ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2298/2022

HOTĂRÂRE

17.11.2022

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2298/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2022

Asupra conflictului negativ dedus judecății, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la 23 iulie 2021, reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R Marfă S.A., în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat ca, prin sentința ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 euro, reprezentând daune-interese, sumă actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală.

Prin sentința civilă nr. 3887 din 10 noiembrie 2021, Tribunalul Dolj a admis excepția de necompetență teritorială, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale.

În motivarea soluției pronunțate, instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau reședința reclamantul, dispoziții ce se completează cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, numai în măsura în care reclamantul are calitatea de salariat și are locul de muncă în raza altei instanțe decât cea de la domiciliu.

A apreciat că norma cuprinsă în art. 269 alin. (2) din Codul muncii are caracter special și derogatoriu de la dreptul comun, competența fiind una exclusivă.

Având în vedere că sediul reclamantei este în București, fiind fără relevanță faptul că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta și-a ales sediul procesual la punctul de lucru din Craiova, care este un dezmembrământ fără personalitate juridică, s-a apreciat că revine Tribunalului București competența de soluționare a cauzei.

Învestit prin declinare, Tribunalul București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale a pronunțat sentința civilă nr1295 din 24 februarie 2022, prin care a admis excepția de necompetență teritorială, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Craiova.

În motivarea hotărârii pronunțate, instanța a reținut că reclamanta invocă nerespectarea unui contract civil, încheiat anterior încheierii contractului de muncă, iar raportul juridic dedus judecății și, implicit, obligațiile corelative izvorăsc din acest contract civil, în baza căruia pârâtul s-a obligat să încheie ulterior un contract de muncă și să respecte o perioadă de valabilitate a acestuia. A apreciat că obligația de a încheia, ulterior, un contract de muncă, precum și perioada de trei ani de valabilitate a acestui contract de muncă, nu transformă contractul de recrutare într-un contract de muncă sau într-un contract supus dispozițiilor din Codul muncii.

Astfel, a apreciat că, în speță, nu se regăsește ipoteza unui conflict de muncă, chiar dacă reclamanta este fostul angajator, iar pârâtul este un fost angajat, având în vedere că un conflict de muncă presupune nerespectarea unei obligații cu privire la un contract de muncă sau a unei obligații din Codul muncii sau dintr-o lege specială care trimite, ca jurisdicție, la jurisdicția dreptului muncii.

A citat dispozițiile art. 231 din Codul muncii și a arătat că pentru a fi în prezența unui conflict de muncă trebuie să fie vorba despre interese sau drepturi rezultate din desfășurarea raporturile de muncă, or, în prezenta cauză, dreptul la despăgubire invocat de reclamantă izvorăște din nerespectarea unei obligații dintr-un contract, deci dintr-un raport civil, acordul de recrutare fiind un contract civil încheiat anterior raporturilor de muncă.

A arătat că nu se regăsește nici situația în care reclamanta să fi menționat, în contractul de muncă încheiat cu pârâtul, obligația de fidelitate a acestuia, constând în obligația de a presta muncă în folosul reclamantei pe o perioadă de trei ani, precum și consecințele nerespectării acestei obligații.

Tribunalul București a reținut că nu se poate invoca nici faptul că ar fi vorba despre un litigiu de muncă pentru că se invocă o nerespectare a dispozițiilor din Codul muncii, cu privire la formarea profesională, deoarece existența unei răspunderi în cazul formării profesionale este condiționată de existența unui contract de muncă din care să rezulte obligația de restituire a cheltuielilor de formare profesională, conform art. 198 alin. (1) din Codul muncii.

A reținut că art. 198 alin. (1) din Codul muncii se referă la act adițional la contractul de muncă, or contractul de recrutare nu este un act adițional la contractul de muncă, ci un contract civil de sine stătător, anterior raporturilor de muncă, contract ce nu poate fi analizat de către o instanță de dreptul muncii, ci de către o instanță civilă, conform regulilor privind răspunderea contractuală.

Învestită prin declinare, Judecătoria Craiova a pronunțat sentința civilă nr. 6767 din 8 septembrie 2022, prin care a admis excepția de necompetență teritorială, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

În motivarea soluției pronunțate, instanța a reținut că drepturile si obligatiile părtilor privind calificarea profesională a pârâtului pentru functia de mecanic de locomotivă au fost consemnate, în scris, în contractul denumit "acord de recrutare nr. 140 din 13 aprilie 2017", contract ce a fost urmat de încheierea contractului individual de muncă nr. x/14.06.2018 pentru functia de mecanic ajutor locomotivă automotor pentru care se realizase calificarea profesională.

A apreciat că acest contract, denumit "acord de recrutare" nu este un contract pur civil, ci unul din sfera dreptului muncii deoarece scopul pentru care a fost încheiat a vizat stabilirea unui raport de muncă concret, calificarea profesională realizându-se de către reclamantă special pentru încheierea ulterioară a unui raport de muncă cu pârâtul.

A constatat că în acest contract au fost prevăzute expres obligatii ce țin de raportul de muncă, pârâtul asumându-și prin "acordul de recrutare", în mod expres, obligația de a nu avea inițiativa încetării contractului de muncă timp de trei ani de la angajare. A apreciat că această obligație este eminamente una ce ține de raportul de muncă, iar încălcarea sa este cea care a generat prezentul litigiu, cea care a determinat reclamanta să solicite despăgubiri pentru nerespectarea obligației.

