ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1887/2022

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta S.C A. S.A a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții B. și C., să lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de 63 mp, ce face parte din imobilul situat în București, str. x, având nr. cadastral x, înscrisă în cartea funciară a OCPI- BCPI Sectorul 1 București; rectificarea cărții funciare nr. x a localității București Sectorul 1 și a documentației cadastrale pentru imobilul proprietatea pârâților B. și C., situat în Municipiul București, str. x, cu privire la suprafața de teren de 63 mp ce aparține imobilului situat București, str. x sector 1, avand nr. cadastral x, înscrisă în cartea funciară a OCPI- BCPI Sectorul 1 București, în sensul de a fi înscrisă numai suprafața de teren ce va rezulta din măsurători, identificată conform amplasamentului ce va fi stabilit în baza raportului de expertiză judiciar ce se va efectua în prezenta cauză; să fie obligați pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința Tribunalului București, secția a III a civilă Prin sentința civilă nr. 507 din 5 iunie 2020, Tribunalul București, secția a III a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.A, în contradictoriu cu pârâții B. și C.; a obligat pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie suprafața de teren de 63 m.p. situat în municipiul București, str. x -14, înscris în CF nr. x, număr cadastral x, astfel cum aceasta suprafață rezultă și din conținutul raportului judiciar de expertiză și Anexele 1, 2 și 3 ale acestui raport întocmit de expertul judiciar D. și avizat de OCPI - BCPI Sector 1 conform procesului-verbal de recepție nr. x/13.12.2019; a dispus efectuarea rectificărilor de carte funciară corespunzătoare și aferente imobilului, proprietatea pârâților, și înscris în cartea funciară nr. x, cu privire la suprapunerea terenului în suprafața de 63 m.p. ce constituie proprietatea reclamantei; a obligat pârâții la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în cuantum total de 8.294,00 de RON reprezentând taxa judiciară de timbru, în cuantum de 5.219,00 RON, precum și onorariu de expert, în cuantum de 3.075,00 de RON și a luat act de voința reclamantei, prin apărător, privind recuperarea, pe cale separată, a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Decizia Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 386A din 8 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanții pârâți B. și C. împotriva sentinței civile nr. 507 din 5 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pârâții B. și C. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În cuprinsul memoriului de recurs, pârâții B. și C. arată că motivul de recuzare subzistă cât timp judecătorul de la instanța de fond a pronunțat o încheiere prin care a suplimentat și indicat obiectivul raportului de expertiză, astfel încât a făcut să se întrezărească rezultatul judecății și a respins cererea pârâților de a avea un expert parte. Invocă dispozițiile art. 330 alin. (5) C. proc. civ., apreciază că textul de lege invocat are caracter imperativ și susține că înlăturarea de către instanță a unei cereri privind încuviințarea unui expert consilier, pe motive de oportunitate, reprezintă o veritabilă încălcare a dreptului la un proces echitabil, cu consecința încălcării dreptului la apărare. Citează dispozițiile art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 2/2000 vizând dreptul părții de a solicita incuviințarea unui expert tehnic judiciar sau specialist numit de parte și învederează că, din jurisprudența CEDO, se poate observa impactul pe care efectuarea expertizei îl poate avea asupra obiectului cauzei, în materie civilă și penală, precum și răspunderea care incumbă, în egală măsură, în ambele materii statului și, în particular, autorităților judiciare. Susțin că, în situația în care ar fi beneficiat de asistența unui expert parte, acesta ar fi știut cum să valorifice opinia expertului judiciar desemnat în dosarul nr. x/2009 și să determine instanța de fond să lămurească situația cu privire la accesul la pivnița proprietatea pârâților, acces interzis prin omologarea raportului de expertiză întocmit la fond. Arată că instanța de apel, în baza caracterului devolutiv al apelului, fiind suverană în privința stabilirii situației de fapt, raportat la probele administrate în cauză, ar fi trebuit să încuviințeze o nouă expertiză judiciară, cu participarea unui expert parte, atât timp