ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2028/2022

Ședința publică din data de 27 octombrie 2022

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă la 5 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamantele A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea acestuia la plata următoarelor sume: pentru reclamanta A., soră a eroinei martire D., suma de 300.000 de euro, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului, până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale; pentru reclamanta B., soră a eroinei martire D., suma de 300.000 de euro, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului, până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale; pentru reclamanta C., mamă a eroinei martire D., suma de 300.000 de euro, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului, până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

În drept, reclamantele au invocat dispozițiile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999 și art. 1.000 din C. civ. de la 1864.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a invocat excepția netimbrării, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința nr. 1656/PI din 13 octombrie 2021, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins excepția netimbrării și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor A., B. și C.. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia nr. 76 din 17 martie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamantele A., B., C. împotriva sentinței nr. 1656/PI din 13 octombrie 2021, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Împotriva deciziei nr. 76 din 17 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, au declarat recurs reclamantele A., B., C., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ulterior expunerii situației de fapt a cauzei, recurentele au susținut nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 1000 din C. civ. de la 1864, respectiv a interpretării eronate a normelor legale referitoare la raportul dintre comitent și prepus, având în vedere raportul dintre un fost șef de stat și statul pe care l-a reprezentat.

Recurentele au afirmat că raportul a fost invers față de cel reținut de instanța de apel, întrucât Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte care, prin dispozițiile sale, angrena statul în raporturile interne și internaționale cu terții, în care acesta acționa în calitate de subiect de drept.

Au arătat că nu se punea problema, cum greșit a interpretat instanța de apel, a existenței unui raport de subordonare, în baza căruia statul să ordone unui președinte.

Făcând analogie cu o societate (comercială), recurentele au afirmat că nu se poate aprecia că doar aceasta răspunde pentru întreaga activitate infracțională presupus a fi fost săvârșită, fără a fi reținută culpa organelor sale de conducere, în virtutea instrucțiunilor primite de la societate. Au susținut, de asemenea, că raportul a fost invers, statul fiind răspunzător pentru acțiunile organului său de conducere.

Dacă s-ar admite teza instanței de apel, care a interpretat greșit raportul existent între stat și președinte, ar însemna să se accepte existența unui "for" superior, care să atribuie acestuia din urmă instrucțiuni, sarcini etc.

Recurentele au susținut că modalitatea de interpretare a instanței de apel a raportului dintre fostul președinte și Statul Român este greșită, inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia din 1989, în sensul că nu au nicio relevanță, și nici legile care au fost edictate cu titlu de recunoștință față de persoanele persecutate în perioada 1945-1989.

Au invocat dispozițiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 alin. (1) C. proc. pen., art. 221 și art. 224 alin. (1) C. civ., arătând că Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, contrar aspectelor reținute de instanța de apel, acesta fiind ținut să răspundă pentru faptele fostului președinte, în calitate de conducător suprem, fapte care au generat moartea și rănirea gravă a persoanelor implicate în desfășurarea evenimentelor din timpul Revoluției Române de la 1989.

Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentele nu au depus răspuns la întâmpinare.

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 23 mai 2022, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 8.

Prin rezoluția din 23 iunie 2022, s-a fixat termen de judecată la 27 octombrie 2022, cu citarea părților, în ședință publică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamantele au promovat o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtului Statul Român, pentru prejudiciul suferit prin împușcarea defunctei D., în urma evenimentelor care au avut loc în perioada 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989 la Timișoara, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864.

Verificând îndeplinirea calității de comitent a Statului Român în raport de fostul președinte, respectiv raportul de prepușenie pe care îl presupune răspunderea pentru fapta altuia întemeiată pe prevederile art. 1000 C. civ. de la 1864, astfel cum reclamantele au înțeles în mod explicit să își construiască demersul judiciar, instanța de apel a păstrat soluția instanței de fond cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, reținând, în principal, că nu a existat un raport de subordonare a fostului șef suprem al statului, în condițiile în care acesta era reprezentantul statului care, într-un regim de tip dictatorial, nu avea prerogativa îndrumării, direcționării și controlării șefului său suprem. De asemenea, a apreciat că nu se poate concepe un atare raport între actualele organisme ale Statului Român, instaurate după 1989 și fostul președinte, în condițiile în care regimul comunist a fost condamnat în mod public de actualul regim politic, prin reprezentanții săi aleși, regim care a procedat la emiterea unor legi speciale de reparație a prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției de la 1989, în semn de recunoștință față de contribuția participanților la înlăturarea regimului comunist, iar nu ca o consecință a asumării răspunderii juridice pentru prejudiciile create.

