ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 886/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata daunelor materiale și morale provocate de trimiterea sa în judecată de D.N.A. Serviciul teritorial Constanța, daune în cuantum de 50.600 RON, reprezentând cheltuieli de avocat cu penalitățile de întârziere cuvenite în raport de plățile efectuate conform contractului de asistență juridică nr. x/19.07.2017, obligarea la plata sumei de 10.000 euro plătită în RON la data efectuării plății pentru această perioadă în care a fost târât în instanță, obligarea la plata penalităților de întârziere pentru salariul neîncasat pe toată perioada suspendării din funcție. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat note de ședință prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, arătând că practica ÎCCJ a statuat asupra faptului că dispozițiile art. 998-999 C. civ..(art. 1349 și urm. Noul C. civ.) nu pot constitui temei juridic pentru angajarea răspunderii statului pentru eroare judiciară - decizia nr. 422/17.01.2006 și decizia nr. 8591/2011. A invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive, apreciind că trebuia chemată în judecată doar persoana fizică/juridică care se presupune că a comis fapta, deoarece singurul caz în care se prevede răspunderea directă a statului este cel reglementat de art. 52 alin. (3) din Constituție, potrivit căruia "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare" și aceasta stabilită numai în condițiile legii. Prin încheierea din 16 martie 2020, tribunalul a respins cele două excepții.

Sentința pronunțată în primă instanță de tribunal Prin sentința civilă nr. 3129 din 23 noiembrie 2020, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de 50.600 RON către reclamant, reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în cadrul dosarului penal nr. x/2017 al Tribunalului Constanța. A respins restul pretențiilor, ca nefondate. A obligat pârâtul la plata sumei de 2.117 RON către reclamant cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri, pârâtul a declarat apel.

Decizia pronunțată în apel de instanța de apel Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 121C din 14 septembrie 2021, a respins apelul, ca nefondat.

Recursul exercitat în cauză Hotărârea de apel a fost atacată pe calea recursului de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Prin prima critică se reproșează instanței de apel că nu a dat o dezlegare corectă excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor. În justificarea calității sale în proces s-au reținut greșit, cu caracter obligatoriu, considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, care se referă la dispozițiile art. 539 C. proc. pen., or, acestea nu sunt incidente în speță după cum s-a statuat în motivare la pagina 15, nefiind vorba despre o privare nelegală de libertate. Dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. consacră dreptul persoanei achitate la restituirea unor cheltuieli efectuate cu soluționarea dosarului penal în care a fost antrenat și se referă doar la părțile din procesul penal. Însă, Statul nu este parte în procesul penal, ci, potrivit art. 29 C. proc. pen., este un participant care îndeplinește un serviciu public de restaurare a ordinii de drept. În consecință, nu poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare efectuate în dosarul penal ca urmare a achitării inculpatului, deoarece, contrar argumentației aduse în decizia atacată, nu poate fi privit ca o parte care a pierdut un proces, iar inculpatul ca o parte care l-a câștigat. A doua critică vizează soluția dată excepției de inadmisibilitate a acțiunii. În cauză, reclamantul solicită atragerea răspunderii directe a statului, iar în lipsa unor prevederi legale care să reglementeze o astfel de răspundere, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie nu este aplicabilă, neputându-se identifica o faptă ilicită a Statului Român care să fi cauzat intimatului reclamant un prejudiciu. Singurul caz în care se prevede răspunderea directă a statului este cel reglementat de art. 52 alin. (3) din Constituția României, potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, dar speța nu determină aplicabilitatea acestei norme. În susținerea punctului de vedere ilustrat, recurentul s-a prevalat de statuările cuprinse în decizia nr. 2059 din 14 octombrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. A treia critică combate raționamentul instanței de apel, care a ilustrat în motivare faptul că, raportat la pronunțarea unei soluții definitive în cauză, de achitare, condiția pierderii procesului nu mai reprezintă o chestiune ce poate fi pusă la îndoială, astfel, pe fondul acuzației penale, statul nu a reușit să răstoarne prezumția de nevinovăție. În procesul penal, statul, prin organele de urmărire penală, are obligația de a declanșa acțiunea penală în cazurile prevăzute de lege, în vederea identificării faptelor penale, a autorilor și pedepsirii acestora în scopul restaurării ordinii de drept. Cum scopul este restaurarea ordinii de drept și aflarea adevărului și nu condamnarea inculpaților, nu se poate considera că statul a pierdut procesul când un inculpat a fost achitat. Achitarea este expresia unei ordini de drept democratice ce permite unei persoane acuzate să-și dovedească nevinovăția, cu respectarea garanțiilor de legalitate. Achitările în procesul penal reprezintă dovada că justiția funcționează și că inculpații își pot prezenta nestingherit apărarea. În promovarea ideii că dispoziția de achitare nu stabilește în sine o culpă procesuală a Statului Român, titular al acțiunii penale, pentru a putea fi obligat în temeiul art. 276 C. proc. pen., în temeiul dispozițiilor legii civile, la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat de instanța penală, recurentul a invocat cu titlu de practică judiciară deciziile nr. 260/30.03.2021 a Tribunalului Bihor în dosarul nr. x/2020, nr. 1334/23.12.2020 a Curții de Apel Oradea în dosarul nr. x/2019 și nr. 825/23.06.2021 a aceleiași curți de apel în dosarul nr. x/2019. De asemenea, nu se poate extrapola în sensul că Statul Român trebuie să suporte pe calea unui proces separat, pe cale civilă, cheltuielile de judecată generate într-un proces penal. A patra critică pune în discuție realitatea cheltuielilor de judecată angajate în cadrul procesului penal, ipoteză în care se susține că la dosar a fost depusă chitanța ce atestă plata sumei cu titlu de onorariu, însă se face referire la un număr de contract de asistență juridică ilizibil și nu a fost atașată nici factura fiscală. Dincolo de acest aspect, din copia contractului de asistență juridică, rezultă că onorariul convenit de părți este de 2.200 RON pentru fiecare termen, iar instanțele anterioare s-au raportat doar la chitanța doveditoare a plății sumei de 50.600 RON, fără a verifica numărul de termene la care s-a prezentat apărătorul. La un simplu calcul matematic suma de 50.600 RON ar corespunde unui număr de 23 de termene de judecată în dosarul nr. x/2017, or, faptic, au fost doar 11 termene care au impus prezența în instanță. În concluzie, dacă s-ar aprecia fundamentată acțiunea intimatului reclamant, onorariul de avocat pus în sarcina părții adverse nu poate depăși suma de 24.200 RON, diferența de 26.400 apărând nejustificată în raport de contractul de asistență juridică și de munca prestată. Recurentul a invocat jurisprudența europeană, cauza Weissman contra României, Hotărârea din 24 mai 2006, axată pe ideea că pot fi rambursate doar cheltuielile despre care s-a stabilit că au fost cu adevărat efectuate, că erau necesare și în cuantum rezonabil. A cincea critică supune dezbaterii lipsa cenzurii onorariului de avocat, conform art. 276 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 451 C. proc. civ. prin prisma proporționalității sumei cu activitatea prestată de avocat, în sensul de a aprecia dacă a fost sau nu una complexă. În considerarea tuturor criticilor expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, pronunțarea unei soluții favorabile pe cele două excepții, în principal, iar, în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Apărările formulate în recurs Intimatul a depus întâmpinare, dezvoltând aspecte în sensul respingerii recursului ca neîntemeiat.