cât noua expertiză era pe cheltuiala pârâților. Susțin că subzistă și motivul de nulitate a raportului de expertiză întocmit în cauză întrucât desemnarea expertului s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 330 alin. (1) C. proc. civ., acesta nefigurând pe listele întocmite și comunicate de Biroul Local de Expertiză al municipiului București. Arată că, sub aspectul apărării privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 20 ani, s-a reținut că acesta a fost invocată pentru prima dată de către pârâți prin concluziile scrise depuse la 22 mai 2020, la momentul închiderii dezbaterilor, astfel încât, în raport de dispozițiile art. 9 alin. (1) C. proc. civ. și art. 14 alin. (2) din același act normativ, prima instanță nu avea posibilitatea de a o analiza fără încălcarea dreptului la apărare al părții adverse. Susțin că, în raport de aceste considerente, se impune casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel având în vedere dispozițiile art. 1837 și art. 1842 C. civ. care instituie termenul de decădere pentru exercitarea dreptului de a invoca uzucapiunea (prevederi de drept material care rămân aplicabile, în temeiul art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 și în contextul art. 478 C. proc. civ. care nu mai permite formularea de apărări noi direct în apel, spre deosebire de art. 294 alin. (1) din vechiul C. proc. civ.), din care rezultă că uzucapiunea poate fi invocată și pe cale de excepție, ca apărare de fond, pe timpul judecății în fond, dar și în apel, până la momentul pronunțării deciziei în apel, indiferent de poziția procesuală a posesorului uzucapant. Afirmă că invocarea uzucapiunii pe cale de excepție prezintă avantajul formulării direct în apel și chiar după închiderea dezbaterilor, prin concluziile scrise depuse ulterior reținerii cauzei în pronunțare, astfel cum rezultă din formularea art. 1842 C. civ. de la 1865, în ultima situație învederată impunându-se repunerea cauzei pe rol pentru dezbateri asupra apărării de fond nou invocată. Învederează că, potrivit apărărilor de la fond prin care arătau că sunt proprietarii întregii suprafețe de teren din str. x, se prefigura și o comparare de titluri, chiar dacă nu au explicitat pretențiile în acest fel, sens în care a solicitat instanței de apel admiterea probei cu înscrisuri și expertiză tehnică specialitatea construcții, însă Curtea de apel a respins probele solicitate de pârâți, astfel încât abia în concluziile scrise au făcut vorbire despre aceste apărări. Susțin că, prin compararea titlurilor de proprietate pe care le dețin părțile în litigiu, se poate constata că titlul pârâților este mai vechi, fiind mai bine caracterizat întrucât aceștia au cumpărat de la un posesor de bună credință, de la adevăratul proprietar, Statul Român. Arată că actul de proprietate al pârâților a fost încheiat în condiții ce exclud reaua credință a acestora, iar transcrierea titlului lor în Cartea Funciară s-a efectuat cu mult înainte de înscrierea titlului de către partea potrivnică. Afirmă că buna credință a pârâților la încheierea actului de vânzare cumpărare trebuie să prevaleze în raport de orice altă formă prin care le este tulburată proprietatea, inclusiv o acțiune în revendicare, fiind suficientă pentru paralizarea unei astfel de acțiuni. Arată că prezenta acțiune în revendicare nu poate fi primită întrucât ar tulbura securitatea circuitului juridic civil și concluzionează în sensul că instanța urmează a proceda la compararea titlurilor de proprietate și a da câștig de cauză pârâților care au un titlu mai bine caracterizat, respectiv este mai vechi decât al reclamantei, este transcris în Cartea Funciară anterior transcrierii titlului reclamantei și este consolidat. Învederează că buna credință a pârâților, unită cu posesia de 10-20 ani, cu justul titlu, cu faptul că titlul acestora este mai bine caracterizat, precum și cu faptul că nu au pierdut niciodată posesia, sunt de natură a produce efecte juridice, în sensul consolidării dreptului de proprietate al recurenților pârâți. Evidențiază neconcordanțele dintre expertizele depuse la dosar și invocă dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., susținând că instanța ar fi putut repune cauza pe rol și nu ar fi omis apărările formulate de pârâți. Afirmă că, în mod greșit, a fost respinsă ca, tardivă, solicitarea de a emite o adresă către OCPI cu privire la istoricul cărții funciare având în vedere mențiunea din cuprinsul motivelor de apel cu privire la orice altă probă ar