Decizia nr. 1465/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la această instanță sub nr. x/2021, la data de 12.01.2021, reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român au solicitat: - în ceea ce o privea pe A., în calitate de mamă a eroului martir C., obligarea pârâtului: la plata sumei de 500.000 euro echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale; - în ceea ce o privea pe B., în calitate de soră a eroului martir C., obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 1362/13.07.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Timiș a respins excepțiile netimbrării și lipsei calității procesuale active ca neîntemeiate, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român și a respins cererea de chemare în judecată formulate de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Decizia pronunțată de curtea de apel Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia nr. 315 din 7 decembrie 2021, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante împotriva sentinței tribunalului.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele A. și B., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, pentru motivele subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Consideră că soluția instanței de apel este nelegală, având în vedere faptul că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită normelor de drept material, ipoteză de casare care se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Arată că motivarea instanței de apel a constat într-un singur paragraf: "Or, în speță un asemenea raport de subordonare a fostului șef suprem al statului nu se verifică, în condițiile în care fostul președinte era reprezentantul statului, într-un regim dictatorial ca cel supus analizei, nu se poate aprecia că statul - prin organismele sale de la acea vreme - avea prerogativa îndrumării, direcționării și controlării șefului său suprem, titulatură consacrată în acea perioadă. Nu exista o atare prerogativă întrucât fostul președinte D. conducea toate unitățile statului de sorginte comunistă și se confunda cu acesta". Citează prevederile art. 1000 C. civ. din 1864 și arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele legale referitoare la raportul dintre comitent și prepus în speța de față, având în vedere raportul dintre un fost șef de stat și statul pe care l-a reprezentat. Fostul președinte, D., în calitate de președinte al țării în perioada de referință, nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului, cum eronat apreciază instanța de apel (în sensul existenței unei direcționări sau unui control al președintelui). Raportul a fost tocmai invers, Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte. Acesta din urmă era cel care, prin dispozițiile sale, angrena Statul Român în raporturile cu terții, în raporturile interne, precum și în cele internaționale, unde Statul Român acționa în calitate de subiect de drept, fostul președinte având atribuțiile unui "conducător de vehicul". Nu se poate pune astfel problema, cum greșit interpretează instanța de apel, a existenței unui raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni unui președinte, un stat, ca subiect de drept, nu poate logico-juridic vorbind, să facă acest lucru. Arată că, dacă s-ar accepta teza instanței de apel, care a făcut o interpretare a raportului dintre stat și președinte, asemănătoare instanței de fond, ar însemna să se accepte existența unui "for" superior, deci un soi de organizație deasupra președintelui, care să atribuie acestuia din urmă niște instrucțiuni, sarcini etc, or, așa ceva nu există, statul nu poate face acest lucru, ci doar când un președinte se așază la "cârma" lui și începe a-l ghida. Mai arată că interpretarea raportului dintre fostul președinte și Statul Român, dată de instanța de apel, este greșită inclusiv cu privire la manifestările de condamnarea publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia din 1989, în sensul că acestea nu au nicio relevanță, și nici legile ce au fost edictate cu titlu de recunoștință față de persoanele persecutate între 1945-1989, Statul Român rămânând răspunzător pentru faptele fostului președinte. Citează prevederile art. 36 C. proc. civ., art. 19 alin. (1) C. proc. pen., art. 221, 224 C. civ.. Arată că, contrar susținerilor instanței de fond, Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ținut să răspundă pentru faptele fostului președinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea și rănirea gravă a persoanelor ce au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluției Române din 1989. În drept, recurentele și-au întemeiat cererea de recurs pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. A arătat că Statul român prin Ministerul Finanțelor nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului președinte și nu a existat un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni fostului președinte. Un atare raport între actualele organisme ale Statului român, instaurat după 1989 și fostul președinte nu poate fi conceput în condițiile în care regimul comunist a fost condamnat în mod public de către actualul regim politic, care a și procedat la emiterea de legi speciale de reparație a prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989. În opinia intimatului, nu se poate aprecia că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei au fost săvârșite în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, în condițiile în care tocmai în considerarea săvârșirii lor, cu depășirea evidentă a atribuțiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat. Recurentele nu au depus răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: Susținerea recurentelor-reclamante, conform căreia instanța de apel ar fi făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., atunci când a apreciat că în cauză nu este justificată calitatea procesuală pasivă a Statului, interpretându-se eronat raportul dintre comitent-prepus - ceea ce ar atrage incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - este lipsită de fundament. Astfel, potrivit acțiunii în despăgubiri pe care au promovat-o, reclamantele au solicitat ca pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să fie obligat la repararea prejudiciului (constând în daune materiale și morale) cauzat prin împușcarea autorului lor, C., urmare a evenimentelor care au avut loc în intervalul 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989. Demersul