ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2172/2022

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la data de 31.10.2019, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în temeiul articolelor 34 și 35 din Legea nr. 165/2013: să constate calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilele înscrise în C.F. ind. nr. 4425 Gherla, cu nr. top x și C.F. col. Nr. x Gherla, nr. top. x situate în Mun. Gherla, jud. Cluj; să constate existența și întinderea dreptului de proprietate pentru imobilele indicate la petitul 1; să dispună: în principal, acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele ce fac obiectul dosarului nr. x C. civ., identificate la petitul 1, conform grilei notariale valabile la data de 16.05.2013, respectiv 236.000,61 puncte, echivalentul sumei de 236.000,61 RON, sumă actualizată potrivit prevederilor art. 21 alin. (6) și (7) din Legea nr. 165/2013; iar în subsidiar, obligarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor la emiterea Deciziei de compensare prin puncte a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist ce fac obiectul dosarului nr. x C. civ., respectiv emiterea Deciziei de compensare pentru un număr de 236.000,61 puncte, echivalentul sumei de 236.000,61 RON (denumită în continuare Decizia de compensare) la care sunt îndreptățiți reclamanții, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

La data de 19.03.2020, reclamantele au înregistrat la dosar o modificare a cuantumului pretențiilor prin care:

a) au mărit cuantumul pretențiilor solicitate în contradictoriu cu Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, pentru imobilele în privința cărora au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de despăgubiri cu titlu de daune materiale, de la valoarea despăgubirilor astfel cum vor fi calculate conform grilei notariale aplicabile pentru Mun. Cluj-Napoca la nivelul anului 2013, la valoarea despăgubirilor astfel cum vor fi calculate prin raportare la valoarea de piață actuală a proprietăților;

b) având în vedere solicitarea de la pct. a și argumentația acesteia prezentată mai jos, s-a solicitat ca în cadrul cercetării judecătorești ce se va desfășura în cauză, cu ocazia administrării probei cu expertiza judiciară de specialitate în materia de evaluării imobiliare a proprietăților pentru care reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite, să încuviințeze instanța, în principal, teza finală a obiectivului solicitat prin cererea de chemare în judecată, respectiv evaluarea imobilului in litigiu prin raportare la valorile din grila notarială valabilă la data de 16.05.2013 (data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013) și prin raportare la cererea și oferta pieței.

Prin cererea înregistrată la data de 20.03.2020, reclamantele B. și C., au solicitat instanței ca, în urma administrării probatoriului și efectuării cercetării judecătorești, să dispună:

Prin sentința civilă nr. 317 din 14 mai 2021 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosarul nr. x/2019, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată formulată de către reclamanta B. și cererea formulată de reclamanta C., în dosarul nr. x/2020, conexat prezentului dosar, în nume propriu și în calitate de moștenitoare a defunctului A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și în consecință:

S-a constatat calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilele înscrise în C.F. ind. nr. x Gherla, cu nr. x situate în Mun. Gherla, județul Cluj.

Pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a fost obligată la emiterea Deciziei de compensare prin puncte a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist ce fac obiectul dosarului nr. x C. civ., stabilindu-se o întindere a despăgubirilor la cuantumul de 322.719,9 puncte, urmând a se ține cont de despăgubirile primite în cuantum de 84.750 RON ROL.

S-au respins în rest pretențiile formulate.

Pârâta a fost obligată să plătească în favoarea reclamantelor suma de 6760 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, constând în onorariu avocat și onorariu expert.

Prin decizia civilă nr. 333/A/din data de 02 noiembrie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I Civilă a admis în parte apelul declarat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și apelul incident declarat de reclamantele B. și C. împotriva sentinței civile nr. 317 din 14.05.2021 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2019, pe care a modificat-o în sensul că a stabilit în favoarea reclamantelor despăgubiri în cuantum de 231.402 puncte.

A menținut dispozițiile din sentința privind constatarea calității reclamantelor de persoane îndreptățite și acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 333/A/din data de 02 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs reclamantele B. și C..

