2000 se aplică cu prioritate, reprezentând norma specială în raport de C. civ., iar creditul a fost acordat numai scriptic în franci elvețieni, recurenții primind în cont, RON. Precizează că banca nu i-a informat cu privire la riscul de depreciere a monedei naționale în raport de francul elvețian și că le-a prezentat acest produs de creditare în mod atractiv, dar nu a acționat cu bună-credință și nici nu a inclus în contract explicații privind funcționarea mecanismului de schimb CHF-LEU, astfel cum a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Autorii căii de atac susțin caracterul comutativ al contractului de credit și arată că intervenirea unui eveniment imprevizibil față de momentul încheierii contractului, cum este valorizarea accelerată a francului elvețian, expune consumatorii unui risc pe care aceștia nu și l-au asumat, fiind astfel încălcate prevederile art. 969-970 C. civ. din 1864. Apreciază că se impune revizuirea efectelor contractului prin înghețarea cursului de schimb la valoarea de la momentul încheierii contractului.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă D. S.A) a solicitat admiterea căii de atac formulate și casarea deciziei atacate, cu cheltuieli de judecată.

Motivele invocate sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă arată că art. 5.1 din contractul de credit privind variația dobânzii nu redă o prevedere cu caracter abuziv, curtea de apel interpretând în mod greșit prevederile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, ale art. 4 din Directiva 93/13 și ale O.G. nr. 21/1992. Aceeași parte susține că dobânda și comisioanele sunt elemente care formează costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii constituie prețul contractului de credit, respectivele clauze fiind exceptate de la analiza caracterului abuziv. Afirmă că aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil și au fost negociate, iar criteriile echilibrului contractual și al bunei-credințe au fost respectate prin raportare la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 363/2007, ale art. 1899 alin. (2) C. civ. din 1864 și al alin. (1) pct. I lit. a) și alin. (2) pct. I lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Susține că posibilitatea recurentei-pârâte de a modifica procentul de dobândă nu este interzisă de lege, iar motivația întemeiată la care se referă textul de lege trebuie să existe, nu să fie prevăzută în contract.

Recurenta-pârâtă critică și soluția de anulare a apelului incident întrucât în mod greșit curtea de apel a admis excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de apel deși au fost depuse înscrisuri în susținerea mandatului acordat de către recurentă avocatului semnatar al cererii de apel. Astfel, susține partea, au fost încălcate prevederile art. 87 alin. (2) C. proc. civ.

Autoarea căii de atac indică și argumentele pentru admiterea apelului incident formulat împotriva considerentelor instanței de fond prin care arată că aceasta în mod eronat a reținut caracterul nenegociat al clauzelor contractuale.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți nu au depus întâmpinare.

Pe baza cererilor de recurs și a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Prin încheierea din 9 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenții-reclamanți

Motivul de casare invocat de către recurenții-reclamanți, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. și care vizează nemotivarea hotărârii, nu poate fi reținut.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat faptul că decizia atacată nu respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece curtea de apel nu a avut în vedere susținerile acestora referitoare la comisionul de acordare, comisionul de administrare și la clauzele abuzive inserate în actele adiționale la contractul de credit.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea pronunțată reprezintă rezultatul unui raționament logico-judiciar, iar soluția nu a fost pronunțată într-un mod arbitrar și discreționar, și face în același timp posibilă realizarea controlului judiciar.

Dincolo de aceste aspecte teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a analizat criticile recurenților și a expus propriile considerente în susținerea soluției pronunțate, astfel cum acestea se regăsesc la filele x din hotărârea recurată. Așadar, faptul că instanța de apel a confirmat, în urma analizei proprii, raționamentul primei instanțe, nu se circumscrie motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, contrar susținerilor recurenților, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a răspuns cu privire la aspectele legate de lipsa negocierii, neîndeplinirea obligației de informare și existența dezechilibrului semnificativ, făcând trimitere la normele legale incidente pentru care nu au fost analizate criticile invocate sub acest aspect direct în apel, respectiv art. 478 C. proc. civ., care reglementează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin urmare, Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând și aplicând în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, totodată prezentând raționamentul-logico juridic prin care a respins apelul sub acest aspect.

Referitor la criticile încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care recurenții-reclamanți invocă încălcarea dispozițiilor art. 4 și cele ale pct. I lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 cu privire la comisionul de acordare, comisionul de administrare, la clauzele privind modificarea dobânzii din cuprinsul actului adițional și la solicitarea de înghețare a cursului valutar, Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate.

Înalta Curte constată că, în mod corect a argumentat instanța de apel că, pentru a se reține caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și de administrare, se impune a se determina în ce măsură sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, conform cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Or, în condițiile în care aceste comisioane sunt percepute pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării și administrării creditului, iar obligațiile de plată au fost stipulate în mod clar și inteligibil, indicându-se, pentru comisionul de acordare, cuantumul comisionului datorat, iar pentru comisionul de administrare, modalitatea de calcul, de percepere cât și rațiunea sa, nu se poate considera că împrumutații au fost prejudiciați, fiind informați chiar la momentul semnării convenției de credit cu privire la obligația ce le incumbă, astfel încât nu este fondată critica recurenților în sensul că acestea au fost prevăzute în contractul de credit fără să se cunoască în ce constă contraprestația.