în instanța civilă a fost determinat de soluția de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârșite în timpul Revoluției române din 1989. Verificând îndeplinirea calității de comitent a Statului Român în raport de fostul președinte, respectiv raportul de prepușenie pe care îl presupune răspunderea pentru fapta altuia întemeiată pe prevederile art. 1000 C. civ. din 1864, astfel cum reclamantele au înțeles în mod explicit să își construiască demersul judiciar, instanța de apel a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, reținând, în principal, că nu a existat un raport de subordonare a fostului șef suprem al statului, în condițiile în care fostul președinte era reprezentantul statului care, într-un regim de tip dictatorial, nu avea prerogativa îndrumării, direcționării și controlării șefului său suprem. De asemenea, a apreciat că nu se poate concepe un atare raport între actualele organisme ale Statului Român, instaurate după 1989 și fostul președinte, în condițiile în care regimul comunist a și fost condamnat în mod public de către actualul regim politic, prin reprezentanții săi aleși, regim care a și procedat la emiterea de legi speciale de reparație a prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, în semn de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluție la înlăturarea regimului comunist, și nu ca o consecință a asumării răspunderii juridice pentru prejudiciile create. În aceeași măsură, a constatat că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei nu au fost săvârșite în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, în condițiile în care tocmai în considerarea săvârșirii lor, cu depășirea evidentă a atribuțiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat. Recurentele critică prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - "aplicarea greșită a unei norme de drept substanțial", acest raționament, susținând că raportul de subordonare invocat prin acțiune a fost invers față de cel reținut de instanța de apel, întrucât Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte care, prin dispozițiile sale, angrena Statul Român în raporturile interne și internaționale cu terții, unde Statul Român acționa în calitate de subiect de drept. Critica este nefondată. Reclamantele s-au îndreptat împotriva Statului Român cu acțiunea pendinte pentru fapta proprie a prepusului său, D., pe care l-au indicat drept persoana vinovată de represiunea armată de la Timișoara din 16 decembrie 1989, soldată cu decesul eroului martir C.. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este incidentă în situația în care între cei doi există un raport de subordonare în baza căruia prepusul săvârșește o faptă ilicită în exercitarea atribuțiilor încredințate de comitent. În speță, în raporturile juridice între președinte și stat nu poate fi reținută existența celor două elemente pentru a putea fi aplicate dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., privind răspunderea juridică pentru fapta altuia, ca răspundere juridică de drept privat, întrucât nu există un raport de subordonare ierarhică, ce poate fi asimilat raportului de prepușenie din dreptul privat, iar faptele imputate nu pot fi analizate în contextul unei legături cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate. Raportul de prepușenie reglementat de C. civ. presupune subordonare, supraveghere și control asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul altuia. Or, fostul președinte, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziție de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului. O dovadă în acest sens stau și dispozițiile art. 71 și art. 76 alin. (1) din Constituția României, în vigoare la data la care s-au petrecut faptele reclamate care statuau că "Președintele Republicii Socialiste România este șeful statului și reprezintă puterea de stat în relațiile interne și internaționale ale Republicii Socialiste România", fiind "răspunzător față de Marea Adunare Națională pentru întreaga sa activitate". De asemenea, susținerea recurentelor în sensul că raportul de prepușenie ar fi activ în sens opus, statul fiind cel care acționa la ordinele fostului președinte, nu poate fi încadrată în teza reglementată de art. 1000 alin. (3) C. civ. întrucât răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcționează și în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) și nici nu a reprezentat fundamentul acțiunii introductive prin care în mod neechivoc reclamantele au arătat că temeiul acțiunii este angajarea răspunderii pârâtului în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul președinte, constând în ordonarea represiunii din decembrie 1989, în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ., iar nu pentru o faptă proprie. Prepusul poate răspunde direct față de victimă, atunci când e acționat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia și, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul și sub direcția căruia acționează prepusul). Pe de altă parte, afirmația instanței de apel în sensul că pârâtul este cel care, prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior și, de asemenea, a adoptat legi speciale pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, de participanții la luptele pentru victoria acesteia și urmașii celor decedați, nu ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de prețuire și de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluția pentru înlăturarea regimului comunist este corectă, sens în care, nici sub acest aspect acțiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului. De asemenea, recurentele au invocat dispozițiile art. 221 și art. 224 din noul C. civ. privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului, fără să indice argumente care să justifice incidența lor și fără să aibă în vedere faptul că nu pot fi aplicate în cauză întrucât, potrivit principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., în materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite. Astfel, cu privire la aceste texte, instanța de apel a constatat că nu le poate fi reținută incidența în cauză, ca urmare a principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., pentru materia răspunderii civile delictuale, fiind vorba de norme ulterioare săvârșirii pretinselor fapte ilicite. Pentru toate considerentele arătate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.