Prin cererea de recurs formulată, recurentele au invocat, ca și chestiune prealabilă, cu referire la admisibilitatea căii de atac, împrejurarea că și-au întemeiat în drept, atât cererea de chemare în judecată, cât și cererea de apel, pe art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție (care constituie dreptul intern material în cauză conform art. 11 din Constituție), susținând prioritatea aplicării acestuia în detrimentul Legii speciale nr. 165/2013. Pe cale de consecință, au considerat că art. 35 alin. (4) al respectivei legi naționale, care prevede posibilitatea formulării apelului ca singura cale de atac în cauză, nu se aplică în prezenta speță.

Pe fondul recursului, au susținut că prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, au arătat că instanța de apel a încălcat art. 22 alin. (4), (5) și 6, respectiv art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prin nepronunțarea asupra unor motive de apel și asupra unor argumente decisive pentru aplicarea corectă a legii, respectiv nu a cercetat și nu s-a pronunțat asupra jurisprudenței CEDO, respectiv cauzele Grigorescu și alții împotriva României (cererea 17536/04 și alte Dimitrie Dan Popescu și alții împotriva României (cererea 39480/03 și alte 24)1; Moloțiu și al împotriva României (cererea 30787/03 și alte 20); Komaromi și alții împotriva României (cerere 30075/03 și alte 23); Lengauer și alții împotriva României (cererea 17801/04 și alte 22), arătând că în hotărârile CEDO evocate atât în fața instanței de fond, precum și în fața instanței de apel, statul român a fost parte, deci acestea îi sunt obligatorii și trebuie să se conformeze lor astfel cum prevede și art. 11 alin. (1) Constituție.

Au susținut că instanța de apel a refuzat prin omisiune să analizeze pretențiile reclamantelor prin prisma hotărârilor pronunțate de CEDO recent în materie și evocate în cauză, respectiv: cauza Grigorescu și alții împotriva României (cererea 17536/04 și alte 4), cauza Dimitrie Dan Popescu și alții împotriva României (cererea 39480/03 și alte 24), cauza Moloțiu și alții împotriva României (cererea 30787/03 și alte 20), cauza Komaromi și alții împotriva României (cererea 30075/03 și alte 23), cauza Lengauer și alții împotriva României (cererea 17801/04 și alte 22),

Sub acest aspect, au învederat că, în concret, instanța de fond a făcut referire exclusiv la cauza Konya și alții împotriva României respectiv D. și alții împotriva României, ajungând, de altfel, la o concluzie total eronată, anume, că aceste cauze nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât: "(...) reclamanții au obținut hotărâri judecătorești definitive care recunoșteau nelegalitate confiscării proprietăților lor de către stat și dreptul lor de proprietate legitim cu efect retroactiv asupra respectivelor proprietăți, aceștia s-au aflat în imposibilitate de a dobândi posesia proprietate lor sau despăgubiri pentru această lipsire de proprietate.

Au considerat că este total irelevant faptul că în unele cauze a existat deja o hotărâre judecătorească care le recunoștea reclamanților dreptul de proprietate, din moment ce, în paralel, chiar prin hotărârea dată în fond în prezenta cauză se recunoaște dreptul de proprietate și în favoare reclamantelor, iar acum au chiar o hotărâre definitivă care renaște acest drept.

Prin urmare, reținerea acestor diferențe, care în opinia instanței de apel împiedică acordarea în prezenta cauză a despăgubirilor potrivit valorii de piață, este total lipsită de rațiunea care stă la baza hotărârilor CEDO.

Chiar și pronunțându-se pe unele cauze, și anume D. și alții împotriva României, respectiv Konya și alții împotriva României, instanța de apel a omis considerentul cel mai important reținut de CEDO, respectiv discrepanța dintre estimările reclamanților în privința valorii proprietăților lor și cele avansate de Guvern, Curtea considerând rezonabil și echitabil, astfel cum prevede art. 41, să acorde reclamanților sumele indicate în tabelul anexat, pentru prejudiciul material.

