ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1915/2022

Ședința publică din data de 18 octombrie 2022

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 7 iunie 2018, sub nr. de dosar x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții B., C. S.R.L. și D. - Proiectul Alianța pentru o E., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună: obligarea pârâților la retragerea articolelor vătămătoare referitoare la reclamant, respectiv articolul publicat pe site-ul www.x.ro la data de 25 ianuarie 2014, intitulat "Dezvăluirile lui F.: Șeful S.R.I. știa de patru ani că firma lui G. a pus la punct un sistem diabolic, bazat pe șpăgi", articolul publicat pe site-ul www.x.ro la data de 28 ianuarie 2014, intitulat "Apărați-l pe H.", articolul publicat pe site-ul www.x.ro la data de 27 ianuarie 2014 intitulat "Ar trebui investigate contractele firmelor lui G.", articolul publicat pe site-ul www.x.ro la data de 25 iunie 2015 intitulat "Asocieri mai mult și mai puțin secrete. Cine a protejat firmele lui G. și I. în afacerile lor cu softurile pentru spitale (II)"; obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale pentru prejudiciului cauzat reclamantului prin articolele de presă defăimătoare mai sus menționate; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată cauzate reclamantului de soluționarea prezentei cauze, astfel cum acestea vor fi dovedite până la închiderea dezbaterilor.

În drept, au fost invocate prevederile art. 8 și 10 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 30 din Constituția României, art. 71 și 72 din C. civ., precum și orice alte dispoziții legale arătate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

La termenul de judecată din data de 16 ianuarie 2019, reclamantul a învederat că renunță la judecarea cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă

Prin sentința civilă nr. 250 din data de 13 februarie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. și D. - Proiectul Alianța pentru o E. și a obligat pârâții la retragerea următoarelor articole publicate pe site-ul www.x.ro:

- cel din data de 25 ianuarie 2014, intitulat "Dezvăluirile lui F.: Șeful S.R.I. știa de patru ani că firma lui G. a pus la punct un sistem diabolic, bazat pe șpăgi";

- cel din data de 28 ianuarie 2014, intitulat "Apărați-l pe H.".

Prin aceeași sentință, tribunalul a obligat pârâții la retragerea următoarelor articole publicate pe site-ul www. romanaicurat.ro:

- cel din data de 27 ianuarie 2014, intitulat "Ar trebui investigate contractele firmelor lui G.? ";

- cel din data de 25 iunie 2015, intitulat "Asocieri mai mult și mai puțin secrete. Cine a protejat firmele lui G. și I. în afacerile lor cu softurile pentru spitale ? (II)".

A obligat pe pârâți la plata, în solidar, către reclamant a sumei de 10.000 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând daune morale și în solidar, la plata către reclamant a sumei de 8.270,68 RON reprezentând cheltuieli de judecată, constând în: taxă judiciară de timbru, onorariu de avocat, cheltuielile de transport și de cazare pentru martorul H..

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

Prin decizia nr. 580A din data de 7 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins cererea de repunere pe rol ca nefondată.

A admis cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 253 C. civ. în referire la art. 1 alin. (5) și art. 30 alin. (2) din Constituția României.

A respins apelul incidental declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 250 din data de 13 februarie 2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

A admis apelurile pârâților B. și D. - Proiectul Alianța pentru o E., împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat în partea sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâților ca nefondată.

A respins cererea reclamantului privind acordarea de cheltuieli de judecată ca nefondată.

A luat act ca pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Conform art. 453 C. proc. civ. în referire la art. 451 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată aferente ascultării martorului H., în sumă de 3.184,37 RON, au rămas în sarcina reclamantului.

A păstrat dispoziția sentinței referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A respins cererea apelantului-reclamant privind acordarea de cheltuieli de judecată în apel ca nefondată.

A obligat pe intimatul-reclamant să plătească apelantului B. cheltuieli de judecată în sumă de 617 RON (taxă judiciară de timbru și onorariu avocat).

A luat act că apelanta-pârâtă D. - Proiectul Alianța pentru o E. nu solicită cheltuieli de judecată în privința taxei judiciare de timbru și a onorariului doamnei avocat J., iar în privința onorariului domnului avocat K., își rezervă dreptul de a-l solicita pe cale separată.

II. Căile de atac exercitate în cauză

II.1. Recursul principal declarat de reclamantul A.

Împotriva deciziei civile nr. 580A din data de 7 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2018, a declarat recurs reclamantul A., invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și solicitând casarea deciziei recurate, ca fiind nelegală, și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

În opinia recurentului-reclamant, decizia recurată este pronunțată cu încălcarea sau cu ignorarea jurisprudenței obligatorii a Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv a cauzelor enumerate chiar de către instanța de apel în cuprinsul deciziei recurate; dispozițiilor de drept material care guvernează limitele libertății de exprimare (art. 10 paragraful 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale); dispozițiilor de drept material referitoare la dreptul la viața privată (art. 26 din Constituția României, art. 58, art. 71 și următoarele din C. civ., art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale); dispozițiilor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 1349 C. civ. - analizarea condiției faptei ilicite și a vinovăției din perspectiva depășirii cu rea-credință a limitelor libertății de exprimare); dispozițiilor europene și naționale care reglementează principiile de etică jurnalistică (Rezoluția nr. 1003/1993 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 1 iulie 1993, Codul Deontologic al Jurnalistului elaborat de Convenția Organizațiilor de Media, Codul Deontologic al Ziaristului adoptat de L. - citate în cuprinsul cererii introductive).