rezulta din dezbateri, apreciind că solicitarea la care a făcut referire a rezultat din dezbateri. Susțin că o altă formă sub care se poate manifesta rolul activ al judecătorului o reprezintă atenuarea unor dispoziții legale restrictive prin aplicarea altor dispoziții legale, precum încuviințarea unor probe nepropuse în termen, în cazurile prevăzute de art. 254 alin. (2) C. proc. civ. Arată că, potrivit art. 22 alin. (7) C. proc. civ., ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va avea în vedere, între altele, principiile generale ale dreptului, cerințele echității și buna credință. Solicită admiterea recursului, în principal, casarea în totalitate a deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de fond având în vedere că procesul a fost soluționat, la fond și apel, fără a se pune în discuția părților excepția prescripției achizitive scurte de la 10 la 20 ani și, în apel, fără a se pune în discuție compararea titlurilor de proprietate. În subsidiar, solicită casarea în totalitate a sentinței atacate și, în rejudecare, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată.

Apărările formulate Prin întâmpinare, intimata S.C. A. S.A. a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fondul cauzei, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de fitru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 7 aprilie 2022, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâții B. și C. împotriva deciziei nr. 386A din 8 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fost fixat termen de judecată la 9 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, cauza fiind amânată pentru termenul de astăzi, 13 octombrie 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Sub un prim aspect, recurenții au reclamat respingerea nelegală a apelului formulat împotriva încheierii din 23 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a completului de judecată de la fond, apreciind că judecătorul fondului s-a antepronunțat întrucât a indicat obiectivul raportului de expertiză, astfel încât a făcut să se întrezărească rezultatul judecății și a respins cererea pârâților de a avea un expert parte, cu încălcarea dispozițiilor art. 330 alin. (5) C. proc. civ., ceea ce reprezintă o veritabilă încălcare a dreptului la un proces echitabil, cu consecința încălcării dreptului la apărare. Analizând acestă critică din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. având în vedere invocarea încălcării unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv a dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care reglementează alte cazuri de incompatibilitate ale judecătorului ("când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece"), se reține că este nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc". Aceste dispoziții legale trebuie corelate cu cele ale art. 258 alin. (1) din același act normativ, conform cărora probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere. Rezultă din cele de mai sus că, pe de o parte, legea îi impune judecătorului să dea dovadă de stăruință pentru a afla adevărul în cauză, iar pe de altă parte, atunci când trebuie să decidă cu privire la probele ce trebuie administrate în vederea aflării adevărului, legea îi recunoaște judecătorului un drept de apreciere, acesta având prerogativa de a analiza, în concret, raportat la obiectul și particularitățile procesului, care dintre probele propuse de părți sunt pertinente, concludente și legale, ceea ce include și stabilirea obiectivelor expertizei, cum este cazul în speță. Astfel, în raport de obiectul și motivarea cererii de chemare în judecată, judecătorul fondului, subordonat obligației de a afla adevărul, a încuviințat obiectivul expertizei privind identificarea terenului în raport de toate înscrisurile de la dosar, iar o asemenea împrejurare nu îl face incompatibil. Referitor la soluția privind cel de-al doilea motiv de recuzare, se reține că, potrivit art. 330 alin. (5) C. proc. civ., instanța de judecată poate încuviința experți aleși de părți la efectuarea raportului de expertiză, ceea ce denotă o facultate pentru instanță și nu o obligație în sensul încuviințării acestora, respingerea cererii privind expertului parte nefiind de natură să atragă incidența dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanța de judecată apreciind asupra oportunității luării unei astfel de măsuri. În aceste condiții nu se poate reține că, prin măsurile adoptate de instanță, a fost încălcat recurenților dreptul la