ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1774/2022

Ședința publică din data de 27 septembrie 2022

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Segarcea la 22 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.723,7 RON și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile 1.719 C. civ. și art. 1.026 C. proc. civ.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a judecătoriei, susținând că pretențiile deduse judecății sunt fundamentate pe un raport de muncă.

Prin sentința civilă nr. 926/2021 din 15 decembrie 2021, Judecătoria Segarcea a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță sesizată a constatat că pârâtul a fost angajatul reclamantei în baza contractului individual de muncă nr. x din 27 aprilie 2021, care a încetat la 17 iunie 2021.

A mai reținut că reclamanta solicită repararea unui prejudiciu rezultat din îndeplinirea defectuoasă de către pârât a atribuțiilor sale de serviciu.

În acest context, a apreciat că pretențiile deduse judecății se circumscriu conflictelor dintre salariați și angajatori privind interesele cu caracter economic, în sensul art. 231 din Codul muncii, motiv pentru care a declinat competența în favoarea Tribunalului Dolj, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. x/2022.

Reclamanta a depus note scrise prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dolj.

Prin sentința nr. 517/2022 din 3 martie 2022, Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Pentru a hotărî astfel, a apreciat că norma edictată la art. 269 alin. (2) din Codul muncii vizează acele structuri cu personalitate juridică, care pot sta singure în proces.

Astfel, a reținut că numai societatea reclamantă are personalitate juridică, punctul de lucru din Craiova fiind un dezmembrământ fără personalitate juridică, în sensul art. 43 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Totodată, a apreciat că indicarea punctului de lucru produce efecte numai în privința comunicării actelor de procedură, nefiind un criteriu de stabilire a instanței competente.

Prin urmare, constatând că sediul reclamantei este în Galați, Tribunalul Dolj a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Prin sentința civilă nr. 880 din 14 iunie 2022, Tribunalul Galați, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Segarcea, a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competență între instanțele sesizate și a înaintat dosarul instanței supreme în vederea soluționării conflictului.

Pentru a hotărî astfel, a constatat că reclamanta a învestit instanțele cu o cerere cu valoare redusă, care nu a fost modificată de reclamantă.

În aceste condiții, a reținut că prima instanță sesizată nu putea schimba procedura cererii cu valoare redusă aleasă de reclamantă.

Apreciind că instanța competentă se determină în temeiul art. 107 alin. (1) raportat la art. 1.028 C. proc. civ., Tribunalul Galați a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Segarcea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți sub același număr de dosar.

Analizând actele dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza finală C. proc. civ., există conflict negativ de competență, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Verificând cerințele impuse de acest text de lege, Înalta Curte constată că instanțele s-au dezînvestit succesiv prin declinare, iar ultima instanță învestită și-a declinat la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente. Fiind ivit un conflict negativ de competență, se impune emiterea regulatorului de competență.

Referitor la competența materială, divergența vizează aplicabilitatea art. 1.028 alin. (1) C. proc. civ., care stabilește competența de soluționare a cererilor cu valoare redusă în favoarea judecătoriei.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că reclamanta a solicitat inițial, pe calea unei cereri cu valoare redusă, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.723,7 RON.

La termenul din 15 decembrie 2021, prima instanță sesizată a pus în discuția părților calificarea acțiunii, apreciind că aceasta nu poate fi judecată în cadrul procedurii privind cererile cu valoare redusă prin raportare la apărările pârâtei; la același termen, reclamanta și-a transformat cererea cu valoare redusă într-o cerere întemeiată pe dreptul comun.

În acest context, Înalta Curte reține că renunțarea reclamantei la procedura privind cererile cu valoare redusă în urma calificării acțiunii ca fiind una incompatibilă cu această procedură, față de pretențiile și apărările părților care se circumscriu unui conflict de muncă, determină inaplicabilitatea normei de competență edictate la art. 1.028 C. proc. civ.

De altfel, art. 1.026 alin. (3) lit. f) C. proc. civ. prevede că procedura cererilor cu valoare redusă nu se aplică cererilor referitoare la dreptul muncii. Nefiind aplicabilă această procedură, competența materială nu aparține judecătoriei, ci tribunalului conform art. 208 din Legea nr. 62/2011.

Referitor la competența teritorială, art. 269 alin. (2) din Codul muncii stabilește că cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Astfel, competența de soluționare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanței de la domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a reclamantului.

Cu privire la noțiunea de "sediu", textul art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu face vreo distincție între sediul principal și cel secundar al reclamantului. Or, aplicând regula de interpretare conform căreia, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, rezultă că "sediul" reclamantului la care se referă art. 269 alin. (2) din Codul muncii vizează atât sediul principal, cât și sediul secundar.

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte constată că societatea reclamantă a formulat acțiunea prin punctul său de lucru, care are sediul în municipiul Craiova. Împrejurarea că acest sediu este unul secundar, în sensul art. 227 alin. (2) C. civ., nu conduce la concluzia că instanța competentă teritorial se stabilește numai în funcție sediul principal al reclamantei, din moment ce art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu face vreo distincție între sediul principal și cel secundar.

Cum sediul indicat de reclamantă se află în circumscripția Tribunalului Dolj, rezultă că acestui tribunal îi revine competenta de soluționare a cauzei.

Pentru aceste motive, în aplicarea art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 septembrie 2022.