O primă critică formulată de recurentul-reclamant vizează cele reținute de către instanța de apel cu privire la existența/inexistența faptei ilicite, condiție necesar a fi întrunită pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Recurentul-reclamant a arătat că, deși instanța de apel pare a depune un efort considerabil în a-și motiva soluția, interpretarea pe care aceasta a dat-o noțiunii autonome de bază factuală și a criteriilor de demarcație între cele două drepturi aflate în conflict este într-o contradicție flagrantă cu jurisprudența obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului.

În continuare, printr-o expunere amplă, recurentul-reclamant a relevat de ce consideră că este greșită constatarea de către instanța de apel a inexistenței faptei ilicite, precum și care sunt, în opinia sa, erorile instanței de apel sau, după caz, în ce mod aceasta a ignorat criteriile consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu relevanță în aprecierea limitelor libertății de exprimare.

În ceea ce privește sursa informației, recurentul-reclamant, invocând că aceasta reprezintă unul dintre criteriile esențiale în realizarea demarcației între cele două drepturi în litigiu, a susținut că instanța de apel a omis cu desăvârșire să îl analizeze, prezumând absolut că șirul de corespondențe preluat în cuprinsul articolelor defăimătoare ar proveni de la F. și că aceasta ar reprezenta "un substrat factologic minimal rezonabil".

În opinia recurentului-reclamant, instanța de apel a ignorat jurisprudența obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la noțiunea de bază factuală, încălcând, totodată, dispozițiile legale și jurisprudența instanței europene referitoare la obligația jurnaliștilor de a verifica autenticitatea informațiilor din surse credibile, verificare care trebuie să se realizeze prealabil publicării.

A apreciat că o minimă verificare a sursei pretinse de către părțile adverse dovedește că informațiile a căror dezvăluire îi este atribuită lui F. au în realitate altă sursă.

În susținerea acestei afirmații, a invocat faptul că există numeroase argumente logice care ridică serioase îndoieli, pentru orice om mediu și rezonabil, fără cunoștințe tehnice, în sensul că respectiva corespondență ar fi fost într-adevăr obținută prin accesarea contului de e-mail a lui M., argumente ce țin de: natura platformei pe care a fost publicată corespondența; construcția succesiunii de e-mail-uri; forma în care se regăsea corespondența în cauză în arhiva lui F., comparată cu celelalte informații din arhivă; existența de dovezi certe, în sensul că asupra arhivei originale publicate de F. a intervenit cel puțin un terț; inexistența vreunui fel de atestare tehnică asupra veridicității corespondenței ce face obiectul prezentului litigiu; hotărârea penală de condamnare a lui F. nu face nicio referire la corespondența din prezenta cauză.

Prin urmare, recurentul-reclamant a considerat că nu se poate prezuma absolut autenticitatea corespondenței și, sub nicio formă, nu se poate aprecia această sursă ca reprezentând "un substrat factologic minimal".

De astfel, în opinia recurentului-reclamant, raționamentul curții de apel este în contradicție cu interpretarea obligatorie a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la standardele pe care trebuie să le atingă o sursă pentru a fi considerată o bază factuală legitimă (cauza Verlagsgruppe Droemer Knaur GmbH & Co. KG contra Germaniei).

A mai susținut recurentul-reclamant că, în strânsă legătură cu criteriul anterior, un alt element la analiza căruia instanța de apel era obligată, în virtutea jurisprudenței obligatorii a Curții Europene a Drepturilor Omului, este cel al veridicității informațiilor publicate.

A subliniat recurentul-reclamant că art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu acoperă sub nicio formă informația falsă, mincinoasă, minciuna intenționată și chiar eroarea sau neglijența, o reprezentare deformată a realității, lipsită de orice bază reală, nefiind protejată de aceste dispoziții.

A arătat că, deși instanța de apel a citat în mod amplu jurisprudența referitoare la această chestiune, în mod paradoxal, cu ocazia aplicării aspectelor de drept la situația de fapt, a omis pur și simplu să analizeze adevăratul obiectiv al informațiilor publicate de intimați; corelând și validând autenticitatea acestei corespondențe, dintre H. și M., pe baza unui probatoriu bazat exclusiv pe declarații de martor, acordând forță probantă mai puternică unor declarații decât altor declarații, instanța de apel a procedat la stabilirea unui precedent periculos, respectiv încurajarea actelor și acțiunilor jurnaliștilor de a apela la hackeri și la acțiuni infracționale pentru desfășurarea activității lor.

Ca atare, a apreciat că, din acest punct de vedere, hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât ignoră pur și simplu toate elementele, care, coroborate, dovedesc indubitabil că pretinsa corespondență dintre H. și M. nu a existat.

Așadar, a considerat că, în condițiile în care toate elementele duc la caracterul fals al informației publicate, a ignora pur și simplu acest criteriu al veridicității informațiilor echivalează cu pronunțarea unei hotărâri nelegale, contrare jurisprudenței obligatorii a Curții Europene a Drepturilor Omului.

A mai susținut și că un alt aspect esențial din perspectiva faptei ilicite, ignorat de către instanța de apel, îl reprezintă încălcarea de către cei doi intimați-pârâți a obligației de a verifica autenticitatea informației publicate, din surse credibile, prealabil publicării acesteia, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Cumpănă și Mazăre contra României), pct. 4 din Rezoluția nr. 1003/1993 și prevederile Codului deontologic al ziaristului adoptat de L..