În egală măsură, a constatat că faptele ilicite care fac obiectul cauzei nu au fost săvârșite în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, în condițiile în care tocmai în considerarea săvârșirii lor, cu depășirea evidentă a atribuțiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat.

Recurentele au criticat, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept substanțial referitoare la raportul dintre comitent și prepus, susținând că raportul de subordonare invocat prin acțiune a fost invers față de cel reținut de instanța de apel, întrucât Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte care, prin dispozițiile sale, angrena statul în raporturile interne și internaționale cu terții, unde acesta acționa în calitate de subiect de drept.

Critica este nefondată.

Reclamantele s-au îndreptat împotriva Statului Român cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a prepusului său, E., pe care l-a indicat drept persoana vinovată de represiunea armată de la Timișoara din 16 decembrie 1989, soldată cu decesul eroinei martire D..

Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este incidentă în situația în care între cei doi există un raport de subordonare, în baza căruia prepusul săvârșește o faptă ilicită în exercitarea atribuțiilor încredințate de comitent.

În speță, în ceea ce privește raporturile juridice dintre președinte și stat nu poate fi reținută existența celor două elemente pentru a putea fi aplicate dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., privind răspunderea juridică pentru fapta altuia, ca răspundere juridică de drept privat, întrucât nu există un raport de subordonare ierarhică, ce poate fi asimilat raportului de prepușenie din dreptul privat, iar faptele imputate nu pot fi analizate în contextul unei legături cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate.

Raportul de prepușenie reglementat de C. civ. presupune subordonare, supraveghere și control asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul altuia. Or, fostul președinte, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziție de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

O dovadă în acest sens stau și dispozițiile art. 71 și art. 76 alin. (1) din Constituția României, în vigoare la data la care s-au petrecut faptele reclamate care statuau că "Președintele Republicii Socialiste România este șeful statului și reprezintă puterea de stat în relațiile interne și internaționale ale Republicii Socialiste România", fiind "răspunzător față de Marea Adunare Națională pentru întreaga sa activitate".

De asemenea, susținerea recurentelor, în sensul că raportul de prepușenie ar fi activ în sens opus, statul fiind cel care acționa la ordinele fostului președinte, nu poate fi încadrată în ipoteza reglementată de art. 1000 alin. (3) C. civ., întrucât răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcționează și în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) și nici nu a reprezentat fundamentul acțiunii introductive, prin care, în mod neechivoc, reclamanții au arătat că temeiul acțiunii este angajarea răspunderii pârâtului, în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul președinte, constând în ordonarea represiunii din decembrie 1989, în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ., iar nu pentru o faptă proprie.

Prepusul poate răspunde direct față de victimă, atunci când e acționat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia și, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul și sub direcția căruia acționează prepusul).

Pe de altă parte, aspectul reținut de instanța de apel în sensul că pârâtul este cel care, prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior și, de asemenea, a adoptat legi speciale pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției de la 1989, de participanții la luptele pentru victoria acesteia și urmașii celor decedați, nu ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de prețuire și de recunoștință față de contribuția lor la înlăturarea regimului comunist este corectă, sens în care, nici sub acest aspect acțiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului.

Nici analogia pe care au făcut-o recurentele cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăți) în legătură cu actele săvârșite de organele acesteia nu poate fi reținută, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseși, astfel încât, și în această ipoteză, ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum s-a pretins prin acțiunea dedusă judecății, fundamentată în drept pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

De asemenea, recurentele au invocat dispozițiile art. 221 și art. 224 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului, fără a indica argumente care să justifice incidența lor și fără să aibă în vedere faptul că nu pot fi aplicate în cauză, întrucât, potrivit principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., în materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite.

Pentru toate considerentele arătate, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantele A., B. și C. împotriva deciziei nr. 76 din 17 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A., B. și C. împotriva deciziei nr. 76 din 17 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 octombrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.