În al doilea rând, susțin recurentele, Curtea de Apel Cluj a omis să se pronunțe și să aplice considerentele deciziilor obligatorii ale Curții Constituționale Române prin deciziile nr. 686/2014 (consid. 29) și nr. 794/2019 (consid. 24) prin care s-a statuat cu privire la modalitatea de cuantificare a despăgubirilor prin raportare la grilele notariale.

Astfel, instanța de apel, rejudecând fondul cauzei, avea obligația de a verifica dacă cuantumul despăgubirii pe care o acordă (316.116,08 RON), respectă sau nu condiția unei reduceri rezonabil proporționale cu valoarea bunului (682.168 RON).

Or, este fără putință de tăgadă faptul că o reducere a despăgubirilor acordate cu peste 115%, mai exact cu 366.051,92 RON, nu este rezonabil proporțională cu valoarea bunului, respectiv nu reflectă valoarea integrală a bunului, așa cum concluzionează în mod greșit instanța de apel.

Printr-o altă critică adusă deciziei atacate, recurentele au susținut că instanța de apel nu a pus în discuția părților existența unei diferențe între hotărârile CEDO pronunțate în cauzele D. și alții împotriva României, respectiv Konya și alții împotriva României și situația de fapt și de drept a recurentelor în speța de față.

Au considerat că punerea în discuție a acestei împrejurări ar fi fost indispensabilă cu atât mai mult cu cât acesta este unicul considerent pentru care instanța este de părere că hotărârile CEDO diferă de prezenta cauză și că, în consecință, nu se poate acorda valoarea de piață pentru imobilele preluat abuziv.

Această chestiune nu a fost vreodată pusă în discuția contradictorie a părților, astfel că, instanța statuând supra ei direct în conținutul hotărârii pronunțate, a determinat incidența acestui motiv de recurs, reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vătămarea rezultând indubitabil din reducerea netemeinică cu peste 115% (366.051,92 RON) a despăgubirilor juste echitabile la care sunt îndreptățite.

Pe cale de consecință, solicită instanței de recurs constatarea nulității deciziei civile nr. 333/A/2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, având în vedere încălcarea de către aceasta principiului contradictorialității, cerință fundamentală și esențială a procesului civil.

Prin cea de-al treilea motiv de recurs, recurentele au susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), respectiv cu încălcarea art. 1 Protocol adițional nr. 1 la Convenție, respectiv art. 20 alin. Constituție.

Astfel, au arătat că prin decizia civilă atacată instanța a statuat, în mod total eronat și netemeinic, că "la momentul judecării apelurilor, exista deja o reglementare specială, prioritară în aplicare, care prevede expres modalitatea de evaluare a imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001 (...)", instanța română fiind de părere că o reglementare națională se impune în mod imperativ chiar și în detrimentul unei prevederi internaționale, altfel nu se explică omisiunea acesteia de a cerceta legea fundamentală și absolut obligatorie la nivel național, și anume art. 20 alin. Constituție, a cărui neaplicare constituie o încălcare flagrantă a dreptului material.

În consecință, faptul că legea internă (art. 21 alin. (6) din Legea 165/2013) stabilește cuantumul despăgubirilor prin aplicarea grilei notariale, nu înseamnă că puterea judecătorească nu ar fi putut acorda despăgubirile cuantificate prin raportare la valoarea actuală a proprietății, art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, astfel cum a fost interpretat obligatoriu de CEDO în hotărârile evocate atât timp cât sunt în vigoare dispozițiile art. 20 alin. (2) Constituție, acestea din urmă neimpunând se cu titlu de recomandare, ci de obligație.

Pe cale de consecință, faptul că instanța a lăsat fără aplicare atât textul Convenției, cât și interpretarea obligatorie dată de către instanța europeană prin intermediul hotărârilor sale, pentru simplul fapt că există o reglementare specială în legislația națională, este absolut nelegală, potrivnică atât Constituției, cât și legislației internaționale.