În plus, a precizat și că pentru toate articolele ce fac obiectul prezentului litigiu, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere conținutul acestora, care se referă la afimații pe care un terț - H. - le-ar fi făcut; or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, atunci când este vorba despre informații atribuite unui terț, jurnaliștii trebuie să manifeste o diligență sporită în verificarea autenticității informației (cauza Stângu și Scutelnicu contra României).

De asemenea, recurentul-reclamant a mai arătat și că instanța de apel nu a avut în vedere conținutul articolelor defăimătoare și nu a analizat gravitatea acuzației ce îi este adusă, modul de prezentare și succesiunea articolelor și nici efectul manipulator pe care intimatul-pârât a urmărit să îl obțină prin cel de-al doilea articol publicat.

Recurentul-reclamant a apreciat și că interpretarea dată de instanța de apel criteriului constând în forma articolelor defăimătoare este una nelegală, în deplină contradicție cu jurisprudența obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului.

În opinia recurentului-reclamat, față de forma articolelor publicate, rezultă cât se poate de clar că nu s-a urmărit nici pe departe prezentarea obiectivă a unor informații, ci s-a avut ca scop denaturarea realității și inducerea unei anumite semnificații a informațiilor prezentate, respectiv a faptului că ar fi încercat să pună la cale un "sistem bazat pe șpăgi".

Prin raportare la jurisprudența obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului, recurentul-reclamant a considerat că analiza instanței de apel ar fi trebuit să fie mult mai amplă, simpla inserare a unor elemente dubitative nefiind suficientă, dacă, din analiza articolelor, în ansamblul lor, rezultă cât se poate de clar că jurnalistul urmărește să inducă cititorilor o anumită interpretare a informațiilor prezentate.

Totodată, recurentul-reclamant a criticat decizia recurată prin raportare la criteriului notorietății persoanei vizate, arătând că, deși instanța de apel a reținut în mod corect că nu este o persoană publică, totuși, a apreciat că s-ar bucura de "o anumită notorietate", ceea ce ar conferi jurnaliștilor limite mai largi în ceea ce privește dreptul la exprimare.

A considerat că instanța de apel, în aprecierea condiției notorietății, a omis chiar jurisprudența obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului, pe care a citat-o amplu în cuprinsul motivării, fiind cât se poate de clar că, prin aplicarea celor statuate prin respectivele cauze la situația sa, sub nicio formă nu se putea aprecia că ar fi avut statut de persoană publică/persoană notorie.

Recurentul-reclamant a apreciat că, procedând de această manieră, instanța de apel a extins în mod nepermis limitele libertății de exprimare a jurnaliștilor prin raportare la persoana sa.

De asemenea, a invocat faptul că instanța de apel a dat o interpretare greșită criteriului contribuției la o dezbatere de interes general, cu implicații directe asupra exonerării de răspundere, în mod nelegal, a celor doi intimați-pârâți.

A susținut că instanța de apel ar fi trebuit să remarce că, prin asocierea articolelor cu persoane publice și politice, se încearcă un artificiu, intimații-pârâți prevalându-se de această "portiță" pentru a se exonera de răspundere pentru defăimarea sa, argumentând că s-ar afla sub protecția "interesului public".

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material în ceea ce privește analiza condiției vinovăției, condiție necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

A apreciat că, în mod similar analizei referitoare la condiția faptei ilicite, și în ceea ce privește această condiție, analiza instanței de apel este una viciată, superficială și care nu ține cont de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, a menționat că potrivit jurisprudenței instanței europene, ignorate de către curtea de apel, elementele în funcție de care se apreciază buna-credință a jurnalistului sunt verificarea credibilității surselor informațiilor, acuratețea datelor furnizate, precum atitudinea jurnalistului acționat în judecată.

În opinia sa, în realitate, față de toate celelalte aspecte anterior dezvoltate (lipsa oricărui demers pentru verificarea autenticității sursei și a informației prealabil publicării articolelor, forma și conținutul articolelor defăimătoare), reaua-credință a intimaților-pârâți este evidentă; intimații-pârâți nu au urmărit sub nicio formă informarea obiectivă a publicului, ci denaturarea realității faptice.

Cu privire la soluția dată asupra apelului incident pe care l-a promovat, recurentul-reclamant a arătat că, admițând apelurile formulate de părțile adverse și statuând, în mod vădit nelegal, așa cum s-a arătat anterior, asupra inexistenței faptei ilicite, instanța de apel a respins cererea de chemare în judecată; această soluție a avut ca efect implicit și respingerea apelului incident, fără ca instanța de apel să mai realizeze o analiză efectivă a criticilor de netemeinicie pe care le-a formulat.

Astfel, în opinia sa, ca urmare a admiterii prezentului recurs, casarea trebuie să vizeze decizia recurată în integralitatea sa (mai puțin soluția dată asupra excepției prescripției), deci inclusiv sub aspectul analizării apelului incident, revenind instanței de apel ca, în rejudecare, să se pronunțe inclusiv asupra criticilor de netemeinicie a sentinței primei instanțe pe care le-a formulat.

Concluzionând, recurentul-reclamant a solicitat să se constate că analiza instanței de apel este una superficială, care nu ține cont de realitatea faptică evidentă, soluția fiind pronunțată cu încălcarea sau ignorarea atât a dispozițiilor de drept material incidente, cât și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, obligatorie și, deci, cu valoare de lege pentru instanțele naționale.

