Decizia nr. 1509/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 27/2019 a Tribunalului Gorj

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția I civilă la data de 6 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei CEZ Vânzare S.A. la plata unor despăgubiri în cuantum de 400.000 euro pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat reclamantului și familiei acestuia pentru întreruperea abuzivă a furnizării energiei electrice în perioada 12 februarie 2013 - 1 noiembrie 2013 (259 zile). I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 27 din data de 4 februarie 2019, Tribunalul Gorj, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta CEZ Vânzare S.A. A respins ca fiind prescrisă acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta CEZ Vânzare S.A., având ca obiect pretenții. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 1511 din data de 22 februarie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 27 din data de 4 februarie 2019, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția I civilă, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în rejudecare Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția I civilă sub nr. x/2020. Prin sentința civilă nr. 28 din data de 5 februarie 2021, Tribunalul Gorj, secția I civilă, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta CEZ Vânzare S.A. A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei CEZ Vânzare S.A., având ca obiect pretenții. A obligat pe pârâtă către reclamant la plata sumei de 2.000 euro, echivalentul în RON la data plății, despăgubiri civile pentru daune morale. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă Prin decizia nr. 193 din 14 iulie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâta CEZ Vânzare S.A. împotriva sentinței civile nr. 28 din data de 5 februarie 2021, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția I civilă. II. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 193 din data de 14 iulie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a declarat recurs de pârâta CEZ Vânzare S.A. II. I. Motivele de recurs Recurenta-pârâtă CEZ Vânzare S.A., invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel și, rejudecându-se cauza, admiterea apelului și respingerea în tot a cererii formulate de intimatul-reclamant ca netemeinică și nelegală. În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a pronunțat o soluție cu încălcarea autorității de lucru judecat, interpretând netemeinic soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești, în condițiile în care acestea s-au pronunțat definitiv și irevocabil în sensul că societatea a acționat în conformitate cu prevederile legale și contractuale, atunci când a respins cererea formulată de către reclamant, prin care acesta a solicitat reluarea furnizării energiei electrice. Astfel, menționează că, prin sentința nr. 1287/2013, pronunțată de Judecătoria Motru în dosarul nr. x/2013, soluție rămasă irevocabilă conform deciziei nr. 575 din data de 27 noiembrie 2013, pronunțate de Tribunalului Gorj, a fost respinsă cererea reclamantului A. de reluare a furnizării energiei electrice la imobilul în speță. Ca atare, în opinia recurentei-pârâte, în condițiile în care instanțele judecătorești au stabilit definitiv și irevocabil că deconectarea locului de consum s-a efectuat în limite legale și contractuale, rezultă, pe cale de consecință, că solicitarea privind acordarea de daune morale era inadmisibilă, iar soluția pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă este nelegală. De asemenea, a precizat că trebuie avut în vedere faptul că sentința nr. 1287/2013 a Judecătoriei Motru este anterioară decizie nr. 411 din data de 23 septembrie 2016, pronunțate de Tribunalul Gorj în dosarul nr. x/2015. Recurenta-pârâtă a menționat și că instanța de apel reținând inaplicabilitatea în cauză a soluției pronunțate de Judecătoria Motru a argumentat această apreciere prin lipsa unui raport de expertiză, făcând abstracție de faptul că acea soluție era definitivă și irevocabilă și în ceea ce privește rezultatul expertizelor efectuate. A arătat că, în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Gorj și în dosarul penal nr. x/2013, au fost efectuate expertize cu privire la situația financiară a intimatului-reclamant la data deconectării, rezultând că acesta înregistra debitele deconectabile care au stat la baza emiterii preavizului-notificare nr. x din data de 28 ianuarie 2013. