ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2234/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj București la data de 07.09.2017 sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., D., E. și SCP Mitel și Asociații, să se constate că reclamanții sunt titularii, în mod individual, a unui drept de proprietate indiviză asupra patrimoniului de afectațiune constituit în asociere cu pârâții C., D., E., pentru exercitarea activității în cadrul fostei SCP F. în perioada de referință 30.01.2003-15.09.2014 în ceea ce îl privește pe reclamantul A. și în perioada de referință 01.03.2006 - 15.09.2014 în ceea ce o privește pe reclamanta B., conform cotelor-părți deținute de aceștia anterior datei de 15.09.2014 - data retragerii reclamanților din această formă de asociere profesională - și să se dispună împărțirea bunurilor ce compuneau patrimoniul de afectațiune a fostei SCP F., după cum urmează: bunurile mobile corporale, destinate exercitării activității SCP F., ce urmează a fi expertizate din punct de vedere valoric și atribuite în loturile pârâților C., D., E., cu obligarea acestora la plata unor sulte stabilite în mod individual către reclamanți potrivit cotelor de participare la veniturile și pierderile asocierii pe care aceștia le dețineau la data de 15.09.2014, ținând cont de faptul că în perioada cuprinsă între această dată și cea a promovării prezentei cereri bunurile au fost utilizate exclusiv de SCP Mitel și Asociații, în calitate de continuatoare a SCP F.; creanțele SCP F. și beneficiile din asociere ce urmează, de asemenea, a fi partajate, reclamanții urmând să primească o cotă-parte din acestea, potrivit procentului fiecăruia de participare la veniturile și pierderile asocierii, valabil la data de 15.09.2014. În drept au fost invocate dispozițiile art. 255-264 din Statutul profesiei de avocat, împreună cu restul prevederilor legale indicate în cuprinsul cererii de arbitraj. Ca urmare a acestei cereri, pe rolul Curții de Arbitraj Profesional a Avocaților din cadrul Baroului București s-a format dosarul arbitral nr. x/2017. Reclamanta B. a renunțat la judecata cererii de arbitraj prin declarația autentificată sub nr. x/29.03.2018 de către S.P.N. G., declarație care a fost depusă la dosarul arbitral în data de 05.04.2018. Prin încheierea din 12.09.2018, Curtea de Arbitraj Profesional a Avocaților a luat act de renunțarea reclamantei la judecata cererii de arbitraj. Prin cererea modificatoare depusă la dosarul arbitral în data de 12.09.2018, reclamantul A. a solicitat următoarele: să se constate nulitatea absolută a art. 30 din Statutul SCP F., pentru încălcarea prevederilor art. 1523 pct. 5, art. 1527 și art. 1530 din vechiul C. civ. să se constate nulitatea absolută a art. 25.2 din Statutul SCP F. cu privire la fixarea prețului cesiunii de către Decanul Baroului București și modalitatea de fixare, pentru încălcarea prevederilor art. 23 alin. (1) lit. f)-h) din Statutul profesiei de avocat și ale O.G. nr. 7/2001; să fie obligați pârâții la plata drepturilor bănești care i se cuvin cu titlu de cotă-parte din beneficiul net al SCP F. pentru perioada 01.01.2014-15.09.2014, beneficiul net urmând a fi calculat potrivit prevederilor legale aplicabile și documentelor contabile ale SCP F., în mod special potrivit declarațiilor anuale de venit aferente anului 2014, depuse sub semnătura pârâtului C. la data de 16.03.2015 și comunicate de contabila SCP F. la data de 07.04.2015; să se constate că este titularul unui drept de proprietate indiviză asupra patrimoniului de afectațiune constituit în asociere cu pârâții C., D. și E. pentru exercitarea activității în cadrul SCP F. în perioada de referință 30.01.2003-15.09.2014, conform cotei-părți avute, și să dispună împărțirea bunurilor ce compuneau patrimoniul de afectațiune la data de 15.09.2014, după cum urmează: bunurile mobile, destinate exercitării activității SCP F., la valoarea avută la data de 15.09.2014; creanțele SCP F. constând în onorariile scadente și neîncasate la data de 15.09.2014, inclusiv onorariile de succes prevăzute în contracte de asistență juridică, creanțele SCP F. față de pârâți, așa cum rezultă acestea din documentele contabile la data de 15.09.2014, și prestațiile avocațiale efectuate de S.C. P. F. în favoarea clienților săi până la data de 15.09.2014 și care au fost facturate după data de 15.09.2014. Prin sentința arbitrală nr. 3/16.10.2018, Curtea de Arbitraj Profesional a Avocaților din cadrul Baroului București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, dosarul fiind înregistrat pe rolul secției a III-a civilă din cadrul acestui tribunal la data de 02.11.2018, sub nr. x/2018. Prin cererea depusă la data de 31.05.2019, pârâții au invocat excepția inadmisibilității capetelor 3 și 4 de cerere, cu motivarea că reclamantul nu a respectat prevederilor art. 31.1 din Anexa la Statutul profesiei de avocat în vigoare în 2003. De asemenea, prin notele de ședință depuse la data de 31.05.2019, pârâții au invocat excepția nulității cererii, în temeiul art. 194 lit. c), art. 196 și art. 200 din C. proc. civ., motivând că reclamantul nu a complinit, în termenul de 10 zile, lipsurile cererii, astfel cum i s-a pus în vedere de instanță prin rezoluția din data de 09.11.2018. Prin încheierea de ședință din data de 31.05.2019, prima instanță a admis excepția nulității capetelor 3 și 4 de cerere, invocată de către pârâți. La același termen de judecată, prima instanță a constatat că excepția inadmisibilității capetelor 3 și 4 de cerere, invocată de către pârâți prin întâmpinare, a rămas fără obiect. Prin încheierea de ședință din 20.11.2019 a fost respinsă cererea de reexaminare formulată de reclamant împotriva soluției de anulare a capetelor 3 și 4 de cerere.