Această circumstanță în care, prin aplicarea normelor interne și a modalității de calcul instituite de acestea se creează o situație injustă în raport cu statuările obligatorii ale CEDO din cauzele evocate și analizate prin prisma dreptului fundamental reglementat de art. 1 din protocol adițional nr. 1 la Convenție, în sensul că statul român (în situația în care nu poate persoanele îndreptățite în situația anterioara prin restituirea în natura) trebuie să acorde despăgubire corespunzătoare valorii actuale (de piață) a proprietăților (valoarea estimat cuantificată prin aplicarea prețurilor minimale și orientative din grilele notariale constituind încălcare a art. 1 protocol adiționai nr. 1 ia Convenție) este simplu de soluționat (astfel cum conturează și practica instanțelor în materie), în sensul că neconcordanța între modalitatea cuantificare utilizată de instanță și art. 1 protocol adițional nr. 1 la Convenție, este înlăturată judiciar prin aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Singura diferență între sentința civilă criticată și decizia Curții de Apel Cluj este faptul aceasta din urmă a acordat despăgubiri potrivit grilei notariale 2020, în timp ce Tribunalul Cluj a calculat despăgubirile conform grilei 2021. Astfel, Tribunalul Cluj a considerat că despăgubirile se cuvin în cuantum de 322.719,9 RON, în timp ce Curtea de Apel Cluj a evaluat despăgubirile la un cuantum de 316.116,08 RON, din care a scăzut valoarea actualizată a despăgubirilor primite i momentul actualizării, respectiv 84.714,57 RON, rezultând astfel suma finală de 231.401,51 l (puncte).

Prin urmare, instanța de apel, în loc să remedieze insuficiențele și nelegalitățile sentinței date de instanța de fond, aceasta, aplicând grila notarială 2020, nu face altceva decât să mărească disproporția dintre despăgubiri și valoarea bunului.

Concret, în situația în care statul român a preluat abuziv valoarea bunului recurentelor, iar în compensare prin echivalent oferă o contraprestație cu 115% mai mică decât bunul obținut nelegal, având în vedere criteriul disproporției reglementat de instituția leziunii, au considerat că nu suntem în prezenta unei reduceri a despăgubirilor rezonabil proporțională cu valoarea actuală (reală) de piață a imobilului, aspect pe care innstanța de apel nu l-a analizat.

Printr-o altă critică formulată, recurentele au arătat că instanța de apel a încălcat decizia pronunțată în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Practic, instanța de apel nu a susținut altceva decât incidența principiului specialla generalibus derogant, în sensul că legea specială are prioritate față de normele de drept comun, acest principiu fiind exprimat și prin decizia mai sus aminintită.

Respectarea de către instanța de apel a prevederilor de drept material antemenționate este însă doar aparentă, deoarece, la o privire mai atentă, se observă că instanța de apel a omis complet (statuând flagrant contradictoriu) cea de a doua statuare obligatorie din decizia RIL antemenționată în sensul că "în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea speciala (...) și Convenția europeană drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Astfel, instanța a considerat în mod greșit faptul că o reglementare națională se impune a fi aplicată prioritar pentru simplul fapt că aceasta este specială în ordinul juridic național, în comparație cu cealaltă prevedere, care este instituită, în mod obligatoriu, de către Convenție și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Au arătat, totodată, că decizia RIL antemenționată este de drept obligatorie, atât prin în privința dispozitivului, cât și în privința considerentelor sale .

Concluzionând, recurentele au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Intimata, deși legal citată pentru soluționarea recursului, nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând recursul din perspectiva excepției inadmisibilității acestuia, invocată de instanță din oficiu, a cărei analiză se impune cu prioritate conform dispozițiilor art. 248 alin(.1) C. proc. civ., chestiune litigioasă antamată de recurente, prin chiar memoriul de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

În speță, din verificarea actelor de învestire a instanței de fond, rezultă neechivoc faptul că, în speță, reclamantele urmăresc, în principal, prin prezentul demers judiciar, în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, să li se recunoască calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilele înscrise în C.F. ind. nr. 4425 Gherla, cu nr. top x și C.F. col. Nr. 4423 Gherla, nr. top. x situate în Mun. Gherla, jud. Cluj, respectiv, existența și întinderea dreptului de proprietate pentru imobilele indicate la petitul 1 și stabilirea de măsuri reparatorii pentru imobilele ce fac obiectul dosarului nr. x C. civ., înregistrat la CNCI.