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, a susținut că instanța de apel nu a respectat principiul libertății contractuale, în virtutea căruia părțile sunt libere să încheie orice contract, cu condiția de a nu se abate de la legile "care interesează ordinea publică și bunele moravuri". A arătat că, în relația dintre particulari (de drept privat), legiuitorul a permis subiecților de drept ca, în anumite limite, să reglementeze prin propria voință raporturile dintre ele, în acest sens fiind prevederile art. 1270 alin. (1) C. civ., potrivit cărora: "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante". A mai susținut recurenta-pârâtă și că instanța de apel, în mod netemeinic și nelegal, a menținut soluția instanței de fond, care a admis în parte cererea intimatului-reclamant, în condițiile în care societatea a acționat în conformitate cu prevederile legale și contractuale. A apreciat că instanța de apel, în mod netemeinic, a înlăturat apărările referitoare la deconectarea intervenită în data de 12 februarie 2013, din care rezultă că partea adversă înregistra debite deconectabile aferente serviciului de furnizare a energiei electrice față de societate, sume care au stat la baza emiterii preavizului-notificare nr. x din data de 28 ianuarie 2013, probe analizate, atât în litigiul civil ce a format obiectul dosarului nr. x/2015, cât și în dosarul penal nr. x/2012 De asemenea, a considerat și că instanța de apel a reținut eronat că societatea ar fi săvârșit o faptă ilicită, în condițiile în care din rapoartele de expertiză efectuate în dosarele menționate anterior a rezultat că, la momentul debranșării din data de 12 februarie 2013, intimatul-reclamant nu achitase debitul către CEZ Vânzare S.A., în cuantum de 47,10 RON, reprezentând contravaloare energie electrică, ce trebuia achitată până la data scadentă de 26 decembrie 2012 (index estimat 2146). Astfel, în opinia recurentei-pârâte, rezultă clar reaua-credință a intimatului-reclamant, care afirmă că acel consum ar fi "ipotetic", în condițiile în care la data deconectării indexul contorului era 2267, deci cu mult mai mare decât indexul care a stat la baza facturii pentru care s-a realizat preavizarea și, respectiv, deconectarea. A subliniat că, prin urmare, deconectarea intervenită în data de 12 februarie 2013 a avut în vedere debitele neachitate, care au fost confirmate de expertizele contabile efectuate, atât în litigiul civil nr. 228/95/2015, cât și în dosarul penal nr. x/2012, care au concluzionat faptul că, pentru locul de consum în cauză, clientul înregistra față de societate debite deconectabile aferente serviciului de furnizare a energiei electrice; față de concluziile rapoartelor de expertiză în specialitatea contabilitate, rezultă faptul că deconectarea locului de consum a intervenit în mod justificat, aspect față de care, în cadrul dosarului penal nr. x/2013, organele de cercetare penală au dispus clasarea cauzei. Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, în cauză nu se poate reține că au fost încălcate prevederile legale în vigoare și nici că s-ar fi realizat un abuz față de client, motiv pentru care instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală. De asemenea, a invocat faptul că intimatul-reclamant a recunoscut că a primit preavizul-notificare, că nu s-a conformat acestuia, considerând neîntemeiat că nu ar datora aceste sume, și cu rea intenție a refuzat să achite debitele menționate în preavizul de notificare, astfel că, rezultă că acesta este singurul în culpă pentru deconectarea locului de consum. A mai susținut recurenta-pârâtă și că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că preavizul-notificare reprezintă un înscris care are strict valoare probatorie și nu este un act juridic care să creeze prin el însuși drepturi și/sau obligații pentru una dintre părți. Totodată, a arătat că preavizul-notificare în discuție reprezintă în fapt un document justificativ, un mijloc de probă cu privire la debitele restante înregistrate de către intimatul-reclamant la o anumită dată, precum și cu privire la faptul că societatea a adus la cunoștința acestuia debitele restante și consecințele care decurg din neachitarea acestora, conform prevederilor legale și contractuale. Recurenta-pârâtă a invocat și că, prin soluția pronunțată, instanța de apel a înlăturat netemeinic prevederile art. 156 din Regulamentul de furnizare a energiei electrice, aprobat prin H.G. nr. 1007/2004, conform căruia consumatorul avea obligația să achite sumele stabilite de furnizorul de energie electrică, iar, dacă ulterior se constata că sumele nu ar fi fost calculate corect, urma să se restituie diferența cu dobânzile aferente. În continuare, recurenta-pârâtă, făcând o prezentare a situație de fapt a cauzei, a menționat aspecte privind situația contului intimatului-reclamant la data de 18 iunie 2013, evidențiind sumele restante și precizând că facturile care compun soldul restant au fost expediate către partea adversă, imediat după emiterea lor, fiind, de altfel, comunicate și în urma corespondenței purtate cu intimatul-reclamant. Recurenta-pârâtă a susținut și că instanța de apel nu a avut în vedere la soluționarea cauzei nici dispozițiile art. 151 alin. (1) lit. a), c) și e) din H.G. nr. 1007/2004, art. 200 alin. (1) lit. b) și alin. (5) din H.G. nr. 1007/2004, art. 11 din Contractul de furnizare a energiei electrice, aprobat prin decizia ANRE nr. 57/1999, pe care le enunță în cuprinsul memoriului de recurs. Față de circumstanțele concrete ale cauzei și