apărare, întrucât nu s-a dovedit că instanța ar fi nesocotit interesele legitime ale părții. Nu există, așadar, nicio încălcare a legii în legătură cu soluționarea cererii de recuzare, critica fiind nefondată. O altă critică ce se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează respingerea de către instanța de apel a probei cu expertiză topografică, cu participarea unui expert parte. În speță, instanța de apel a respins încuviințarea probei cu expertiză topografică, reținând că nu este utilă cauzei, soluționarea căii de atac a apelului putând fi efectuată în baza probelor administrate în fața primei instanțe, precum și a probei cu înscrisuri administrate în fața instanței de apel. Contrar susținerilor recurenților, respingerea probei solicitate nu intră în contradicție cu dispozițiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, câtă vreme acestea nu instituie o obligație de administrare a probelor propuse în apel cu respectarea art. 478 C. proc. civ., ci reprezintă o facultate, o posibilitate de administrare, supusă filtrului propriu al instanței de judecată prin raportare la specificul speței și la actele și lucrările dosarului. În concluzie, nu se identifică nici o încălcare a regulilor procedurale de către instanța de apel prin faptul că a respins solicitarea pârâților de administrare a probei cu expertiză topografică, caracterul devolutiv al apelului nefiind de natură să conducă, în mod automat, la refacerea probelor administrate în fața primei instanțe. Prin urmare, fiind o chestiune de apreciere asupra pertinenței și concludenței solicitării, acesta reprezintă un aspect de netemeinicie și nu de nelegalitate a dispoziției instanței ce nu poate fi cenzurat în recurs. Recurenții arată că subzistă și motivul de nulitate a raportului de expertiză întocmit în cauză întrucât desemnarea expertului s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 330 alin. (1) C. proc. civ., acesta nefigurând pe listele întocmite și comunicate de Biroul Local de Expertiză al municipiului București, critică ce urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Cu privire la această critică, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 2/2000, este expert tehnic judiciar orice persoană fizică ce dobândește această calitate în condițiile prezentei ordonanțe și este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experții tehnici judiciari întocmit, pe specialități și pe județe, respectiv pe municipiul București. A constatat că, în speță, expertul judiciar a fost desemnat de către instanță, în mod aleatoriu, utilizând programul informatic "Experți" al Tribunalului București, respectiv din listele puse la dispoziție de către BLET, astfel încât atât timp cât acest expert figurează în evidențele Ministerului Justiției este evident că au fost respectate dispozițiile legale prevăzute de art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 2/2000, nefiind necesar ca expertul judiciar numit de instanță să aibă domiciliul în raza teritorială a acesteia câtă vreme are posibilitatea de a răspunde obiectivelor stabilite de instanță. A apreciat că, prin stabilirea unui expert tehnic judiciar dintr-o altă localitate decât sediul instanței, nu li s-a cauzat apelanților-pârâți o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea raportului de expertiză atât timp cât acesta a formulat concluzii argumentate, pertinente și complete cu privire la obiectivele stabilite de instanță. Înalta Curte constată că soluția instanței de apel este legală, câtă vreme desemnarea expertului a fost făcută cu respectarea dispozițiilor art. 330 alin. (1) și 331 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind desemnat prin tragere la sorți de pe lista întocmită și comunicată de către BLET, unde figurează experții aflați în evidențele Ministerului Justiției, înscriși conform art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 2/2000. O altă critică vizează încălcarea dispozițiilor art. 1842 C. civ. de la 1864, în acest sens recurenții suținând că au invocat prescripția achizitivă de 20 de ani, atât oral, cât și în scris, prin concluziile scrise depuse la ultimul termen de judecată de la fond. Critica recurenților a fost formulată în contextul în care se impută instanței de apel că a apreciat corectă conduita primei instanțe care nu a verificat incidența, în cauza pendinte, a îndeplinirii cerințelor privind uzucapiunea de scurtă durată. În acest sens, Înalta Curte constată că, prin concluziile scrise depuse la 22 mai 2020 în