II.2. Recursul incident declarat de pârâtul B.

Împotriva deciziei civile nr. 580A din data de 7 aprilie 2021, pronunțate în dosarul nr. x/2018, de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs incident pârâtul B., invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-pârât a criticat decizia recurată din perspectiva soluției date asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, susținând, totodată, și că instanța de apel nu a pus în dezbaterea părților excepția de neconvenționalitate, precum și că a omis să constate abuzul de drept, prin încălcarea de către recurentul-reclamant a art. 14 și 15 C. civ., respectiv art. 12 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că instanța de apel a menținut dispoziția Tribunalului București referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune, fără a argumenta suplimentar această soluției; potrivit argumentației instanței de fond, termenul de trei ani ar începe să curgă nu de la momentul în care recurentul-reclamant a luat cunoștință despre presupusa faptă ilicită, ci de la cel în care "a resimțit puternic efectele" presupusului prejudiciu.

În opinia recurentului-pârât, o astfel de interpretare este contrară art. 2528 alin. (1) C. civ.

A precizat și că recurentul-reclamant și-a anunțat în mod manifest și explicit intenția de a-1 da în judecată, pentru a-și repara presupusul prejudiciu, în data de 27 ianuarie 2014, conform probatoriilor depuse la dosar de ambele părți, astfel că nu este loc de vreun dubiu sau de vreo interpretare echivocă față de faptul că acțiunea inițială a fost depusă în afara termenului de trei ani, motiv pentru care excepția prescripției dreptului material la acțiune ar fi trebuit să fie respinsă.

A mai arătat că, deși în această cauză menținerea hotărârii îi este favorabilă, întrucât instanța a putut, astfel, să îl exonereze pe fond de acuzațiile care i-au fost aduse, apreciază că interpretarea respectivă generează un precedent periculos de ordine publică, deschizând posibilitatea acțiunilor în instanță oportunistice și făcând efectiv inoperante prevederile legale privind prescripția dreptului material la acțiune.

Astfel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat îndreptarea acestui considerent în eventualitatea admiterii recursului.

Printr-o altă critică formulată, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel nu a pus în dezbaterea părților excepția de neconvenționalitate pe care a invocat-o față de decizia nr. 250/2019 a Tribunalului București, în contradicție cu prevederile art. 248 C. proc. civ. conținutul excepției nu a fost reunit cu fondul, iar argumentele supuse judecății nu se regăsesc printre considerente.

Având în vedere atât forma legală a pretenției, consistența argumentației și probatoriului respectiv, relevanța atât în speță, cât și din perspectiva ordinii publice, a apreciat că instanța avea obligația să se pronunțe asupra acestei cereri, iar faptul că nu a făcut-o intră sub incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că, în cazul admiterii prezentului recurs, solicită ca instanța să se pronunțe asupra cererii.

A mai arătat recurentul-pârât și că, prin acțiunea în constatare depusă odată cu cererea de repunere pe rol, a solicitat constatarea abuzului de drept, prin încălcarea de către recurentul-reclamant a art. 14 și 15 C. civ., respectiv a art. 12 C. proc. civ., cerere întemeiată pe art. 35 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a considerat că, întrucât acțiunea în constatarea abuzului de drept procesual este admisibilă chiar pe cale incidentală, cererea fiind grefată pe acțiunea principală ce stă la baza procesului în care a apărut, iar sarcina calificării ca abuzive a exercitării dreptului incumbă exclusiv instanței de judecată în fața căreia faptele s-au produs, potrivit principiului res judicata, instanța este ținută fie să pună în dezbatere probele propuse și să se pronunțe asupra lor, fie să indice o altă cale judiciară prin care prejudiciul să poată fi reparat.

Din această perspectivă, considerentul potrivit căruia "acțiunea în constatare depusă de apelantul-pârât la dosarul cauzei după închiderea dezbaterilor nu poate fi avută în vedere și nu poate fi valorificată în nicio modalitate la soluționarea apelurilor declarate de părți" intră sub incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în cazul admiterii prezentului recurs, a solicitat judecarea acțiunii în constatarea abuzului de drept.

II.3. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă D. a depus, în termen legal, întâmpinare la recursul declarat de reclamantul A., prin care a solicitat: în principal, admiterea excepției nulității recursului și, în consecință, constatarea nulității căii de atac, întrucât criticile invocate de acesta nu se încadrează în motivele de casare prevăzute în art. 488 C. proc. civ. în subsidiar, respingerea, ca neîntemeiat, a recursului, decizia recurată fiind legală; obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de prezentul proces.

Pe fondul căii de atac, a susținut, pe de o parte, că instanța de apel a făcut o analiză efectivă și detaliată a elementelor factuale și a concluzionat că nu suntem în situația unor fapte cu caracter ilicit, iar pe de altă parte, că recurentul-reclamant nu critică argumentația instanței de apel, ci reiterează afirmații, formulate anterior, prin care încearcă să sugereze, în mod eronat, că intimații-pârâți jurnaliști ar avea obligația înlăturării oricărui dubiu în sensul că nu s-a intervenit în niciun fel asupra respectivelor e-mail-uri și nu a prezentării unei situații de fapt în registrul rezonabilității și al plauzibilului.