În cauză există suficiente criterii care să confere consumatorilor posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îi privește. Valoarea comisionului de acordare și a comisionului de administrare prevăzute la art. 1.3 lit. a) și b), rezultă din stipulațiile contractului de credit nr. x/17.03.2008, iar motivele perceperii lor rezultă cu ușurință din denumirea acestora, recurenții-reclamanți fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea celor două comisioane în ceea ce îi privește. Denumirea acestor comisioane relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lor, respectiv acordarea și administrarea creditului, termenii neavând caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizați în limbajul curent, așa încât nu pot pune probleme de înțelegere.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Astfel, în cauză, instanța de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare și administrare și a reținut că aceastea au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil, consumatorii având posibilitatea să prevadă, pe baza unor criterii fără echivoc, consecințele care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îi privește.

Totodată, criticile recurenților-reclamanți referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s.

Totodată, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva E. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) C. civ., obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura și critica formulată prin prisma aceluiași motiv de recurs, ce se referă la teoria impreviziunii.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze și de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare și/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deși nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispozițiilor C. civ. de la 1864, doctrina și practica, în special în materia contractelor comerciale internaționale, au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părți la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii, să fie reajustate drepturile și obligațiile părților, precum și întinderea acestora.

Prin decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale s-a statuat că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepției instanței de contencios constituțional și în regimul C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale.

Față de argumentele expuse referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte de Casasție și Jutiție constată că reclamanții nu urmăresc adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestațiile părților să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestațiilor față de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenției, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamanți, ceea ce contravine scopului și mecanismului remediului impreviziunii și pune în mod nepermis semnul egalității între impreviziune și nulitate.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă

Referitor la criticile prin care recurenta-pârâtă susține că au fost încălcate prevederile art. 87 alin. (2) C. proc. civ., fiind anulat apelul incident ca fiind formulat de o persoană care nu dovedește calitatea de reprezentant, acestea vor fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, și nu din perspectiva pct. 8 indicat în memoriul de recurs.

Analizând criticile invocate de recurenta-pârâtă cu privire la soluția de admitere a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant și de anulare a apelului formulat de către aceasta, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că sunt nefondate.

Potrivit art. 151 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 151 alin. (4) C. proc. civ., când cererea este formulată prin reprezentant, avocatul și consilierul juridic vor depune împuternicirea lor, potrivit legii. Reprezentanții persoanelor juridice de drept privat vor depune, în copie, un extras din registrul public în care este menționată împuternicirea lor.

Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a reținut că nu s-a făcut dovada calității de reprezentant a persoanei care pretinde că este reprezentantul C. S.A. (fostă D. S.A), având în vedere nedepunerea de către aceasta a extrasului, astfel cum prevede art. 151 alin. (4) C. proc. civ.. De asemenea, în mod legal s-a reținut că din cererea de apel nu rezultă numele persoanei care a semnat cererea, pentru a fi incidente prevederile art. 87 alin. (2) C. proc. civ., împuternicirea din apel cuprinzând și alți avocați decât cei aflați pe delegația de la instanța de fond.

Totodată, Înalta Curte reține că deși instanța de apel a pus în vedere recurentei-pârâte să facă dovada calității de reprezentare a semnatarului cererii de apel incident, acordând un termen în acest sens, potrivit art. 82 C. proc. civ., aceasta nu a depus extrasul din registrul public, prevăzut de art. 151 alin. (4) același cod.

Prin urmare, în mod judicios a constatat Curtea de Apel că nu s-a făcut dovada că persoana care a împuternicit avocatul care a semnat cererea de apel incident este reprezentantul legal al societății sau a fost mandatat în acest sens de reprezentantul legal al societății, anulând apelul incident formulat de C. S.A. (fostă D. S.A), în temeiul art. 82 C. proc. civ.

Criticile încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care recurenta-pârâtă invocă încălcarea prevederilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, ale art. 4 din Directiva 93/13 și ale O.G. nr. 21/1992 și susține că dobânda și comisioanele sunt elemente care formează costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii constituie prețul contractului de credit, respectivele clauze fiind exceptate de la analiza caracterului abuziv, sunt nefondate.

Argumentul recurentei-pârâte, în sensul excluderii de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, întrucât reprezintă prețul contractului, nu poate fi reținut. Deși obligația de plată a dobânzii face parte din obiectul principal, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu orice clauză referitoare la dobândă este exclusă de la analiza sub aspectul caracterului abuziv.

În lumina statuărilor instanței europene, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că analiza caracterului abuziv al clauzei contractuale care stipulează prerogativa profesionistului de a determina sau de a modifica rata dobânzii, în cauza de față, este admisibilă.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000:

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivație întemeiată, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Așadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și F. împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare, recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută, doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauza constatată ca fiind abuzivă referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Potrivit dispozițiilor art. 5.1 din contractul de credit nr. x din 17.03.2008:

"Dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual și este, la data încheierii contractului, cea menționată la art. 1.2. În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuiește la fiecare 3 luni în funcție de noua valoare a indicelui de referință și marja băncii, prima modificare având loc la 3 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menționată la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referință variază cu minim 0.25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestuia/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului la data modificării acestuia".

Astfel de clauze contractuale, precum cea inserată la art. 5.1 din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susținerilor băncii recurente, această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, nefiind, astfel, incidentă situația prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condițiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecință, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimați într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că sintagma marja băncii nu a fost explicată, astfel încât se impune precizarea că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei atare clauze.

Astfel, nu pot fi reținute argumentele recurentei-pârâte în sensul că dobânda contractuală este o consecință a dobânzii variabile pentru care clientul a optat și că esența acesteia constă în înregistrarea unor fluctuații în funcție de evoluția pieței financiar-bancare. Prin clauza constatată ca fiind abuzivă referitoare la dobândă, a fost afectată situația juridică a recurenților, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1750A din 10 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1750A din 10 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și împotriva încheierii din 12 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1750A din 10 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1750A din 10 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și împotriva încheierii din 12 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 mai 2022.