ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1347/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă sub nr. x/2020 la data de 09.11.2020, reclamantele A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, să se dispună: în ceea ce o privește pe A., în calitate de fiică a eroului martir C., obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale; în ceea ce o privește pe B., în calitate de soție supraviețuitoare a eroului martir D., obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale. În drept,au fost invocate dispozițiile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1.000 C. civ. de la 1864, precum și celelalte dispoziții legale la care s-a făcut referire în acțiune. Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a invocat excepția netimbrării, excepția lipsei calității procesual active a reclamantelor, excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș Prin sentința nr. 1134/PI/10.06.2021, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins excepțiile privind netimbrarea cererii de chemare în judecată, lipsei calității procesual active a reclamantelor și excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea, ca prescrisă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia nr. 238/09.11.2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantelor împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantele A. și B., arătând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit principiul neretroactivității legii civile, în cauză nu este incidentă prescripția dreptului material la acțiune, iar termenul de prescripție curge de la soluția de clasare pronunțată în dosarul nr. x/2014 Raportat la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în accepțiunea recurentelor, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 167 1 958, ci dispozițiile art. 1394 C. civ. actual, potrivit căruia "In toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă". Or, întrucât infracțiunile contra umanității și de genocid sunt imprescriptibile, același caracter imprescriptibil îl va avea și prezenta acțiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracțiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acțiunii penale în procesul penal. În cauză nu se face o confuzie, cum greșit arată instanța de apel, între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat nașterea acestui drept. Într-adevăr, acțiunea este una în angajarea răspunderii civile delictuale, dreptul subiectiv fiind unul de creanță. Însă, imprescriptibilitatea crimelor contra umanității sau, altfel spus, atunci când despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă, aceasta în condițiile în care termenul de prescripție a început să curgă odată cu soluția de clasare dispusă în dosarul nr. x/2014, deci sub imperiul C. civ. actual, în cauză neputându-se pune problema unei depășiri a funcție jurisdicționale de către instanța de judecată, cum greșit s-a arătat.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a solicitat respingerea recursului și a arătat că în mod corect instanța de apel a reținut că termenul de prescripție pentru recuperarea prejudiciului suferit este cel cu caracter general, de 3 ani, care a început să curgă de la înlăturarea regimului comunist, în 22 decembrie 1989, acțiunea fiind formulată la mai bine de 31 de ani de la această dată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Criticile de nelegalitate deduse judecății privesc aplicarea/interpretarea greșită a normelor de drept material, recurentele susținând că în cauză nu este incident Decretul nr. 167/1958 privind prescripția dreptului material la acțiune, ci dispozițiile noului C. civ. în materie, iar raportarea la un alt act normativ încalcă principiul neretroactivității. Mai arată recurentele că solicitarea de despăgubiri derivând din prejudicii produse prin infracțiunii contra umanității are caracter imprescriptibil (la fel ca și infracțiunile ce au determinat solicitarea de despăgubiri), iar termenul de prescripție în cauză a început să curgă de la soluția de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014, în care acestea au figurat ca părți civile. Recurentele-reclamante au inițiat prezentul demers judiciar la data de 09.11.2020, solicitând despăgubiri aferente unui prejudiciu produs prin fapte săvârșite la nivelul anului 1989, respectiv decesul prin împușcare cu prilejul participării la Revoluția din 1989 al autorului acestora (A.-fiică, B.-soție supraviețuitoare). Contrar apărărilor recurentelor și astfel cum în mod corect a stabilit instanța de apel, la data săvârșirii pretinselor fapte, în materia prescripției era în vigoare Decretul nr. 167/1958, atât din perspectiva momentului propriu-zis al săvârșirii faptelor prejudiciabile, cât și din cea a consacrării legale ulterioare prin art. 6 alin. (4) din noul C. civ., care supune prescripția legii în vigoare la data începutului curgerii termenului. Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cale care răspunde de ea", iar potrivit art. 3 din același act normativ "Termenul de prescripție este de 3 ani...". Întrucât învestirea instanței cu prezenta acțiune în despăgubiri s-a realizat la data de 09.11.2020, pentru fapte produse și cunoscute la nivelul anilor 1989, este evidentă incidența prescripției dreptului material la acțiune în cauză. Astfel, potrivit art. 6 alin. (4) C. civ. din 2009, prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Cu un conținut similar, art. 201 din Legea nr. 71/2011 invocat prevede că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Textele de lege menționate rezolvă conflictul de legi în timp în situația prescripțiilor începute și neîmplinite, acestea stabilind în mod concordant aplicabilitatea legii civile vechi chiar și în ipoteza prescripțiilor neîmplinite la data intrării în vigoare a legii civile noi, urmând ca legea veche să se aplice a fortiori în ipoteza prescripțiilor împlinite deja. Din perspectiva momentului începutului curgerii termenului de prescripție extinctivă, atât Decretul lege nr. 167/1958, prin prevederile art. 8 alin. (1), cât și C. civ. din 2009, prin prevederile art. 2528 alin. (1), stipulează, în mod similar, că acesta este determinat, în mod cumulativ, de data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Or, în speță, prescripția a început să curgă sub regimul juridic reglementat de Decretul nr. 167/1958 atât prin raportare la data cunoașterii pagubei (necontestată), cât și a celui răspunzător de producerea ei, astfel încât este guvernată în întregime de acest act normativ. La data intrării în vigoare a noului C. civ. (a cărui aplicabilitate în materie de prescripție este invocată de către recurente), prescripția dreptului material la acțiune al reclamantelor era deja împlinită și chiar dacă nu ar fi fost împlinită la această dată, ar fi fost supusă tot legii vechi, sub care a început să curgă. Prin urmare, incidența Decretului nr. 167/1958 în cauză este de necontestat, iar în temeiul acestui act normativ, acțiunea formulată de către recurente la mai bine de 30 de ani de la data săvârșirii faptelor prejudiciabile, respectiv, a cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea, este prescrisă. Susținerilor recurentelor în sensul că autorii faptelor ar fi fost cunoscuți abia la momentul întocmirii dosarului penal în care acestea s-au constituit parte civilă (dosar nr. x/2014) li se opune notorietatea evenimentelor din decembrie 1989, faptul că prin cererea de chemare în judecată s-a indicat în mod expres că represiunea a fost coordonată de către E. (adică cel împotriva căruia se îndreaptă prezenta acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 și art. 1000 C. civ.), și nu în ultimul rând, faptul că E. a fost condamnat și executat la sfârșitul lunii decembrie 1989 tocmai pentru faptele expuse de către recurente. Aceste elemente contrazic susținerile recurentelor cu privire la data cunoașterii autorului faptei prejudiciabile, cu efect asupra momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție. Astfel, acest moment nu este cel indicat de către recurente, respectiv, anul 2014, când s-a constituit dosarul penal nr. x/2014, ci se situează la nivelul anului 1989, când cel care a dispus măsurile represive, E., a fost condamnat și executat. Acceptând o imposibilitatea de a acționa chiar la nivelul anului 1989 (cu incidența regulii contra non valentem agere, non currit praescriptio), totuși dreptul la acțiune a devenit unul efectiv odată cu înlăturarea regimului politic comunist, astfel încât părțile puteau să-și valorifice dreptul începând cu anul 1990, fiind fără relevanță, sub aspectul momentului de început al cursului prescripției, soluția de clasare dispusă în dosarul penal în anul 2014. În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1394 C. civ. privind extinderea aplicării termenului de prescripție a răspunderii penale și dreptului la acțiune în răspundere civilă în cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă. Recurentele susțin că, întrucât infracțiunile contra umanității sunt imprescriptibile, același caracter îl va avea și acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracțiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acțiunii penale în procesul penal. În legătură cu aplicarea legii în timp, cum s-a arătat anterior, regimul prescripției extinctive este reglementat, în speță, de dispozițiile Decretului nr. 167/1958, iar nu de acelea ale noului C. civ. (față de data nașterii dreptului la acțiune). Sub imperiul reglementării anterioare, prescripția răspunderii penale și aceea a răspunderii civile delictuale sunt instituții de drept autonome, având principii și reguli proprii. Ca atare, imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage și imprescriptibilitatea dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuala, când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este și infracțiune, prescripția dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârșirii faptelor ilicite. Or, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, aplicabil în cauză, drepturile patrimoniale, cum este și cel de creanță valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripției extinctive (art. 1 alin. (1), iar termenul de prescripție este de 3 ani (art. 3 alin. (1). Extinderea caracterului imprescriptibil al răspunderii penale pentru crimele contra umanității și la răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracțiune, ar însemna crearea, de către instanță, a unui alt regim juridic al prescripției decât cel reglementat de legea în vigoare, aplicabilă, și deci, crearea normei cu depășirea funcției jurisdicționale. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. și B. împotriva deciziei nr. 238 din 9 noiembrie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,