ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1856/2022

Ședința publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat recunoașterea pe teritoriul României a efectelor Hotărârii pronunțate de Tribunalul Familial Larnaca Jurisdicția pentru autoritate părintească din Republica Cipru, la data de 09.03.2021, prin care a fost soluționată cererea nr. x/20, ce a fost soluționată în contradictoriu cu pârâta B..

În drept au fost indicate art. 21 din Regulamentul CE 2201/2003, art. 1095 - 1102 C. proc. civ.

Sentința tribunalului

Prin sentința civilă nr. 3122 din data de 19 august 2021, Tribunalul Constanța a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., și a recunoscut pe teritoriul României efectele Hotărârii pronunțate de Tribunalul Familial Larnaca Jurisdicția pentru autoritate părintească din Republica Cipru, la data de 09.03.2021, prin care a fost soluționată cererea nr. x/20.

Decizia curții de apel

Prin decizia nr. 16C din 31 ianuarie 2022, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta pârâtă B. împotriva sentinței civile nr. 3122 din data de 19.08.2021, pronunțate de Tribunalul Constanța.

În motivare, a reținut că prin Hotărârea judecătorească din data de 9.03.2021 a Tribunalului Familial Larnaca a fost soluționată cererea nr. x/20, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. și a fost încredințată reclamantului custodia exclusivă a minorului C., reședința copilului fiind stabilită la reclamant. Decretul provizoriu a devenit definitiv, conform înscrisului emis la data de 21.05.2020; conform mențiunilor aceleiași instanțe nu a fost înregistrat recurs împotriva deciziei tribunalului.

Curtea de apel a reținut că hotărârea în litigiu a fost pronunțată în Cipru, țară membră a Uniunii Europene; ca urmare, cauza de față intră sub incidența Regulamentului (CE) nr. 2201 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.

Instanța a constatat că de la data aderării României la Uniunea Europeană, regulamentele comunitare sunt actele normative direct aplicabile, fără a fi necesară o normă de transpunere a lor în dreptul intern, potrivit art. 249 din Tratatul pentru instituirea Comunității Europene. Normele privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești sunt cele cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 2201 al Consiliului din 27 noiembrie 2003. Orice parte interesată poate solicita pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere sau de refuz al recunoașterii hotărârii dată în alt stat membru, fără a se aduce atingere forței executorii a unor hotărâri judecătorești privind dreptul de vizită sau prin care se dispune înapoierea copilului. Cererea de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești poate fi respinsă numai pentru unul din motivele expres și limitativ menționate în art. 23 lit. a) - g) din Regulament.

În cauză, curtea a constatat că este legală reținerea tribunalului, în sensul că toate condițiile impuse de legea română pentru recunoașterea hotărârilor străine sunt îndeplinite.

Curtea a respins motivul de refuz al recunoașterii prevăzută de art. 23 lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, în contextul în care există o strânsă legătură pe care copilul o justifică cu statul membru de origine, la data sesizării instanței din Larnaca, tatăl și minorul având reședința obișnuită în Cipru, unde minorul a fost născut, și unde își desfășurau viața socială, profesională și familială.

În aceste împrejurări, legăturile minorului C. cu statul de cetățenie apar ca relevante în prezenta cauză, astfel încât hotărârea a cărei recunoaștere se solicită nu contravine ordinii publice, fiind pronunțată pentru valorificarea interesului superior al copilului.

De asemenea, cu privire la motivul de apel referitor la ascultarea copilului, a reținut că această condiție este obligatorie doar dacă minorul a împlinit 10 ani; în speță, la data derulării litigiului, minorul avea doar 6 ani.

Recursul

Împotriva deciziei din apel, pârâta B. a formulat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pârâta a susținut că instanța de apel a apreciat greșit că sunt îndeplinite condițiile impuse de legea română pentru recunoașterea hotărârilor străine, făcând referire la Regulamentul 2201/2003.