A subliniat că, așa cum a reținut și curtea de apel, jurnaliștii pot publica și informații plauzibile dacă prezintă publicului informațiile deținute, atât timp cât acestea nu sunt redate într-o manieră care să le confere certitudine absolută, urmărind să formeze în mod nejustificat opinia publică într-o anumită direcție, ci permițând cititorilor să raționeze și să decidă în mod liber ce punct de vedere își formează.

Cu privire la verificarea autenticității e-mail-urilor în discuție, a precizat că nu este o imposibilitate tehnică retransmiterea către o persoană a unei corespondențe în cadrul căreia persoana respectivă nu este indicată ca fiind destinatar.

Totodată, a susținut că, nu poate fi reținut raționamentul propus de recurentul-reclamant, deoarece este imposibil ca hacker-ul F., care locuia în județul Arad, să fi fost capabil să plăsmuiască o narațiune cu atâtea detalii reale și cu atâtea personalități reale care se aflau în diverse locuri la un moment dat.

A apreciat că nu se poate afirma că doar refuzul recurentului-reclamant de a nega conținutul corespondenței, ci inclusiv imposibilitatea hacker-ului F. de a plăsmui niște e-mail-uri cu atâtea personaje și întâmplări reale, verificabile ar putea să conducă un jurnalist de investigații la concluzia, absolut rezonabilă, că declarația autentică a martorului H. a fost dată pro causa sau ca urmare a unor amenințări.

Intimata-pârâtă a precizat și că este de notorietate că hacker-ul F. a fost condamnat pentru accesarea neautorizată a corespondenței electronice a unor persoane publice, nicidecum pentru că ar fi inserat corespondență fabricată de el printre e-mail-urile reale ale respectivilor.

În plus, a mai arătat și că demersul jurnalistic a fost animat de un interes public, întrucât viza gestionarea fondurilor publice și posibile fapte de corupție; demersul corespunde datoriei jurnalistului de informare a opiniei publice cu privire la chestiuni de interes general, așa cum rezultă mutatis mutandis din hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ressiot și alții contra Franței.

Recurentul-pârât B. a depus întâmpinare la recursul principal declarat de reclamant, solicitând respingerea, ca neîntemeiată, a căii de atac, întrucât, în opinia sa, criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul incident declarat de pârâtul B., prin care a solicitat: admiterea excepției nulității recursului formulat de recurentul-pârât B. și, pe cale de consecință, constatarea nulității recursului, întrucât analiza aspectelor invocate de prin cererea de recurs reprezintă o simplă nemulțumire a acestuia cu privire la hotărârea instanței de apel, dar care nu determină încadrarea în motivele de recurs stabilite în mod expres de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. în subsidiar, în condițiile în care excepția nulității nu este admisă, a solicitat respingerea recursului incident formulat de către pârât, ca nefondat, decizia recurată fiind legală în raport de criticile formulate de către acesta.

Cu referire la criticile aduse de către recurentul-pârât B. cu privire la modalitatea de soluționare a excepției prescripției, a arătat că, în ceea ce privește primul petit al cererii de chemare în judecată (obligarea părților adverse la retractarea articolelor defăimătoare), acestea este imprescriptibil, conform art. 253 alin. (4) C. civ. și art. 2502 alin. (1) C. civ.

În ceea ce privește cel de-al doilea petit (obligarea pârâților la plata de daune morale), a susținut că acesta este prescriptibil, termenul începând să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, conform art. 2528 C. civ. și nicidecum de la data săvârșirii faptei ilicite, așa cum în mod nefondat susține partea adversă.

A subliniat că instanța de apel a reținut în mod legal că articolele defăimătoare i-au cauzat un prejudiciu la locul de muncă, iar, raportat la data manifestării acestui prejudiciu (data la care păgubitul a cunoscut paguba), este evident că acțiunea a fost introdusă în interiorul termenului de 3 ani prevăzut de lege; în orice caz, acțiunea a fost introdusă la data de 7 iunie 2018, în interiorul termenului de 3 ani calculat de la data publicării pe platforma D. a ultimului articol defăimător reclamat prin cererea de chemare în judecată (25 iunie 2015).

Recurentul-reclamant, față de criticile privind modalitatea de soluționare de către instanța de apel a excepției de neconvenționalitate a art. 253 C. civ., a apreciat că recurentul-pârât se află într-o evidentă eroare, întrucât această excepție nu este una de procedură, ci o apărare de fond.

A mai considerat și că, nefiind vorba despre o excepție, susținerile părții adverse cu privire la încălcarea art. 248 C. proc. civ., prin faptul că pretinsa excepție nu a fost unită cu fondul, sunt nefondate și, pe de altă parte, a arătat că instanța de apel a acordat cuvântul asupra fondului cauzei, părțile susținându-și concluziile orale asupra tuturor aspectelor în discuție, inclusiv asupra conformității dispozițiilor de drept intern cu cele ale Convenție europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Totodată, a menționat și că instanța de apel a analizat în mod amplu această chestiune în paginile 67 și 68 din decizie.

De asemenea, a susținut că soluția instanței de apel de a nu analiza cererea incidentală depusă de către recurentul-pârât B. după închiderea dezbaterilor este una legală, în conformitate cu dispozițiile art. 394 alin. (3) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a solicitat și admiterea propriului recurs, casarea deciziei instanței de apel ca fiind nelegală și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

Prin răspunsul la întâmpinările formulate de intimata-pârâtă D. și de recurentul-pârât B., recurentul-reclamant A. a solicitat respingerea excepției nulității recursului, ca fiind neîntemeiată, și admiterea recursului pe care l-a declarat, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel.