fața instanței de fond, pârâții B. și C. au arătat că înțeleg să invoce uzucapiunea de 20 de ani, solicitând să se constate că buna credință a acestora, unită cu posesia de peste 20 de ani și cu justul titlu sunt de natură să producă efecte juridice, în sensul consolidării dreptului de proprietate al pârâților, cu consecința respingerii acțiunii reclamantului. Reclamanții au susținut în apel că instanța de fond nu a analizat aceste susțineri. Curtea de apel a reținut că, sub aspectul apărării privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 20 ani, acesta a fost invocată pentru prima dată de către pârâți prin concluziile scrise depuse la 22 mai 2020, la momentul închiderii dezbaterilor, astfel încât, în raport de dispozițiile art. 9 alin. (1) C. proc. civ. și art. 14 alin. (2) din același act normativ, prima instanță nu avea posibilitatea de a o analiza fără încălcarea dreptului la apărare al părții adverse. A apreciat că instanța este legal sesizată cu cererile și apărările formulate de părți prin actele de procedură depuse până la momentul închiderii dezbaterilor și reținerii cauzei în pronunțare, rolul concluziilor scrise fiind acela de a dezvolta susținerile părților cu luarea în considerare a tuturor probelor administrate pe parcursul procesului, în cadrul acestora neputând fi inserate solicitări sau apărări care nu au fost supuse dezbaterii până la acel moment. Potrivit prevederilor art. 1842 C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză față de momentul de la care se susține că a început a curge prescripția achizitivă, ce constituie o dispoziție generală din materia prescripției, derogatorie de la normele de drept comun substanțial dar și procedural "prescripția poate fi opusă în cursul unei instanțe până în momentul când curtea de apel va pronunța definitiva sa decizie, asupra căreia nu mai poate reveni după lege, afară numai de cazul când cel în drept a o opune ar trebui să se prezume, după împrejurări, că a renunțat la dânsa." Ca atare, modalitatea în care poate fi invocată prescripția achizitivă, din analiza reglementării acesteia în vechiul C. civ., rezultă că poate fi solicitată pe cale principală, însă poate fi invocată și pe cale de excepție, pentru a paraliza acțiunea în revendicare sau o altă acțiune în care se invocă un drept de proprietate. În aceste condiții, chiar și atunci când pârâtul nu înțelege să valorifice un drept propriu pe calea cererii reconvenționale, acestuia nu îi poate fi negat dreptul la apărare, având posibilitatea de a opune prescripția achizitivă acțiunii în revendicare până la pronunțarea unei hotărâri definitive în procesul său. Prin urmare, invocarea prescripției achizitive ca apărare de fond este posibilă, independent de formularea unei cereri reconvenționale, de vreme ce este recunoscut că și apărarea de fond este o formă de exercitare a dreptului. În consecință, solicitarea reiterată prin motivele de apel formulate putea fi calificată de instanța de judecată ca o apărare de fond care, în ipoteza în care ar fi fost găsită întemeiată, ar fi condus la paralizarea acțiunii principale, cu consecința respingerii acesteia. Conform art. 1842 C. civ. de la 1864 anterior citat, prescripția achizitivă poate fi opusă până la momentul când se va pronunța o decizie definitivă, deci inclusiv în fața instanței de apel, aceasta fiind cea care pronunță hotărârea definitivă în sensul celor indicate în textul de lege. Pentru a asigura tuturor părților dreptul la un proces echitabil, instanța de apel era obligată să examineze, conform art. 22 alin. (2) și (6) C. proc. civ., temeinicia apărărilor formulate de pârâții-apelanți în baza dispoziției speciale din materia prescripției achizitive, precum și de a veghea la respectarea dispozitiilor legale cu ocazia soluționării pricinii deduse judecății, iar în cauza pendinte aceste obligații nu au fost îndeplinite. În raport de cele reținute, Înalta Curte apreciază că este fondată critica ce vizează modul de soluționare a solicitării recurenților pârâți, ca, pe cale de excepție, să se verifice îndeplinirea condițiilor pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune, având drept consecință paralizarea acțiunii în revendicare, urmând ca, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 498 din același act normativ, să admită recursul, dispunând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București, care va analiza cererea reclamantei cu respectarea dezlegărilor pronunțate în prezenta decizie. PENTRU ACESTE MOTIVE,