Procedura în fața Înaltei Curți Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 24 noiembrie 2021 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate față de data inițială a dosarului, 18 septembrie 2019, ulterioară datei de 21.12.2018, când au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor este nefondat, pentru considerentele ce succed. Instanța notează că motivele expuse în memoriul de recurs au fost dezvoltate pe două paliere, parte vizează fondul pricinii (incluzând criticile sub aspectul respingerii excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și inadmisibilității acțiunii), respectiv îndreptățirea reclamantului la recuperarea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal ca urmare a pronunțării soluției de achitare, și parte se referă la aprecierea asupra realității și proporționalității sumei acordate cu acest titlu. În speță, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretențiile reclamantului constând în cheltuielile judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal finalizat anterior sesizării instanței civile prin pronunțarea unei soluții de achitare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 267 alin. (1) C. pen. (de omitere a sesizării organelor de urmărire penală), în temeiul art. 396 alin. (5) cu referire la art. 16 lit. c) C. proc. pen. Susținerile prin care se contestă răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanțelor în repararea prejudiciului suferit prin suportarea cheltuielilor judiciare în cauza penală sunt, în ansamblu, lipsite de temei. Instanța de apel a statuat corect asupra admisibilității acțiunii în recuperarea, în cadrul unui proces distinct, a cheltuielilor decurgând dintr-o cauză anterioară din perspectiva Deciziei nr. 59/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că temeiul juridic al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului care a generat efectuarea unor atare cheltuieli, respectiv că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată reglementat de art. 453 C. proc. civ. are la bază culpa procesuală a părții, dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziții legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Pe de altă parte, din punct de vedere al normelor de procedură sub egida cărora se analizează cererea de acordare a despăgubirii - cu titlu de cheltuieli, ce are un caracter accesoriu litigiului principal, sunt de reținut prevederile art. art. 276 din C. proc. pen., în vigoare la data soluționării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acțiunii pendinte. În ceea ce privește obligația suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părții civile obligația de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. În celelalte cazuri (nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen.), alin. (6) al aceleiași norme stipulează că instanța stabilește obligația de restituire conform legii civile. Referitor la sintagma "celelalte cazuri’’ inserată în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie și situației în care inculpatul, față de care s-a pronunțat o soluție de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă. Astfel, dispozițiile citate reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile. În speță, procesul penal s-a finalizat prin adoptarea unei soluții de achitare a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 267 alin. (1) C. pen., neexistând o acțiune civilă de sine stătătoare alăturată acțiunii penale care să învestească instanța penală urmare a rechizitoriului parchetului, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. ce fac trimitere la legea civilă. Așadar, Statul nu răspunde pe temeiul art. 276 alin. (5) C. proc. pen., neavând calitatea de parte vătămată, respectiv parte civilă la care textul face referire, în acord cu susținerea exprimată în recurs. În determinarea legii civile aplicabile, instanța de recurs constată că regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.’’ Astfel cum a observat și instanța de apel, textul enunțat nu consacră expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală, ci menționează exclusiv doar "pierderea procesului’’, această cerință fiind suficientă să acopere despăgubirea pentru prejudiciul produs inculpatului sub forma contractării unor servicii de asistență juridică din partea unui avocat. Or, câtă vreme împotriva reclamantului a fost pronunțată o soluție de achitare, dispusă prin sentința penală nr. 181/16.04.2018 a Tribunalului Constanța, definitivă prin decizia penală nr. 688/P/27.06.2019 a Curții de Apel Constanța, rezultă cu evidență că este întrunită, în ceea ce îl privește pe Statul Român, titular al acțiunii penale exercitate împotriva reclamantului, condiția pierderii procesului. În acest punct al analizei se reține de către prezenta instanță că Statul este titularul dreptului de a trage la răspundere penală pe autorul infracțiunii și, corelativ, trebuie să își asume riscul acestei situații, respectiv răspunderea în ipoteza pierderii acțiunii penale exercitate prin suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de persoana față de care a pornit acțiunea penală sub imperiul soluției de achitare. În acești termeni, Statul, chiar dacă acționează în scopul restaurării ordinii de drept și aflării adevărului în procesul penal, contrar tezei promovate de recurent, că pronunțarea unei soluții de achitare nu are semnificația pierderii procesului, acesta răspunde pentru consecințele păgubitoare produse prin desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, chiar dacă acestea nu sunt nelegale. Astfel, în speță intervine o răspundere obiectivă, independentă de orice vinovăție a Statului, căruia îi incumbă asumarea unei obligații de garanție care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției. Înalta Curte constată că acesta este și raționamentul judiciar, corect, expus în decizia atacată, ce fundamentează dreptul la despăgubire al reclamantului odată ce i s-a