A susținut că Tribunalul Larnaca nu avea competența să soluționeze acțiunea, întrucât minorul se afla pe teritoriul României încă din anul 2020, chestiune recunoscută și de reclamant.

Demersul acestuia în fața instanțelor din Cipru a fost făcut în lipsa pârâtei și fără ca minorul să fie ascultat, deși custodia exclusivă reprezintă o măsura excepțională, care se ia doar în urma administrării unui probatoriu temeinic.

II. Considerentele Înaltei Curți

Se reține că pârâta a criticat decizia din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că au fost greșit aplicate prevederile Regulamentului 2201/2003, întrucât nu ar fi fost îndeplinite condițiile impuse de legea română pentru recunoașterea hotărârilor străine.

Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Potrivit art. 21 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, care reglementează recunoașterea unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un stat membru, nu este necesară nici o procedură pentru actualizarea actelor de stare civilă ale unui stat membru pe baza unei hotărâri pronunțate în alt stat membru în materie de divorț, separare de drept sau anulare a căsătoriei care nu mai poate fi supusă nici unei căi de atac în conformitate cu dreptul respectivului stat membru.

În raport cu aceste prevederi, Înalta Curte reține că hotărârile judecătorești pronunțate într-un alt stat membru sunt recunoscute fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură specială, iar statul de recunoaștere nu are competența de a revizui respectiva hotărâre, ce face obiectul recunoașterii.

Același regulament prevede, la art. 23, cazurile în care "O hotărâre judecătorească pronunțată în materia răspunderii părintești nu este recunoscută:

a) în cazul în care recunoașterea contravine în mod evident ordinii publice din statul membru în care se solicită recunoașterea, luând în considerare interesul superior al copilului;

b) în cazul în care, cu excepția procedurilor urgente, aceasta a fost pronunțată fără a-i da copilului posibilitatea de a fi ascultat, încălcându-se astfel normele fundamentale de procedură din statul membru în care se solicită aceasta;

c) în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat și astfel încât aceasta să își poată pregăti apărarea, cu excepția cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc;

d) la solicitarea oricărei persoane care susține că hotărârea se opune exercitării răspunderii sale părintești, în cazul în care hotărârea a fost pronunțată fără ca această persoană să fi avut posibilitatea de a fi ascultată;

e) în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată ulterior în materia răspunderii părintești în statul membru în care se solicită recunoașterea;

f) în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată ulterior în materia răspunderii părintești într-un alt stat membru sau în statul terț în care copilul își are reședința obișnuită, din moment ce hotărârea ulterioară îndeplinește condițiile necesare recunoașterii sale în statul membru solicitat

g) în cazul în care nu a fost respectată procedura prevăzută la articolul 56, care prevede Plasarea copilului într-un alt stat membru."

În cauză, prin decizia recurată, instanța a constatat că sunt îndeplinite condițiile impuse de legea română pentru recunoașterea hotărârilor străine și că sunt nefondate susținerile pârâtei privind incidența art. 23 lit. a) și b) din Regulamentul anterior citat.

Prin memoriul de recurs, pârâta a susținut aplicare greșita a acestor prevederi, în sensul că minorul avea locuința în România la data promovării acțiunii pe rolul instanțelor din Cipru, reclamantul urmărind, în realitate, ca pârâta să nu se poată apăra și minorul să nu fie ascultat. De altfel, reclamantul nu a depus probe la dosar care să susțină cererea sa, de acordare a custodiei exclusive.

Aceste critici sunt nefondate.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamant a avut ca obiect recunoașterea, pe teritoriul României, a Hotărârii pronunțate de Tribunalul Familial Larnaca Jurisdicția pentru autoritate părintească din Republica Cipru, prin care s-a dispus exercitarea autorității părintești asupra minorului C. exclusiv de reclamantul A., fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 21 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 și ale art. 1095 - 1102 C. proc. civ.