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 2922/16.12.2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepțiile invocate de pârâți, ca neîntemeiate; a anulat capetele de cerere 3 și 4; a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1199/A/24.09.2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâții C., D., E., SCA Mitel și Asociații împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Recurentul a învederat următoarele aspecte: 1. Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv încălcarea prevederilor art. 6, art. 7, art. 8, art. 13, art. 14 și art. 15 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurentul a arătat că la termenul de judecată din data 01.03.2019, Tribunalul București a încălcat principiul contradictorialității, legalității, egalității, oralității, dreptul la apărare, și a propriilor hotărâri, precum și dreptul la un proces echitabil. In acest sens, recurentul precizează că pe data de 27.02.2019, în urma Adunării Generale a Judecătorilor, a fost publicat un comunicat de presă pe site-ul portal.just.ro - secțiunea Tribunalul București -Informații de interes public - prin care s-a adus la cunoștință publicului "amânarea, în intervalul 28.02.2019 ~ 07.03.2019 a dosarelor aflate pe rolul completelor de judecată, cu excepția cauzelor urgente ", fiind o formă de protest a magistraților. Acest comunicat a fost în acord cu cel care s-a dat în toată țara, potrivit căruia dosarele având termene de judecată în perioada 28.02.2019-07.03.2019 nu se judecă, având în vedere protestul magistraților. A fost astfel un fapt cunoscut public că dosarele având termene de judecată în perioada menționată nu se judecă. Recurentul, luând act de aceste comunicate, a informat completul de judecată că va lipsi de la termenul de judecată din 01.03.2019, când dosarul urma să se amâne rară niciun fel de discuții, situație față de care dosarul ar fi trebuit să se amâne. Cu toate acestea, la primul termen de judecată din data de 01.03-2019, deși a dispus amânarea judecării dosarului în acord cu Hotărârea Adunării Generale a Judecătorilor (cauza nefiind urgentă), Tribunalul, pe lângă faptul că a dat cuvântul pârâților pe excepția nulității cererii de chemare în judecată raportat la dispozițiile art. 200 C. proc. civ., a decis prin încheiere, să pună în discuția părților, cu privire la îndeplinirea, de către recurent, a unor obligații procesuale. Astfel, pe lângă faptul că au avut loc dezbateri la termenul de judecată deși dosarul trebuia să se amâne iară niciun fel de discuții ca urmare a protestului magistraților anunțat public, încheierea de ședință de la acest termen cuprinde și decizia instanței privind necesitatea îndeplinirii de către recurent a unor obligații, care nu au fost puse în mod legal în discuția părților. Este de reținut că termenul din 01.03.2019 a reprezentat primul termen de judecată, stabilit de către instanță după încheierea etapei de regularizare. în măsura în care instanța avea nevoie de lămuriri suplimentare, acestea trebuiau puse în discuție părților în contradictoriu, la un termen de judecată la care toate părțile urinau să fie legale citate și nu existau alte impedimente pentru continuarea judecății, respectiv protestul magistraților anunțat public. Prin decizia recurată instanța de apel consideră că reclamantul a avut la dispoziție 3 luni pentru a se conforma dispoziției instanței luate în data de 01.03.2019, ba chiar stabilind că este culpa exclusivă a reclamantului că nu s-a interesat cu privire la măsurile dispuse: "(...) în situația în care o parte alege să nu se prezinte la un termen de judecată aceasta are obligația de a urmări desfășurarea procesului ...fără a putea reproșa instanței că nu i-a comunicat prin citație măsurile dispuse ". Ori, reclamantul nu a ales sa nu se prezinte la un termen de judecată, ci instanța a stabilit că dosarul urma a se amâna fara discuții ca urmare a protestului magistraților anunțat public. Prezența părților în aceste condiții la sediul instanței era inutilă. În acest mod a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, astfel cum este consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că instanța de fond a luat decizii la termenul de judecată din 01.03.2019, când cauza trebuia sa se amâne fără discuții. 2. Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv au fost încălcate încălcarea prevederile C. proc. civ. referitor la aplicarea altei sancțiuni decât cea prevăzută de art. 242 C. proc. civ. Din cuprinsul încheierii de ședință din data de 01.03.2019 reiese că instanța a stabilit în sarcina recurentului o serie de obligații sub sancțiunea anulării prevăzută de art. 196 coroborat cu art. 200 C. proc. civ., iar nu sub sancțiunea suspendării prevăzută de art. 242 C. proc. civ., cum ar fi fost legal. în aceste condiții, având în vedere că instanța a dispus anularea cererii, iar nu suspendarea cauzei, pentru neîndeplinirea obligațiilor puse în vedere în etapa judecății, rezultă că Tribunalul București a încălcat dispozițiile legale privind etapa procedurii de regularizare. Prin fixarea primului termen de judecată se consideră finalizată etapa regularizării cu concluzia implicită a existenței unei cereri de chemare în judecată care îndeplinește condițiile prevăzute de lege. Cu toate acestea, instanța a procedat la aplicarea unei sancțiuni specifice procedurii de regularizare, respectiv cea a anulării cererii de chemare în judecată (mai precis a capetelor de cerere III și IV), după ce în prealabil a stabilit că cererea de chemare în judecată este conformă dispozițiilor art. 194, iar lipsurile au fost complinite în termenul de 10 zile. Această măsură este nelegală, întrucât sancțiunea prevăzută de lege după finalizarea etapei regularizării, în ipoteza neîndeplinirii unor obligații puse în sarcina reclamantului de către instanță prin încheiere este suspendarea judecății, în acord cu prevederile art. 242 C. proc. civ., iar nu anularea capetelor de cerere, cu privire la care instanța s-a considerat nelămurită, în temeiul art. 196 C. proc. civ. coroborat cu art. 200 C. proc. civ. Or, soluția luată de instanță, de a anula capetele III și IV de cerere, nu doar că nu este prevăzută de legea procesual civilă, dar încalcă dispozițiile legale imperative aplicabile, judecătorul fiind ținut să soluționeze orice litigiu conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. In mod greșit prin decizia recurată, instanța de apel a interpretat eronat prevederile din C. proc. civ. ignorând prevederile art. 242 C. proc. civ. și în particular sancțiunea prevăzută de art. 242 C. proc. civ. respectiv suspendarea judecății. Prevederile C. proc. civ. în privința sancțiunilor aplicabile reclamantului sunt clare și se se referă la două etape distincte ale procesului. Sancțiunea constând în anularea cererii este prevăzută la art. 200 C. proc. civ. și privește etapa regularizării. Sancțiunea prevăzută la art. 242 C. proc. civ. constă în suspendarea judecății și se referă la etapa judecății, ulterioară etapei regularizării. Sancțiunea suspendării judecății prevăzută de art. 242 C. proc. civ. se aplică pentru neîndeplinirea oricăror obligații stabilite în cursul judecății, prevederile articolului sus-mentionat nefacând distincție cu privire la un anumit tip de obligații. în aceste condiții, singura sancțiune ce putea fi aplicată reclamantului în etapa judecății este cea prevăzută de art. 242 C. proc. civ. respectiv cea a suspendării judecății. Interpretarea eronată dată de instanța de apel ignoră prevederile art. 242 C. proc. civ. 3. Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material privind modurile după care încetează societatea prevăzute de Cartea III, Titlul VIII, Capitolul 4 din vechiul C. civ. Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, recurentul a contestat legalitatea dispozițiilor art. 30 din Statutul SCP F. având în vedere dispozițiile imperative ale art. 1527 C. civ., coroborat cu art. 1523 pct. 5 C. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 1530 C. civ.. Astfel, având în vedere că textul art. 1530 C. civ. nu face distincție între încetarea totală sau parțială a asocierii, regulile privitoare la împărțeala succesorală se aplică și în cazul încetării societății, în acord cu art. 1527 C. civ. și art. 1523 pct. 5 C. civ. Statutul SCP F. nu conține vreo prevedere cu privire la împărțirea averii societății ca urmare a încetării asocierii în baza voinței exprese a unuia sau mai multor asociați, astfel încât prevederile art. 30 sunt nule întrucât ele încalcă prevederile imperative mai sus citate ale C. civ. Analizând cuprinsul Statutului SCP F. se poate observa cu ușurință că voința părților a fost aceea de a aplica regulile cu privire la societățile comerciale, în schimbul aportului, asociatul sau acționarul primind de la societate părți sociale sau acțiuni, iar la încetarea calității de asociat sau de acționar urmând a cesiona drepturile de creanță împotriva societății către ceilalți asociați sau acționari către terți. Acest aspect reiese cu claritate din trimiterea pe care art. 30 o face către art. 25 referitor la cesiune din Statutul SCP F.. Acest lucru nu este legal, întrucât prevederile din vechiul C. civ. și Statutul profesiei de avocat conform cărora, rețin, pe de o parte, societatea nu are personalitate juridică, iar, pe de altă parte, bunurile puse în comun de către asociați pentru exercitarea obiectului societății devin coproprietatea în indiviziune a acestora. Ori tocmai aceste prevederi nu sunt respectate de prevederile art. 30 din Statutul SCP F. care prevede modalitatea prin care asociatul care părăsește societatea urmează să-și recupereze aportul, articol care asumă că societatea are personalitate juridică, a dobândit bunurile aportate de asociați și a emis în schimbul lor părți sociale iar