II.4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție

După întocmirea și comunicarea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, prin încheierea de ședință din data de 12 aprilie 2022, Înalta Curte a admis în principiu prezentele căi de atac, reținând și că nu este incidentă excepția nulității recursurilor.

Prin aceeași încheiere a fost fixat termen de judecată, cu citarea părților în ședință publică, la data de 18 octombrie 2022, în vederea soluționării pe fond a căilor de atac, termen la care Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare.

II.5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor și apărărilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recursul principal declarat de reclamantul A.

În esență, recurentul-reclamant a criticat decizia atacată, susținând, prin raportare la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea sau ignorarea de către instanța de apel a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (inclusiv a cauzelor menționate în cuprinsul deciziei recurate), a dispozițiilor care guvernează limitele libertății de exprimare, dreptul la viață privată și răspunderea civilă delictuală, precum și a prevederilor naționale și europene care reglementează principiile de etică jurnalistică.

Prin cererea cu care a învestit instanța de judecată, având ca temei răspunderea civilă delictuală, recurentul-reclamant a supus analizei conflictul dintre două drepturi fundamentale ale omului - dreptul recurentului-reclamant la viață privată (art. 26 din Constituția României, art. 58 și art. 71 și următoarele C. civ. și art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor Omului și a libertăților fundamentale) și, respectiv, dreptul părților adverse la liberă exprimare (art. 10 din Convenție) -, fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Considerând că părțile adverse și-au exercitat dreptul fie cu rea-credință, fie cu încălcarea pactelor și convențiilor la care România este parte, prin cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenție, dispunerea unei măsuri (ingerințe din partea statului) în dreptul părților adverse la libertatea de exprimare, respectiv prin admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată de instituția răspunderii civile delictuale împrejurare față de care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a formulat critici cu privire la cele reținute de către instanța de apel din perspectiva a două dintre condițiile impuse de lege pentru a se putea reține incidența răspunderii civile delictuale - existența faptei ilicite și vinovăția autorului faptei -, condiții pe care curtea de apel le-a constatat a nu fi îndeplinite.

Astfel, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a ajuns la concluzia inexistenței faptei ilicite constatând în mod greșit că ar exista o bază factuală pentru articolele incriminate prin cererea de chemare în judecată, ca urmare a ignorării sau aplicării eronate a criteriilor consacrate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Față de această critică, Înalta Curte va proceda la evaluarea argumentelor aduse în susținerea acesteia, din perspectiva respectării de către instanța de apel a criteriilor de analiză ce rezultă din jurisprudența în materie a Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și a normelor de drept material a căror nesocotire a fost invocată de recurentul-reclamant, fără a cenzura aprecierea probelor sau stabilirea situației de fapt de către instanța devolutivă, o atare analiză neputând fi exercitată în faza procesuală a recursului, în care se verifică legalitatea și nu temeinicia deciziei atacate.

Înalta Curte reține că, prin jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut o importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, iar potrivit Curții, existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

Or, tocmai făcând această distincție între categoria judecăților de valoare în care se încadrează exprimarea opiniei unei persoane asupra calităților profesionale, morale și personale ale altuia, și cea a afirmațiilor factuale ce exprimă acuzații de a fi comis fapte determinate, instanța europeană a arătat în mod explicit că, în măsura în care o persoană exprimă judecăți de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verității celor afirmate, o astfel de obligație fiind imposibilă și împiedicând persoanele să își afirme opinia despre alții (Cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei).

Cu alte cuvinte, distincția anterioară este importantă sub aspect probatoriu întrucât, persoanelor care impută altora fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăți de valoare nu poate fi solicitată, pentru că, în caz contrar, în cea din urmă situație, s-ar aduce atingere chiar dreptului la libertatea de opinie - însă, cerința ce trebuie verificată în această ipoteză este aceea ca persoana care a făcut afirmația să fi acționat cu bună-credință, astfel spus, să existe o minimă bază factuală a afirmațiilor sale.

În speță, curtea de apel, plecând de la distincția realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului între fapte și judecăți de valoare, arătând că baza factuală trebuie să constituie fundamentul oricărei postări a jurnalistului, astfel încât să existe garanția unei informări și cercetări rezonabile a veridicității și a exactității informațiilor aduse la cunoștința publicului, a procedat la o amplă analiză a jurisprudenței instanței europene, în urma căreia a sintetizat principiile ce rezultă din aceasta și cărora le-a dat eficiență în raționamentul care a dus la soluția pronunțată asupra apelurilor.

Astfel, prin raportare la hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Liviu Petrina contra României, Cornel Ivanciuc împotriva României, Lavric împotriva României, Cornelia Popa împotriva României, Gabriel Andreescu împotriva României, Niculescu - Dellakeza împotriva României și Șipos contra României, instanța de apel a reținut că: limitele criticii admisibile variază în funcție de calitatea persoanei la care se referă articolele de presă, prin această înțelegând implicit toleranța de care trebuie să dea dovadă petentul față de presă, noțiune care se evaluează într-o relație de directă proporționalitate cu statutul public, respectiv notorietatea persoanei în cauză; aprecierile realizate de jurnalist, ce îmbracă forma judecăților de valoare, potrivit terminologiei instanței europene, nu sunt susceptibile de o probațiune și nici nu trebuie probate, deoarece s-ar ajunge la încălcarea dreptului la opinie, o componentă importantă a dreptului la exprimare, dar își conservă legitimitatea publicării dacă sunt secondate de buna-credință a jurnalistului și se ancorează într-o bază factuală rezonabilă; un alt element relevant este modul în care jurnalistul prezintă un complex de circumstanțe faptice, fiind necesar a se evidenția preluarea informațiilor dintr-o sursă anume și nu expunerea acestor ca reprezentând un adevăr obiectiv.