Pornind de la aplicabilitatea directă a regulamentelor europene în ordinea juridică internă, curtea de apel a constatat aplicarea corectă a legii de către instanța de fond, apreciind că cererea a fost analizată prin prisma prevederilor Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești.

Această analiză a fost efectuată de instanța de apel în considerarea art. 4 C. proc. civ., care stipulează că, în materiile reglementate de cod, "normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților".

Concluzia Curții de Apel este corectă prin raportare la prevederile art. 249 din Tratatul de constituire a Comunității Europene, întrucât, de la data aderării României la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007), s-a stabilit că regulamentele comunitare devin direct aplicabile în dreptul intern al României, fără a fi transpuse în legislația națională, cu excepția situațiilor în care, pentru aplicarea lor, se impune adoptarea anumitor măsuri de ordin tehnic și/sau administrativ.

Prevederi similare se regăsesc și art. 148 din Constituția României, potrivit cărora "prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare."

Aplicând aceste considerații teoretice speței de față și verificând decizia prin prisma modalității de aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiile art. 37 din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003, reținând că sunt îndeplinite condițiile formale pe care trebuie să le îndeplinească cererea de recunoaștere și de încuviințare a hotărârilor străine, iar criticile recurentei sunt nefondate.

Susținerea acesteia, potrivit căreia reclamantul a înregistrat procesul pe rolul instanțelor din Cipru deși minorul avea locuinta în România, urmează a fi înlăturare, cu motivarea că acest caz nu se circumscrie situațiilor expres prevăzute de regulamentul anterior citat în care o hotărâre judecătorească pronunțată în materia răspunderii părintești nu este recunoscută.

Recurenta a mai criticat decizia recurată pentru că minorul nu ar fi fost ascultat de instanțele cipriote.

Cu privire la acest aspect, regulamentul incident, anterior citat, prevede la alin. (19) din preambul că "Ascultarea copilului joacă un rol important în aplicarea prezentului regulament fără ca acest act să aibă ca efect modificarea procedurilor naționale aplicabile în această materie", ceea ce înseamnă că devin aplicabile prevederile art. 264 din C. civ., conform căruia "(1) În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei."

Împrejurarea că minorul nu ar fi fost ascultat este o realitate, dar nu are valențele pe care i le conferă recurenta, întrucât ascultarea minorului este obligatorie după ce acesta a împlinit 10 ani, iar pentru cazul în care minorul nu a împlinit această vârstă această măsură are caracter facultativ și este lăsată la latitudinea judecătorului; or, din actele dosarului, rezultă că la data soluționării dosarului în Cipru, minorul ar fi avut vârsta doar de 6 ani.

Înalta Curte nu va analiza susținerile pârâtei referitoare la lipsa probatoriului în dosarul ce s-a derulat pe rolul instanțelor din Cipru, întrucât aceasta excede cadrului procesual al dosarului pendinte, care are ca obiect "recunoaștere hotărâri pronunțate de instanțe din alte state, instanța de judecată fiind învestită în mod legal în condițiile Regulamentului (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003 pentru pronunțarea unei hotărâri de exequator.

Cu aceeași motivare, se va înlătura și susținerea recurentei referitoare la necompetența instanței cipriote, cu referire la art. 24 din Regulamentul CE 2201/2003, potrivit căruia "Competența instanței judecătorești din statul membru de origine nu poate fi controlată.", reținând, totodată, că recurenta tinde spre o rejudecare în fond a dosarului soluționat în Cipru, aspect inadmisibil în procedura de față, care este o acțiune în recunoașterea unei hotărâri judecătorești în materia răspunderii părintești întemeiată în drept pe regulamentul anterior indicat.

Având în vedere considerentele anterior redate, Înalta Curte, reținând că sunt nefondate criticile formulate prin memoriul de recurs, va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 16/C din 31 ianuarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021, îndreptată prin încheierea camerei de consiliu din 7 februarie 2022 a aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.