A reținut că aceasta clauză vizează strict o obligatie a pârâtului în ce privește durata obligatorie a contractului de muncă, chiar dacă nu a fost prevăzută în contractul de muncă, apreciind că importantă este natura obligației asumate și nerespectate, care ține expres de raportul de muncă dintre părti, nu denumirea actului în care a fost înscrisă.

A constatat că raportul juridic principal stabilit între părți a fost unul de muncă, iar împrejurarea că părțile au procedat mai întâi la încheierea unui contract de formare profesională a viitorului salariat pentru funcția pe care urma să fie încadrat si apoi la încheierea contractului de muncă propriu-zis, nu schimbă cu nimic natura raportului juridic dintre părti care a generat litigiul și care este un raport de muncă.

Având în vedere că, în cuprinsul contractului încheiat între părți, se menționează expres că vizează formarea competentelor profesionale ale pârâtului pentru ocupația de mecanic de locomotivă, că reclamanta pune la dispoziție cursul de calificare profesională deoarece intentionează să încheie un contract de muncă, că pârâtul participă la cursul de formare profesională deoarece dorește încheierea unui contract de muncă și se obligă să încheie un contract de muncă după absolvirea cursului, că se obligă să nu înceteze contractul de muncă din inițiativa sa timp de trei ani de la semnarea contractului de muncă, sub sancțiunea plătii unei despăgubiri, s-a reținut că actul denumit de părți "acord de recrutare" este un veritabil contract de formare profesională, un act din sfera dreptului muncii care reglementează drepturi si obligatii ale părtilor strict legale de raportul de muncă încheiat după parcurgerea etapei de formare/calificare profesională.

A constatat că cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 192 din Codul muncii, text de lege ce vizează formarea profesională a salariaților, ceea ce denotă faptul că reclamanta a avut în vedere declanșarea unui litigiu de muncă și a apreciat că instanța nu poate să schimbe din proprie inițiativă temeiul juridic al acțiunii, temeiul de drept pe care reclamanta a înțeles să își întemeieze pretențiile.

În raport de dispozițiile art. 208 din Legea nr. 62/2011, a reținut competența materială a tribunalului, iar din punct de vedere teritorial a apreciat că, în litigiile de muncă competenta teritorială este absolută si imperativă si revine instanței de la sediul reclamantului pentru persoanele juridice. Prin urmare, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul Bucuresti, secția conflicte de muncă și asigurări sociale având în vedere sediul reclamantei din Bucuresti.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza dispozițiilor art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Conflictul negativ de competență a fost determinat de stabilirea diferită a naturii litigiului de către instanțele care și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei, Tribunalul București, secția conflicte de muncă și asigurări sociale apreciind că este un litigiu civil întrucât acordul de recutare încheiat între părți este un contract civil de sine stătător, anterior raporturilor de muncă, ce trebuie analizat de către o instanță civilă, conform regulilor privind răspunderea contractuală, în timp ce Judecătoria Craiova a apreciat că acordul de recrutare este un act din sfera dreptului muncii deoarece scopul pentru care a fost încheiat a vizat stabilirea unui raport de muncă concret, calificarea profesională realizându-se de către reclamantă special pentru încheierea ulterioară a unui raport de muncă cu pârâtul.

Înalta Curte reține că raporturile juridice au fost stabilite, între părți, prin semnarea "acordului de recrutare" nr. 140 din 13 aprilie 2017, contract ce a fost urmat de încheierea contractului individual de muncă nr. x/14.06.2018 pentru functia de mecanic ajutor locomotivă automotor pentru care se realizase calificarea profesională.

Obiectul contractului încheiat între părți îl constituie promisiunea acestora privind încheirea unui contract individual de muncă, în cuprinsul actului fiind menționat expres că vizează formarea competențelor profesionale ale pârâtului pentru ocupația de mecanic de locomotivă, că reclamanta pune la dispoziție cursul de calificare profesională deoarece intenționează să încheie un contract de muncă, că pârâtul participă la cursul de formare profesională deoarece dorește încheierea unui contract de muncă și se obligă să încheie un contract de muncă după absolvirea cursului, precum și că se obligă să nu înceteze contractul de muncă din inițiativa sa timp de trei ani de la semnarea contractului de muncă, sub sancțiunea plătii unei despăgubiri.

Înalta Curte reține că litigiul de față se înscrie în sfera conflictelor de muncă, având în vedere că "acordul de recrutare" încheiat între părți este un act ce intră în sfera dreptului muncii, fiind un veritabil contract de formare profesională deoarece scopul pentru care a fost încheiat a vizat stabilirea unui raport de muncă concret.

De altfel, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 192 din Codul muncii, text de lege ce vizează formarea profesională a salariaților, ceea ce conduce la concluzia că aceasta a avut în vedere declanșarea unui litigiu de muncă.

Potrivit art. 266 din Codul muncii:

"Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar conform dispozițiilor art. 269 din Codul muncii "(1)Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Art. 208 din Legea nr. 62/2011 prevede următoarele: "Conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal."

Potrivit dispozițiilor legale menționate, competența de soluționare a cererii prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 euro, reprezentând daune-interese, aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul reclamanta.

În cauză, din cuprinsul cererii de chemare de chemare în judecată, se constată că reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R Marfă S.A. are sediul în B-dul x nr. 38, București.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cererea dedusă judecății este Tribunalul București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competență, conform art. 135 din C. proc. civ.