Se impune a fi, deopotrivă, observat că ambele cereri conexe au fost întemeiate, în drept, pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, reclamantele urmărind, prin petitele principale formulate, ca, pe calea mecanismului specific de stabilire și acordare a măsurilor reparatorii, reglementat prin cele două legi speciale, să li se recunoască un alt cuantum al despăgubirilor decât cel stabilit prin aplicarea de către instanțele anterioare a algoritmului de calcul fundamentat pe reglementările cu caracter special adoptate de statul roman în această materie, apreciat de către acestea ca fiind proprorțional privării de proprietate prin efectul decretului de expropriere nr. 194/1987 și pentru care nu au beneficiat anterior de restituirea în natură.

Așadar, cererile formulate de reclamanți au fost în mod corect calificate și analizate din perspectiva prevederilor art. 33, 34 și 35 din Legea nr. 165/2013, respectiv art. 24 și art. 8 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește admisibilitatea căii de atac a recursului, prin memoriul depus, recurentele au învederat ca o chestiune prealabilă, împrejurarea că atât cererea de chemare în judecată, cât și cererea de apel au fost întemeiate pe art. 1 Protocol adițional nr. 1 la Convenție, susținând prioritatea aplicării acestuia în detrimentul Legii speciale nr. 165/2013. Pe cale de consecință, au considerat că art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, care prevede posibilitatea formulării apelului ca singura cale de atac în cauză, nu se aplică în prezenta speță.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 reglementează, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dreptul persoanei îndreptățite să atace decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare, hotărârea tribunalului fiind supusă recursului, care este de competența curții de apel (art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor).

Conform art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în cazul în care în acest act normativ nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se menționează că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară, dispozițiile alin. (1) fiind incidente și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară."

Totodată, art. 35 din Legea nr. 165/2013 prevede că:,,(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi. (4) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului. (5) Cererile sau acțiunile în justiție formulate în temeiul alin. (1) și (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru." .

Coroborând normele enunțate, se constată că în materia imobilelor preluate abuziv de stat competența de soluționare pe fond a cererilor/contestațiilor formulate în legătură cu imobile preluate abuziv de statul roman - cum este cazul și în speță, de către persoanele care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii, cereri prin care se urmărește stabilirea acestei calități, a naturii și cuantumului măsurilor reparatorii revine, în primă instanță, tribunalului, iar hotărârea tribunalului este supusă numai apelului, cale de atac a cărui soluționare intră în competența curții de apel.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ. stipulează că au caracter definitiv hotărârile date în apel, fără drept de recurs.

Prin urmare, în temeiul art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, decizia pronunțată de către instanța de apel este definitivă, și nu este susceptibilă de recurs.

Faptul că atât Legea nr. 10/2001, cât și Legea nr. 165/2013 sunt legi speciale și derogatorii de la dispozițiile C. proc. civ., ce constituie dreptul comun, câtă vreme reglementează, potrivit dispozițiilor exprese anterior menționate, remediile, căile de atac și procedura de soluționare a acestora, pe cale judiciară, în materia stabilirii îndreptățirii și naturii/cuantumului măsurilor reparatorii în ipoteza imobilelor preluate abuziv de stat, rezultă neîndoilenic și din dispozițiile art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cu care "- (1) O reglementare din aceeași materie și de același nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special față de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie. (2) Caracterul special al unei reglementări se determină în funcție de obiectul acesteia, circumstanțiat la anumite categorii de situații, și de specificul soluțiilor legislative pe care le instituie. (3) Reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri."

Instanța de recurs reține, deopotrivă, în aplicarea principiului legalității că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Pe de altă parte, potrivit art. 460 alin. (2) și (4) din C. proc. civ.:

"Dacă prin aceeasi hotărâre au fost soluționate și cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevazute de lege pentru cererea principală . . . . . . . . . .Dacă hotărârea cu privire la o cerere principală sau incidentală nu este supusă nici apelului și nici recursului, soluția cu privire la celelalte cereri este supusă căilor de atac în condițiile legii".