asociatul retras își valorifică aceste părți sociale. Sumele de bani aportate de către asociați devin proprietatea comună pe cote-părți a asociaților și nu a societății - care de altfel nici nu are personalitate juridică - așa încât o susținere în sensul că în schimbul aportului asociatului acesta a primit părți sociale/de interes este contrară C. civ., iar împărțirea averii societății, la încetarea acesteia, nu se poate face printr-o cesiune de părți sociale/de interes, ci doar potrivit regulilor prevăzute de art. 1530 C. civ. Raportat la prevederile legale sus-menționate rezultă ca prin decizia recurată instanța de apel a greșit atunci când a considerat că "...normele generale sunt înlăturate de la aplicare atunci când există dispoziții speciale... ". Nu există dispoziții speciale conform cărora societatea ar putea să aibă personalitate juridica și respectiv să poată achiziționa bunurile de la asociați iar aceștia să înceteze să aibă calitatea de coproprietari în indiviziune a bunurilor sociale. 4. Decizia recurată cuprinde motive contradictorii - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Se afirmă prin aceasta că "măsura dispusă de către prima instanță se înscrie în categoria celor cu caracter preparator, de natură a evita o nouă amânare a judecății la termenul următor, astfel că apelantul-reclamant nu poate invoca producerea vreunei vătămări procesuale. Contrar susținerilor acestuia, prima instanță (...) doar a dispus, în vederea bunei desfășurări a procesului, ca reclamantul să precizeze obiectul și valoarea ultimelor două capete de cerere ". Totodată, se reține că "... în situația în care o parte alege să nu se prezinte la un termen de judecată aceasta are obligația de a urmări desfășurarea procesului ... fără a putea reproșa instanței că nu i-a comunicat prin citație măsurile dispuse ". Pe de altă parte, deși stabilește în cuprinsul hotărârii că "măsura dispusă de către prima instanță se înscrie în categoria celor cu caracter preparator, (...) astfel că apelantul-reclamant nu poate invoca producerea vreunei vătămări procesuale", neexistând deci o vătămare procesuală, instanța de apel consideră că instanța de fond a procedat corect la termenul din 31.05.2019, întrucât " reclamantul a avut la dispoziție aproape 3 luni pentru a depune la dosar această precizare, din moment ce i s-a pus în vedere obligația de a preciza obiectul și valoarea capetelor 3 și 4 de cerere prin încheierea de ședință din data de 01.03.2019." Se afirmă astfel că, pe de o parte, instanța nu a decis nimic la termenul de judecată din 01.03.2019, măsurile luate având doar un caracter preparator, și nu a existat o vătămare a reclamantului, iar pe de altă parte se justifică sancțiunea aplicată de către instanța de fond, motivat de faptul că reclamantul a avut termen 3 luni pentru a preciza obiectul și valoarea cererii, din moment ce instanța i~a pus în vedere la termenul anterior acest aspect. Rezultă astfel că instanța de fond a luat decizii la termenul de judecată din 01.03.2019 și că instanța de apel nu a mai considerat că măsura are caracter preparator, astfel încât motivele sus-menționate cuprinse în decizia recurată sunt contradictorii. In drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Referitor la încheierea de ședință din 01.03.2019 au arătat că la acel termen nu au avut loc dezbateri contradictorii, instanța de judecată a pus în vedere recurentului să îndeplinească anumite obligații procedurale sub sancțiunea anulării cererii, iar faptul că recurentul a ales să nu fie prezent la termenul de judecată crezând, fără temei, că dosarul va fi amânat, reprezintă o alegere procesuală personală a acestuia. Referitor la încheierea de ședință din 31.05.2019, au arătat că recurentul a fost citat în termenul necesar pentru a se conforma obligațiilor impuse de către instanță, anularea cererii de chemare în judecată nu s-a realizat în etapa regularizării, ci în etapa judecății, după dezbateri contradictorii, la al doilea termen de judecată, după ce în prealabil i se pusese în vedere recurentului prin încheiere de ședință să îndeplinească obligațiile procedurale. Cu privire la hotărârea recurată, arată că aceasta este dată cu respectarea legii, art. 25 și 30 din Statutul societății nu încalcă dispozițiile C. civ., societatea de avocatură este supusă înregistrării și funcționării potrivit unei legislații specifice, respectiv Legea nr. 51/1995 și Statutul profesiei de avocat, iar motivele de nulitate invocate de către recurent nu sunt incidente. Art. 1523 pct. 5 și art. 1527 C. civ. reglementează încetarea societății atunci când un asociat nu mai dorește asocierea și părțile nu au prestabilit continuarea asocierii între cei rămași, texte inaplicabile în speță potrivit principiului specialia generalibus derogant. Art. 1530 C. civ. prevede că la împărțirea averii societății între asociați se aplică regulile relative la împărțirea eredității, dar acestea nu sunt decât norme supletive, câtă vreme art. 730 alin. (1) C. civ. permite erezilor/asociaților să prestabilească modul în care își împart averea, iar împărțirea se va face potrivit voinței lor, fără nici o altă formalitate. Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției de nulitate, respingerea tuturor apărărilor formulate prin actul procedural și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 25 mai 2022 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1199 A din 24 septembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului la data de 16 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu titlu prealabil, se impune menținerea că recursul este o cale de atac extraordinară împotriva hotărârilor pronunțate de instanța de apel care urmărește, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În atare condiții, recursul trebuie să se fundamenteze pe conținutul hotărârii instanței de apel, nefiind permisă formularea de critici împotriva sentinței primei instanțe, care nu pot fi analizate, întrucât instanța de recurs nu rejudecă cauza în fond, ci examinează doar modul în care judecătorii fondului au aplicat legea. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de partea reclamantă, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: - sunt nefondate criticile prin care partea pretinde incidența motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce permite casarea când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Subsumat criticii, partea susține, în privința hotărârii recurate, că instanța de apel a reținut, greșit, că nu s-a produs o încălcare a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin măsurile consemnate în încheierea de ședință 01.03.2019, întocmită la judecata în primă instanță, în absența sa, justificată, sub motiv că a avut la dispoziție trei luni pentru a se conforma obligației de a complini lipsurile cererii de chemare în judecată pe care a dedus-o judecății. În susținerea criticii învederează aspecte din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit cărora dreptul părții la o procedură în contradictoriu implică, în principiu, facultatea părților dintr-un proces de a lua la cunoștință de orice document sau observație prezentată în fața judecătorului, în vederea influențării deciziei sale și discutării ei, respectiv, contradictorialitatea trebuie să se poată exercita în condiții satisfăcătoare, anume, justițiabilul trebuie să aibă posibilitatea de a se familiariza cu documentele în cauză, să le comenteze într-un mod adecvat și într-un termen suficient pentru a-și pregăti argumentele. Prioritar, se impune, mențiunea că dreptul la un proces echitabil și principiul contradictorialității sunt reglementate și în dreptul intern, prin dispozițiile art. 6 și art. 14 C. proc. civ. În aplicarea acestor principii fundamentale ale procesului civil, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, instanța fiind datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății și, totodată, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. Corelativ, părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările și să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia. Prin critica de nelegalitate dedusă judecății, partea reclamantă pretinde că instanța de apel a ignorat principiile de drept menționate atunci când a analizat măsurile dispuse de prima instanță la un termen de judecată intermediar, anume la termenul din data de 01.03.2019. Examinând încheierea de ședință din data de 01.03.2019, când partea reclamantă a înștiințat instanța că nu se va înfățișa, în considerarea informării publice privind existența unui protest ce afecta activitățile instanțelor judecătorești, instanța de apel a constatat că la acest termen de judecată, prima instanță a consemnat susținerile apărătorului părții pârâte (în sensul va depune, în scris, la dosarul cauzei, excepția nulității prevăzută la art. 194 C. proc. civ., în privința cererilor pentru care părții reclamante i s-a solicitat complinirea lipsurilor, solicitare căreia nu i-a dat curs în termenul legal de 10 zile) și dispoziția instanței prin care partea reclamantă este atenționată să complinească lipsurile învederate și a amânat cauza, prorogând discutarea acestei chestiuni litigioase la termenul de judecată 31.05.2019. Lipsurile la care se face referire în încheiere priveau cerințe legale, anume de a indica obiectul și valoarea lui în privința unora dintre cererile deduse judecății, solicitarea instanței fiind aceea ca partea să indice bunurile a căror partajare o solicită și valoarea fiecărui bun în parte, precum și valoarea obiectului capătului trei al cererii, cerințe prevăzute la art. 194 și art. 981 din C. proc. civ., a căror omisiune atrage sancțiunea nulității, prevăzute de art. 196 C. proc. civ. În acest sens, dispozițiile art. 194 lit. c) C. proc. civ. prevăd explicit că cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă obiectul și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani, iar cele ale art. 981 C. proc. civ. obligă partea să arate în cerere, pe lângă mențiunile prevăzute la art. 194, persoanele între care urmează a avea loc partajul, titlul pe baza căruia acesta este cerut, toate bunurile supuse partajului, valoarea lor, locul unde acestea se află, precum și persoana care le deține sau le administrează. Referitor la mențiunile din încheierea din data de 01.03.2019, se constată că partea reclamantă