făcut dreptate pe fondul acuzației în materie penală. Se critică în recurs și faptul că Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 a fost valorificată greșit din perspectiva validării acestei forme de răspundere, deoarece speța nu determină aplicabilitatea dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. în sensul analizării dacă a existat sau nu o privare nelegală de libertate. Susținerile nu pot fi primite. Este adevărat instanța de apel a reținut, cu caracter obligatoriu, considerente din Decizia nr. 136/3 martie 2021, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. sau achitare, este neconstituțională, însă respectivele paragrafe (39 și 40) încadrează evaluarea acțiunii statului din perspectiva respectării procedurilor legale, în justificarea răspunderii obiective a Statului, după cum s-a notat explicit în decizia de apel, fără a tranșa incidența art. 539 C. proc. pen. (privarea nelegală de libertate), exclus de la aplicare, deoarece acțiunea nu se grefează pe acest temei. Înalta Curte urmează a da eficiență, pentru a justifica temeiul răspunderii obiective a Statului, și paragrafelor 37 și 38 din decizia amintită:,,37. Măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal reprezintă o limitare severă/majoră a libertății individuale a persoanei. Chiar dacă textul constituțional permite limitarea libertății individuale în scopul bunei desfășurări a procesului penal, nu înseamnă că, indiferent de rezultatul acestui proces, atingerea adusă acestei libertăți nu ar trebui reparată. Cu alte cuvinte, deznodământul procesului judiciar trebuie considerat ca fiind un criteriu esențial pentru compensarea nedreptății suferite de persoana în cauză. Statul a apelat la o excepție de la principiul inviolabilității libertății individuale în cursul procesului penal pentru a-și realiza una dintre funcțiile sale principale, respectiv apărarea ordinii publice, însă, odată ce a apelat la acest mecanism de excepție, și-a asumat în mod direct răspunderea pentru aplicarea acestuia. Prin urmare, în cazul în care se dovedește, printr-o ordonanță de clasare/hotărâre judecătorească definitivă, că acuzația în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertății individuale a acesteia trebuie să fie compensate. Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autoritățile statale ar dori acest lucru. Prin urmare, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertății individuale (circumscris cazurilor și condițiilor prevăzute de lege), ci de reparare a încălcării acesteia. 38. Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiții nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că și-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel și privarea de libertate a unei persoane față de care, analizând fondul acuzației, statul nu reușește să răstoarne prezumția de nevinovăție reclamă un necesar drept la despăgubire. Fiind privată de libertate în considerarea acuzației aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzației are ca efect reținerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situația relevată indică același grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzației în materie penală, acuzație care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeași măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertății individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite [nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzației]. Faptul că privarea de libertate se dovedește a fi injustă și nedreaptă de abia la sfârșitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă și nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei și că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptățită.’’ Criticile ce supun dezbaterii în recurs realitatea cheltuielilor de judecată și cuantumul rezonabil al sumei acordate cu acest titlu nu se circumscriu motivelor de nelegalitate descrise de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Prezenta instanță nu este în măsură a examina conținutul chitanței ce atestă plata cheltuielilor judiciare în procesul penal, aflată la dosarul tribunalului, spre a verifica dacă susținerea recurentului este reală - s-a trecut un număr de contract indescifrabil, aspect care ar avea implicații asupra caracterului cert al creanței. Această chestiune ține de aprecierea înscrisului, ca probă în proces și nu poate declanșa un control de legalitate specific recursului în limita ipotezelor configurate de art. 488 alin. (1) din cod. Nici susținerile privind verificarea în concret a cuantumului cheltuielilor de judecată prin raportare la numărul de termene stabilite în procesul penal și activitatea prestată de avocat nu se transpun într-o critică de nelegalitate, ci vizează aprecierea probatoriului, cuantificarea daunelor decurgând, în speță, din aprecierea, pe baza mijloacelor de dovadă administrate, a existenței și întinderii prejudiciului încercat de reclamant. Or, o atare apreciere reprezintă o chestiune de fapt, care pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Aserțiunile învederate nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a circumstanțelor concrete ale cauzei care țin de situația de fapt conturată de probele administrate. Pe acest aspect există dezlegare cu caracter de principiu dată prin Decizia în interesul legii nr. 3/2020, potrivit căreia "modalitatea în care instanța s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, de către partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ..", fiind vorba despre o chestiune de evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt. Pentru argumentele expuse, se constată că instanța de apel a stabilit în mod legal existența unui drept la reparație pentru prejudiciul produs reclamantului prin angajarea unui avocat, urmând a se respinge recursul promovat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, ca nefondat, în baza dispozițiilor ar. 496 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,