Or, în speță, hotărârea cu privire la cererea principală formulată de reclamanți este supusă, potrivit atrt. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 doar apelului, iar petitul având ca obiect daune morale în mod corect a fost analizat, în contextul procesual al speței, ca reprezentând o cerere cu caracter accesoriu, ceea ce face inaplicabilă în cauză situația de excepție reglementată de art. 460 alin. (4) din C. proc. civ. și atrage incidența alin. (2) al acestei norme.

În consecință, nici din această perspectivă, hotărârea recurată în cauză nu poate fi apreciată ca fiind este susceptibilă de recurs.

Conchizând, instanța de recurs, constată că potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, decizia care face obiectul prezentei căi extraordinare de atac este definitivă, purtând, de altfel, această mențiune în dispozitiv, și nu este susceptibilă de recurs.

Împrejurarea că prin precizările ulterioare, formulate în cauză, reclamanții au invocat drept temei al cererilor deduse judecății, în ceea ce privește modalitatea de cuantificare a despăgubirilor solicitate și prevederile art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenție, alături de normele naționale cu caracter special, nu este de natură să înlăture această concluzie.

Semnificația principiului priorității Convenției Europene a Drepturilor Omului se referă la ipoteza în care o normă internă și una convențională sunt susceptibile să fie aplicate acelorași situații de fapt, însă conținuturile lor normative sunt ireconciliabile. În atare situație, va fi aplicată cu prioritate reglementarea convențională în detrimentul celei naționale.

În speță, însă, această ipoteză nu este incidentă, întrucât cele două legi naționale, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost acestea interpretate prin deciziile obligatorii ale instanței supreme pronunțate în cadrul mecanismelor de unificare a jurisprudenței, reglementând căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunțate de prima instanță în materia cererilor prin care se urmărește stabilirea calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii și stabilirea naturii și întinderii acestora, nu neagă nici dreptul celor interesați de a avea acces la o instanță imparțială și nici dreptul de a exercita căi de atac efective împotriva hotărârilor pronunțate de prima instanță în temeiul art. 35 din Legea nr. 165/2013, prin intermediul acestora putând fi supuse cenzurii instanței devolutive inclusiv aspecte care vizează aplicarea legii speciale de reparație în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate și a prevederilor art. 1 din protocolul nr. 1 la CEDO.

În alți termeni, în speță, invocarea drept temei al modalității de cuantificare a despăgubirilor a acestei norme convenționale nu este de natură să conducă la concluzia că regimul juridic al cererilor reclamanților ar fi supus dreptului comun reglementat de C. proc. civ., ci, semnifică, învestirea instanței de apel, în calea de atac reglementată de art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 cu analiza compatibilității normelor interne care reglementează cu caracter special stabilirea măsurilor reparatorii în favoarea celor întreptățiți cu normele convenționale.

De altfel, numai în acest context, demersul reclamanților a fost considerat admisibil, iar în acest sens, sunt elocvente statuările obligatorii ale Înaltei Curți din cuprinsul deciziei nr. 27/2011, aplicabile, în speță, pentru identitate de rațiune.

Astfel prin decizia sus menționată, s-a reținut:

"Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială . . . . . . . . . .Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005".

"Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional".

Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (paragraful 233)".

Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile".

"În ceea ce privește acțiunea directă, îndreptată împotriva statului român, întemeiată pe dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Conform art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale".

"Așa cum C.E.D.O. a arătat în Cauza Rotaru împotriva României, art. 13 din Convenția europeană garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție. El are ca o consecință directă existența unui "recurs intern", care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție. Această dispoziție solicită deci o cale internă de atac în fața unei "autorități naționale competente" care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție.

Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu adecvat constituie ceea ce, în jurisprudența C.E.D.O., se numește a fi "recursul efectiv", în sensul art. 13 din Convenție (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).