pretinde că nu puteau fi consemnate decât dacă ar fi fost rezultatul unor dezbateri contradictorii, în prezența sa. Susținerea părții, astfel cum a statuat instanța de apel, este greșită. Pe de o parte, pentru că simpla consemnare în cuprinsul unei încheieri de ședință a unor cerințe legale, necesar a fi îndeplinite potrivit normelor de procedură, făcută chiar în absența părții, nu este de natură să o prejudicieze ci, dimpotrivă, o informează în vederea pregătirii apărării pentru termenul de judecată la care acestea urmează să se discute, de către toate părțile, cu respectarea principiilor ce guvernează procesul civil. Pe de altă parte, pentru că nu se identifică vreo normă procedurală care să interzică instanței consemnarea susținerilor părților care s-au înfățișat în proces, indiferent de argumentele invocate de partea care nu s-a înfățișat. Convingerea părții reclamante că la termenul din data de 01.03.2019, în contextul informării publice privind măsurile ce vor putea fi luate de instanțele de judecată, instanța va amâna judecata cauzei, corectă, nu justifică apărarea invocată, potrivit căreia instanței îi erau interzise consemnări privind activitățile desfășurate la respectivul termen de judecată. Așa fiind, cum cerințele de ordin procedural au fost doar consemnate la termenul de judecată din data de 01.03.2019 și cum dezbaterile contradictorii privind îndeplinirea, după caz, sancționarea neîndeplinirii acestora au fost amânate pentru termenul de judecată din data de 31.05.2019, când părțile au fost citate, corect instanța de apel a statuat, că nu s-a produs o încălcare a dreptului părții la un proces echitabil din această perspectivă, cum pretinde partea reclamantă. În acest context al analizei se impune precizarea că lucrările dosarului evidențiază faptul că excepția nulității capetelor nr. III și IV ale cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea de către partea reclamantă a cerințelor legale menționate a fost dezbătută și soluționată de prima instanță la termenul de judecată din 31.05.2019. În considerarea faptului că dreptul la un proces echitabil impune verificări și în ceea ce privește dreptul părții de a se apăra în mod efectiv, instanța de apel a evaluat și timpul acordat părții reclamante pentru pregătirea apărării din perspectiva excepției pe care partea adversă, la termenul de judecată din 01.03.2019 a învederat că o va invoca la termenul din 31.05.2019, dacă lipsurile cererii de chemare în judecată nu vor fi complinite până la acest termen, statuând că intervalul de trei luni dintre cele două termene de judecată a fost suficient pentru a-și pregăti apărarea. Contestând această apreciere a instanței de apel, se constată că partea reclamantă nu argumentează critica și nu indică impedimente care ar fi împiedicat-o să-și exercite drepturile, în condiții de contradictorialitate, la termenul de judecată din 31.05.2019. Cât privește jurisprudența instanței de contencios european invocată, potrivit căreia durata termenului acordat pentru pregătirea apărării trebuie stabilită astfel încât justițiabilul să aibă posibilitatea de a se familiariza cu documentele în cauză și comenta corespunzător, se constată că nu este adecvată speței pendinte, în considerarea faptului că lipsurile constatate se constituiau cerințe legale impuse pentru exercițiul oricărei cererii de chemare în judecată, cerințe cu care partea reclamantă, avocat, este familiarizată. În cuprinsul memoriului de recurs, partea reclamantă, referitor la consemnările din încheierea de ședință din data 01.03.2019, reiterează și alte aspecte de ordin procedural săvârșite de prima instanță și care, în opinia sa, încalcă art. 6, art. 7, art. 8, art. 13, art. 14, art. 15 C. proc. civ. și art. 6 CEDO, aspecte ce au fost examinate și respinse de instanța de apel, pentru argumentele expuse în cuprinsul hotărârii pronunțate. Cum, prin recurs, partea reclamantă nu critică considerentele hotărârii instanței de apel ci pretinde examinarea măsurilor primei instanțe, critica, astfel formulată, nu poate face obiectul examinării. Subsumat acestei criticii de nelegalitate, partea reclamantă pretinde și că prima instanță, la termenul de judecată din 01.03.2019, a statuat, greșit, că neîndeplinirea obligației de a complini lipsurile cererii de chemare în judecată, atrage sancțiunea anulării, prevăzută de art. 196 coroborat cu art. 200 C. proc. civ., și nu sub sancțiunea suspendării judecății, prevăzută la art. 242 C. proc. civ. Partea nu dezvoltă critica, rezumându-se să afirme doar că instanța de apel a interpretat greșit normele de procedură mai sus arătate, consecința ignorării faptul că prin C. proc. civ. sunt prevăzute două etape distincte la judecata în primă instanță, anume, etapa regularizării și etapa judecății, fiecare cu sancțiuni proprii. Prealabil, se impune mențiunea că sancțiune nulității cererii de chemare în judecată în privința capetelor III și IV a fost dispusă, astfel cum s-a arătat anterior, prin încheierea de ședință din 31.05.2019, în aplicarea art. 196 alin. (1) C. proc. civ. Norma de drept menționată prevede următoarele: Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele și prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părți, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părții sau a reprezentantului acesteia este nulă. Dispozițiile art. 200 sunt aplicabile. Contrar susținerilor părții reclamante, instanța de apel nu doar că nu a ignorat critica părții ci, dimpotrivă, a statuat explicit că sancțiunea prevăzută la art. 196 alin. (1) C. proc. civ. se poate aplica, atât în procedura de regularizare, cât și în etapa judecății propriu-zise, pe de o parte, pentru că partea pârâtă nu participă la procedura de regularizare și nu-i sunt opozabile măsurile dispuse în această etapă procesuală și, pe de altă parte, pentru că în privința excepției nulității absolute, sancțiune instituită prin norma de drept arătată, nu intervine decăderea din dreptul de a fi invocată de părțile litigante. Cât privește măsura facultativă a suspendării judecății, prevăzută la art. 242 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a statuat, corect, că poate fi dispusă când desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite în cursul judecății de instanța de judecată, altele decât obligațiile a căror neîndeplinire pun în discuție legala învestire a instanței, când se aplică sancțiunea anume prevăzută de lege, anume nulitatea, prevăzută la art. 196 C. proc. civ. Considerentele instanței de apel evidențiază, în contextul analizării acestei critici, și circumstanțele particulare ale litigiului, ignorate, nepermis, de partea reclamantă, anume faptul că instanța cu judecata nu a fost învestită, direct, cu cererea formulată de partea reclamantă, ci, prin declinare de competență, dispusă prin sentința arbitrală nr. 3/16.10.2018, Curtea de Arbitraj Profesional a Avocaților din cadrul Baroului București (în dosarul nr. x/2017), în fața căreia, din economia art. 571-574 din C. proc. civ., rezultă că nu se desfășoară o procedură de regularizare, ci doar o procedură scrisă și de comunicare ale actelor depuse de părți, respectiv că, anterior stabilirii termenului de judecată, prin rezoluția din data de 09.11.2018, instanța de judecată, în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru, a solicitat părții reclamante ca, în termen de 10 zile, să precizeze valoarea obiectului capătului 3 de cerere, să indice fiecare bun ce compune patrimoniul de afectațiune și valoarea sa, să indice cota-parte ce i se cuvine din masa partajabilă și, totodată, valoarea creanțelor pe fiecare dintre cele trei categorii de creanțe invocate. Rezultă că partea reclamantă a avut cunoștință de lipsurile cererii deduse judecății, încă de la debutul procedurii judiciare, și că, prin refuzul de conformare, a ignorat faptul că, potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ., îi incumbă obligația de a îndeplini actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător și de a contribui la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, finalizarea acestuia. Cât privește convingerea părții că prin stabilirea primului termen de judecată, etapa regularizării cererii de chemare în judecată a fost depășită și că, ulterior acestui moment, instanța nu mai este abilitată să discute lipsurile cererii de chemare în judecată, se constată că nu se constituie într-un argument juridic de natură să susțină critica dedusă judecății în temeiul art. 488 C. proc. civ., care impune părților obligația de a indica, în concret, în ce constă nelegalitate, cu trimitere argumentată la normele de drept apreciate a fi incidente. - sunt nefondate criticile prin care partea pretinde incidența motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce permite casarea atunci când hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Subsumat criticii, partea reclamantă susține ca fiind contradictorii considerentele prin care instanța de apel ar fi reținut, pe de o parte, că prima instanță nu a decis nimic la termenul de judecată din 01.03.2019, măsurile luate având caracter preparator și nefiind apte a-l vătăma, și, pe de altă parte, că se justifică sancțiunea nulității aplicate, motivat de faptul că a avut la dispoziție trei luni pentru a preciza obiectul și valoarea cererii de chemare în judecată. Or, statuând că partea poate cere casarea pentru un astfel de motiv, al contradictorialității considerentelor, legiuitorul a avut în vedere că hotărârea recurată cuprinde constatări de fapt distincte și contradictorii care fac imposibilă aplicarea normelor de drept reținute de instanță ca aplicabile raportului juridic dedus judecății și, pe cale de consecință, exercitarea de către Înalta Curte a controlului în ceea ce privește aplicarea legii. Rezultă că acest motiv de recurs poate fi invocat de partea interesată în privința considerentelor decisive, adică a acelora pe care se sprijină soluția, ori decizorii, adică a acelora prin care se dezleagă, pe cale incidentală, o problemă de drept esențială judecății, nu în privința considerentelor explicative, cum sunt cele criticate de partea reclamantă. Anume, examinând considerentele relative încheierea de ședință din data de 01.03.2019, rezultă că, prin intermediul acestora, instanța de apel explică de ce consemnările din încheiere, pe de o parte, nu au avut valoare decizională, anume, pentru