Printr-un prim argument în susținerea încălcării de către curtea de apel a criteriilor consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ca fiind relevante în aprecierea limitelor libertăților de exprimare, precum și a dispozițiilor legale referitoare la obligația jurnaliștilor de a verifica informația din surse credibile, recurentul-reclamant a invocat faptul că instanța de apel a omis să analizeze sursa de obținere a informațiilor din cuprinsul articolelor în cauză, prezumând absolut că șirul de corespondență preluat în cuprinsul articolelor defăimătoare ar proveni de la F. și că aceasta ar reprezenta "un substrat factologic minimal rezonabil".

Aceste susțineri ale recurentului-reclamant sunt nefondate, instanța de apel procedând la o analiză a cauzei prin raportare la criteriul de evaluare referitor la sursa de obținere a informațiilor, constatând indicarea în mod expres a acesteia de către ziariști.

În speță, așa cum a reținut și instanța de apel, sursa a fost indicată ca fiind reprezentată de informațiile introduse în spațiul public de către hackerul F., care a accesat căsuțele poștale electronice a mai multor personalități, printre care și directorul Serviciului Român de Informații de la acel moment, aceasta fiind menționată chiar în cadrul titlului articolului intitulat "Dezvăluirile lui F.. Șeful S.R.I. știa de 4 ani că firma lui G. a pus la punct un sistem diabolic, bazat pe șpăgi."

De asemenea, în cuprinsul articolului intitulat "Ar trebui investigate contractele firmelor lui G.?", publicat pe platforma online E., s-a arătat că hackerul F. ar fi interceptat informația potrivit căreia o firmă aparținând lui G. consideră că la Bruxelles este ca la București și încearcă fără succes să se apropie de cineva din Comisia Europeană, făcându-se în mod clar trimitere la sursa informației, respectiv interceptările hackerului arădean.

Totodată, în articolul "Asocieri mai mult și mai puțin secrete. Cine a protejat firmele lui G. și I. în afacerile lor cu softurile pentru spitale?", publicat pe aceeași platformă, autorul acestuia, N., a menționat că F., un cunoscut hacker arădean a reușit să acceseze căsuțele poștale electronice a câtorva persoane importante din țară, inclusiv pe cea a directorul Serviciului Român de Informații, descoperind că acesta era avertizat asupra unor posibile practici corupte ale firmei "O." a cărei influență s-a extins până la Bruxelles; în plus, a fost precizată și sursa de informare, respectiv: informațiile postate de recurentul-pârât B. pe site-ul C..

Toate aceste aspecte, ce rezultă din chiar titlul sau conținutul articolelor incriminate, au fost reținute de către instanța de apel, care, în analiza efectuată cu privire la existența sau inexistența bunei-credințe a jurnalistului - criteriu reținut de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - a constatat în mod corect că sursa informațiilor publicate, astfel cum a fost anterior expusă, a fost în mod cert evidențiată de jurnaliști.

În același context, analiza instanței de apel, în conformitate cu criteriile impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia reglementată de art. 10 din Convenție, a vizat și elementul privind verificarea veridicității informațiilor publicate.

Astfel, a constatat că a existat o bază factuală rezonabilă pentru articolele publicate de recurentul-pârât B. pe platforma proprie C., constând în informațiile difuzate în spațiul public de către hackerul F., bază factuală care s-a conservat și s-a consolidat prin atitudinea și reacțiile celor vizați de e-mail-urile preluate.

Ca atare, a reținut reacția recurentului-reclamant care nu a negat în mod cert și clar veridicitatea e-mail-urilor în care era parte, deși jurnalistul în cadrul discuțiilor purtate i-a cerut în mod repetat această clarificare, precum și faptul că H., inițial, a postat un comentariu față de primul articol, prin care a evidențiat că are curajul să-și asume faptele sale, după care a șters acest comentariu, justificând că nu îi aparține, în condițiile în care a afirmat că e-mail-ul, precum și contul său de facebook au fost accesate ilicit de altcineva, care ar fi postat comentariul respectiv, cu precizarea că nu a formulat niciun fel de sesizare către instituțiile competente pentru investigarea faptelor reclamate, potrivit depoziției date în cursul procesului.

De asemenea, a apreciat că sunt relevante depoziția matorului P., care a arătat că H. i s-ar fi confesat în legătură cu amenințările deosebit de grave pe care le-ar fi primit în legătură cu solicitarea lui G. de a retracta formal raportul trimis directorului Serviciului Român de Informații, precum și hotărârea penală prin care hackerul F. a fost condamnat pentru comiterea mai multor infracțiuni legate de accesarea fără drept a conturilor de e-mail ale mai multor persoane, inclusiv M., restricționarea accesului, prin schimbarea parolelor, deținerea controlului și accesarea repetată și fără drept a conturilor de e-mail a acestor persoane, inclusiv transferarea neautorizată în propriul sistem informatic a datelor informatice aflate în conturile de e-mail compromise, fără a se reține denaturarea conținutului informațiilor preluate din conturile de email accesate ilegal.