Cu privire la natura acestui "recurs intern", atât jurisprudența C.E.D.O, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.).

Prin urmare, art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.

Cu alte cuvinte, în baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.

Cu atât mai mult nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție.

Or, controlul de convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție".

În aplicarea mutatis mutandis a acestor statuări, se reține, așadar, că susținerile recurentelor, prin care se pledează, practic pentru o extindere a condițiilor și regimului imperativ, derogatoriu al căilor de atac în care poate fi cenzurată legalitatea unei hotărâri pronunțată de tribunal potrivit art. 35 din Legea nr. 165/2013, care fiind supusă numai apelului, potrivit legii interne speciale, nu este susceptibilă de recurs, tinde, în realitate, să scoată răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin preluarea abuzivă a unor imobile, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 de sub actualul regim constituțional și legal de reglementare, ignorând faptul că această limitare își are originea în chiar voința legiuitorului constituțional (art. 52 din Constituție) și a cărui conformitate cu prevederile art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost deja analizată de către instanța de contencios constituțional, dar și de către instanța supremă.

În același sens, dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 25 din Constituția României, nu exclude, ci implică obligativitatea părții interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins.

Astfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că legea fundamentală nu interzice stabilirea, prin lege, a anumitor condiții sau reguli de procedură în privința exercitării acestui drept, ci, dimpotrivă, statuează în art. 126 alin. (2):

"Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege."

Totodată, stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție sau exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiție. În acest sens, este, de altfel, și Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în care s-a stabilit că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește și este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești.

Prin decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea Constituțională a reținut că principiul accesului liber la justiție trebuie interpretat și prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 și 38).

Totodată, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului.

Ca atare, raportat tuturor considerentelor anterior prezentate, instanța de recurs, în aplicarea art. 248 din C. proc. civ. constată caracterul fondat al excepției inadmisibilității căii de atac a recursului declarat în cauză.

În acest context, nu se mai impune a fi analizată distinct nici cererea de suspendare a executării silite dedusă analizei acestei instanțe prin cererea de recurs.

În ceea ce privește cererile formulate de recurentele-reclamante, respectiv cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 și cererea de solicitare a unui aviz consultativ Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că aceste cereri se circumscriu modalității în care urmează a fi interpretate dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, respectiv art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv cererea de solicitare a avizului consultativ a Curții Europene vizând exprimarea, de către instanța europeană, a opiniei asupra despăgubirii estimative, calculată potrivit criteriilor din Legea nr. 165/2013, în sensul dacă aceasta, în modalitatea în care este reglementată prin legea națională, este redusă într-o modalitate nerezonabilă și disproporționată, raportat cu valoarea de circulație a bunurilor și dacă o atare ipoteză ar putea fi circumscrisă unei încălcări a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Or, în speță, cererea de recurs dedusă judecății este formulată împotriva unei decizii definitive, nesusceptibilă de recurs.

Având în vedere împrejurarea că sarcinile Înaltei Curți de Casație și Justiție în mecanismul de dezlegare a unor chestiuni de drept este ca această instanță să interpreteze dreptul și nu să îl aplice, dar și necesitatea ca analiza de către Curtea Constituțională a României, respectiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acestor cereri prealabile formulate de părțile litigante să producă un efect real, concret asupra soluției ce se va pronunța în cauză, Înalta Curte constată că soluționarea lor nu se mai impune în prezentul cadru procesual, având în vedere considerentele anterior evocate care relevă caracterul fondat al excepției inadmisibilității căii de atac a recursului declarat în cauză.

Aceasta întrucât, chestiunile deduse analizei prin intermediul acestor cereri prealabile de către recurentele-reclamante, vizează fondul raportului juridic litigios, or, acesta nu poate fi dezbătut în cadrul unui recurs inadmisibil.

În raport de argumentele expuse și de dispoziții legale enunțate, aplicabile în cauză, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantele B. și C. împotriva deciziei nr. 333/A/2021 din 02 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantele B. și C. împotriva deciziei nr. 333/A/2021 din 02 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.