că nu conțin o soluție asupra excepției nulității, ci doar informează părțile cu privire la faptul că o astfel de excepție ar putea fi dezbătută la termenul viitor, dacă lipsurile cererii de chemare nu vor fi complinite și, pe de o parte, de ce sunt măsuri preparatorii, anume, pentru că au avut ca scop informarea părților pentru a-și pregăti apărările pentru termenul viitor, în speță, termenul din data de 31.05.2019. Cât privește soluția nulității capetelor III și IV ale cererii de chemare în judecată, astfel cum s-a arătat, a fost dispusă prin încheierea de ședință din data de 31.05.2019, încheiere criticată pe calea apelului și examinată, în limitele învestirii, instanța de apel statuând cu privire la legalitatea soluției pentru considerentele de drept expuse în cuprinsul hotărârii, nu în considerarea caracterului îndestulător al termenului de trei luni pe care partea reclamantă l-ar fi avut pentru formularea apărărilor, cum eronat afirmă. Aceste considerente, relative la soluția pronunțată de prima instanță prin încheierea de ședință din data 31.05.2019, se constată că nu au fost atacate prin recurs, din perspectiva legalității aplicării sancțiunii nulității. În atare condiții, instanța de recurs nu poate formula aprecieri cu privire justețea soluției pronunțate de instanța de apel sub acest aspect, incidental, prin examinarea motivului de recurs bazat pe contradictorialitatea considerentelor, întrucât, prin nerecurare, soluția dispusă de prima instanță prin încheierea menționată, urmare a respingerii apelului, a intrat în puterea lucrului judecat. - sunt nefondate criticile prin care partea pârâtă susține incidența motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce permite casarea atunci când hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Subsumat criticii, partea reclamanta pretinde că instanța de apel a statuat, greșit, că normele de drept civil comun invocate, prevăzute la art. 1527, art. 1523 pct. 5, art. 1530 C. civ., ar fi înlăturate de la aplicare în prezenta cauză, întrucât, în opinia sa, nu există norme speciale potrivit cărora societatea de avocatură ar putea să aibă personalitate juridică și, respectiv, ar putea achiziționa bunurile de la asociați iar aceștia să înceteze să aibă calitatea de coproprietari în indiviziune a bunurilor sociale. În susținerea acestei criticii, partea reiterează argumentele invocate prin cererea de chemare în judecată și prin motivele de apel, în baza cărora a pretins nulitatea absolută a art. 30 din Statutul S.C. P. F. și judecarea prezentei cauze în baza normelor civile de drept comun. Or, așa cum s-a mai arătat în cuprinsul prezentei hotărâri, pentru a putea fi analizate, criticile de nelegalitate prevăzute la art. 488 C. proc. civ. trebuie să se fundamenteze pe conținutul hotărârii instanței de apel, întrucât instanța de recurs are a examina legalitatea acestei hotărâri, nu a judeca, în afara hotărârii recurate, motive de fapt ori de drept invocate de părțile litigante în susținerea pretențiilor deduse judecății la judecata în fond a cauzei. Potrivit considerentele hotărârii, rezultă că instanța de apel a înlăturat de la aplicare normele de drept prevăzute la art. 1523 pct. 5, art. 1527 și art. 1530 C. civ. de la 1864 în baza regulii de interpretare specialia generalibus derogant. Aceasta, argumentat de faptul că în cazul contractului de societate încheiat între avocați în vederea exercitării profesiei de avocat există norme de drept speciale instituite prin Statutul profesiei de avocat, adoptat în temeiul Legii nr. 51/1995, care se aplică cu prioritate și derogatoriu de la dreptul comun. Cât privește Statutul SCP F., înființată la 09.01.2003, aplicând regula tempus regit actum, instanța a statuat că normele de drept speciale aplicabile sunt cele prevăzute în Statutul profesiei de avocat adoptat la data de 18.03.2001 de Consiliul Uniunii Avocaților din România, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 284/31.05.2001, acesta fiind întocmit conform modelului cuprins în Anexa VI. Instanța de apel a observat, totodată, că art. 30 și art. 25.2 din Statutul S.C. P. F. redau întocmai conținutul clauzelor de la art. 30 și art. 25.2 din Anexa VI la Statutul profesiei de avocat adoptat de Consiliul Uniunii Avocaților din România, referitoare la emiterea de părți sociale și părți de industrie, fixarea prețului de către decan în caz de neînțelegere între asociați cu privire la prețul cesiunii, precum și fixarea prețului părților sociale ale asociatului Așa fiind, cum critica părții reclamante, subsumată motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulată în termeni generali, nu se fundamentează și nu combate considerentele de drept ale hotărârii recurate, prin care instanța de apel, contrar susținerilor părții, a identificat norme speciale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în baza cărora a înlăturat de la aplicare normele civile de drept comun, nu poate fi primită de instanța de recurs. Așa fiind, pentru considerentele arătate, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curtea va respinge recursul declarat de partea reclamantă, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,