Instanța de apel a luat în considerare și corespondența purtată de recurentul-pârât B. cu oficialul european Q., prin care i se cererea acestuia să certifice autenticitatea e-mail-ului prin care răspundea recurentului-reclamant, invocând inutilitatea unei întâlniri particulare, raportat la transparența cu care se va organiza și realiza proiectul R. - expertul IT aflat la conducerea acestui proiect răspunzând recurentului-pârât, confirmând autenticitatea e-mail-ului și evidențiind că, deși nu-și amintește numele recurentului-reclamant, își amintește că a transmis un astfel de mesaj.

În concluzie, în urma aprecierii probelor administrate în cauză, instanța de apel a reținut că jurnalistul a depus diligențe pentru a stabili veridicitatea faptelor prezentate în articolele postate în mediul online.

În ceea ce privește materialul postat la data de 27 ianuarie 2014 pe platforma E., curtea de apel a constatat că acesta constituie o preluare de pe platforma proprie a recurentului-pârât B. a celor două e-mail-uri (cel trimis de H. către M. și cel trimis recurentului-reclamant de către conducătorul departamentului ce se ocupa de întreg procesul de implementare a proiectului intitulat R.), iar subiectul principal al celui de-al doilea articol postat pe aceeași platformă, ce aparține lui N., era reprezentat de o analiză a istoricului a societăților "O." și "S.", indicându-se că sursa este materialul publicat de recurentul-pârât B. pe site-ul C. - jurnalistul a reprodus e-mail-ul trimis de H. către directorul Serviciului Român de Informații din acel moment și a evidențiat, imediat după conținutul mesajului electronic, faptul că H. a negat schimbul de e-mail-uri cu M., potrivit jurnalistului B..

Totodată, curtea de apel a analizat și depoziția dată, în calitate de martor audiat în fața primei instanțe, de N., reținând că această declarație este de natură a aduce lămuriri suplimentare asupra contextului în care a fost scris articolul respectiv, martorul arătând și că a intrat în posesia unor documente referitoare la motivele blocării fondurilor europene pe parte de IT pentru România, documentația respectivă vizând controalele realizate asupra unor contracte de informatizare a unor spitale din țară pe baza fondurilor europene, iar, în paralel jurnalistul a realizat o investigație a istoricului afacerilor celor care au fondat firmele câștigătoare ale licitațiilor publice; martorul a evidențiat mecanismul unei asocieri vizibile pe SEAP, având ca rezultat obținerea unor contracte cu spitalele din România pentru informatizarea acestora cu programe informatice special create și contra unor sume mari de bani, jurnalistul apreciind că a reușit să demonstreze că există o legătură între G. și oamenii care au condus Serviciul Român de Informații în ceea ce privește partea de IT.

A mai reținut instanța de apel că un alt aspect, relevant din perspectiva diligențelor depuse de martor pentru a verifica autenticitatea informațiilor, este reprezentat de faptul că a cercetat și articolele publicate în presa de calitate de la acel moment, ceea ce l-a condus la concluzia că email-ul interceptat fusese preluat de marea parte a presei și nu se identifica existența vreunei negații privind autenticitatea acestuia, singura fiind cea a lui H., care a fost preluată în cadrul articolului.

Ca atare, instanța de apel, examinând aspectele relevante ale articolului semnat de N., coroborate cu cele relatate de martor în fața primei instanțe, a constatat că sunt evidențiate demersurile pe care le-a întreprins jurnalistul pentru a verifica și a se edifica asupra veridicității informațiilor preluate de pe site-ul C., cu precizarea că acesta a arătat și circumstanțele faptice pe baza cărora și-a format și și-a menținut convingerea asupra autenticității datelor preluate din ceea ce a publicat F..

Astfel, curtea de apel a reținut, și în privința celor două materiale publicate pe platforma E., existența unei baze factuale, relevantă în această privință fiind apreciată și depoziția autorului celui de-al doilea articol, în cadrul căruia acesta a explicat demersurile pe care le-a întreprins pentru a se informa și a se edifica asupra realității celor cuprinse în e-mail-urile interceptate de hackerul F., acestea constând și în discuțiile purtate cu recurentul-pârât B..

Înalta Curte arată că instanța de recurs nu are competența de a reevalua probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată în urma administrării probatoriului, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație factuală nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Or, recurentul-reclamant, susținând că instanța de apel a omis să analizeze aspectul vizând veridicitatea informațiilor publicate și a ignorat toate elementele, care, în opinia sa, coroborat, dovedesc indubitabil că respectiva corespondență dintre H. și M. nu a existat, în realitate, solicită instanței de recurs să procedeze la o reanalizare a probelor.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu este posibilă în calea de atac a recursului, așa cum s-a arătat anterior, astfel încât nu se mai poate proceda la o reanalizare a probelor depuse la dosar, pentru a schimba, așa cum a solicitat recurentul-reclamant, valoarea probatorie a acestora, astfel cum a fost reținută de către instanțele anterioare.

Ca atare, argumentele recurentului-reclamant cu privire la aspectele ce rezultă din probele administrate în cauză (declarația notarială și mărturia dată în fața primei instanțe de către H., răspunsurile sale la interogatoriile administrate, răspunsurile sale din cadrul corespondenței purtate cu recurentul-pârât B., declarația publică a lui M., precum și declarația lui Q.) nu sunt de natură a putea fi analizate de către instanța de recurs, vizând aspecte ce țin de temeinicia deciziei recurate și nu de legalitatea acesteia, chestiuni care excedează controlul de lega