de dispozițiile anterior menționate, recurenta-pârâtă a reiterat afirmația potrivit căreia preavizul-notificare a fost emis în baza prevederilor legale și contractuale și a precizat că, întrucât intimatul-reclamant nu a achitat debitele restante în termenul specificat în acesta, s-a dispus întreruperea furnizării energiei electrice la locul de consum în discuție. A menționat că în preavizul-notificare este precizat faptul că în cazul în care consumatorul efectuează plata datoriilor în perioada de preaviz, pentru evitarea disfuncționalităților ce pot apărarea între momentul efectuării plății și momentul înregistrării acesteia la furnizor, consumatorul trebuie să transmită acestuia copia documentului care certifică efectuarea plății; temeiul legal, conform căruia consumatorul preavizat trebuie să facă dovada plății înainte de termenul prevăzut în preavizul de deconectare, este reglementat de art. 151 alin. (2) din Regulamentul de furnizare a energiei electrice la consumatori, aprobat prin H.G. nr. 1007/2004. De asemenea, subliniază că, față de împrejurarea că indexul contorului la data deconectării era mai mare decât cel care a stat la baza facturii pentru care s-a realizat preavizarea, afirmațiile intimatului-reclamant în sensul că, în speță, consumul ar fi "anticipat" denotă reaua-credință a acestuia. Prin raportare la prevederile art. 128 alin. (3) din Regulamentul de furnizare a energiei electrice, aprobat prin H.G. nr. 1007/2004, a subliniat că obligație de plată ia naștere la data emiterii facturii, care poate fi de estimare sau de regularizare, iar o factură nu poate conține facturi anterioare, cum eronat a susținut intimatul-reclamant. Recurenta-pârâtă a apreciat că un element esențial îl reprezintă faptul că, prin expertiza contabilă, s-a reținut și că la data de 12 februarie 2013 indexul contorului era 2267, astfel că energia electrică, pentru neplata căreia a fost deconectat locul de consum, a fost efectiv consumată la data deconectării. Totodată, a considerat că intimatul-reclamant a făcut o gravă eroare atunci când nu a făcut diferența între valoarea unei facturi și soldul înregistrat de un consumator și a precizat că termenele scadente ale avizelor erau individuale și erau stabilite în funcție de perioada de facturare cuprinsă în respectivul aviz. A invocat și că sumele care erau conținute în aceste documente nu sunt "relative" așa cum a apreciat intimatul-reclamant, ci respectau prevederile legale și contractuale în vigoare. Cu referire la taxa radio-tv, a arătat că intimatul-reclamant, în urma corespondenței purtate sub acest aspect, nu a dat curs niciuneia dintre variantele de scutire de la plată, astfel că facturile de radio-tv au fost emise în continuare conform prevederilor legale în vigoare. În concluzie, recurenta-pârâtă, după ce a prezentat cerințele ce trebuie întrunite pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, a susținut că, în cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor pentru atragerea răspunderii societății, respectiv existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și culpa sau vinovăția sa. A reiterat susținerea potrivit căreia, în condițiile în care instanțele judecătorești au stabilit definitiv și irevocabil că societatea a acționat în conformitate cu prevederile legale, nu se poate pune problema existenței unei fapte ilicite și, prin urmare, cum nu s-a aflat în culpă, acordarea daunelor morale în cuantum de 2.000 euro este nelegală și neîntemeiată. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, a susținut că acestea nu sunt dovedite, atât în ceea ce privește materialitatea, cât și întinderea lor. A subliniat că, pentru acordarea unor daune morale este necesar ca persoana care le pretinde să producă minime argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate și, mai mult decât atât, aceste despăgubiri nu trebuie s constituie o îmbogățire fără just temei, ci ele trebuie să aibă un caracter compensatoriu pentru o suferință certă, dovedită, rezultată din faptele pârâtului. II.2. Apărările formulate în cauză În termen legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare prin care a combătut susținerile recurentei-pârâte, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Totodată, a invocat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2043 din data de 12 noiembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2007. A precizat că prin respectiva decizie, instanța supremă a reținut că, în speță, curtea de apel a constatat în mod legal că prin deciziile pronunțate în litigiile purtate între părți s-a statuat cu autoritate de lucru judecat faptul că nu s-au respectat prevederile art. 152 alin. (1) lit. a), c) și e) din H.G. nr. 1007/2004, stabilindu-se culpa societății pentru debranșarea nelegală a locuinței sale de la rețeaua electrică. Intimatul-reclamant a solicitat și ca instanța de recurs să majoreze cuantumul daunelor morale conform prevederilor art. 1386 alin. (4) C. civ., acordând un spor la suma de 2.000 euro, stabilită de instanțele devolutive. Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare. II.3. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Prin încheierea de ședință din data de 12 aprilie 2022, prezentul recurs a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată cu citarea părților în ședință publică, la data de 20 septembrie 2022, pentru soluționarea pe fond a căii de atac. La termenul de judecată din data de 20 septembrie 2022, Înalta Curte a acordat cuvântul asupra recursului și a reținut cauza în pronunțare asupra acestuia. II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Prioritar, în ceea ce privește solicitarea intimatului-reclamant de majorare a cuantumul daunelor morale, Înalta Curte reține că nu poate proceda la o analiză a acesteia, în condițiile în care partea nu a formulat recurs împotriva deciziei instanței prin apel prin care acestea au fost acordate. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor și a apărărilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Printr-o primă critică formulată prin motivul de recurs invocat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 1287/2013 a Judecătoriei Motru, pronunțată în dosarul nr. x/2013, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 575 pronunțată de Tribunalul Gorj. Înainte de analizarea efectivă a acestei critici, se cere a fi menționat că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. privește ipoteza în care prin hotărârea atacată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, fără ca norma să specifice dacă este vorba despre efectul pozitiv sau despre efectul negativ al autorității de lucru judecat care să fi fost nesocotit prin decizia supusă recursului. Cu toate acestea, Înalta Curte constată că norma de la pct. 7 din art. 488 din C. proc. civ. are în vedere încălcarea autorității de lucru judecat atunci când privește tripla identitate de părți, obiect și cauză, așadar, efectul negativ al autorității de lucru judecat. Că este așa, rezultă din observarea soluției prevăzute în mod expres de art. 497 teza finală din C. proc. civ. unde sunt descrise de legiuitor soluțiile pe care Înalta Curte de Casație și Justiție le poate pronunța în recurs, iar în privința încălcării autorității de lucru judecat, soluția menționată în mod explicit de această normă este aceea de respingere a cererii (ulterioare) ca inadmisibile. Or, în condițiile în care textul de la art. 488 alin. (1) pct. 7 ar fi avut în vedere și încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, deci a celor statuate cu valoare de adevăr judiciar printr-o hotărâre judecătorească definitivă anterioară (care nu poate fi contrazis într-o judecată ulterioară) referitoare la o chestiune cu care se află într-o necesară legătură de materie litigioasă, atare premisă nu este compatibilă cu soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii subsecvente. Aceasta, întrucât încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat presupune rejudecarea cauzei care să asigure respectarea adevărului judiciar stabilit în judecata anterioară prin hotărâre definitivă și să reflecte o corectă aplicare a acestei prezumții legale absolute, în termenii normei de la art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. Având în vedere aceste precizări de natură teoretică, Înalta Curte constată că prin critica dezvoltată de recurenta-pârâtă pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., în realitate, aceasta invocă neregularități de ordin procedural, respectiv o nesocotire a normei de la art. 431 alin. (2) din cod, sens în care, această critică va fi reîncadrată în motivul de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. În acest context de analiză, se constată că recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a interpretat netemeinic soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești, în condițiile în care acestea, prin respingerea cererii prin care intimatul-reclamant a solicitat reluarea furnizării energiei electrice, s-au pronunțat definitiv și irevocabil, în sensul că a acționat în conformitate cu prevederile legale și contractuale. Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a validat în mod corect cele reținute de către tribunal, în sensul că o cerere a intimatului-reclamant de obligare a recurentei-pârâte la reconectarea locului de consum fusese respinsă pentru insuficiența dovezilor, însă, în litigiile soluționate ulterior, s-a constatat, în urma administrării unui probatoriu complet, că debranșarea locuinței intimatului-reclamant de la rețeaua electrică a fost nelegală. Prin urmare, contrar celor susținute de către recurenta-pârâtă, în contextul situației de fapt reținute în cauză, instanțele nu au statuat cu autoritate de lucru judecat în sensul lipsei culpei societății, ca urmare a faptului că acțiunile acesteia au fost conforme cu prevederile legale și contractuale. Aceasta, întrucât, pe de o parte, prin sentința nr. 1287/2013 a Judecătoriei Motru, pronunțată în dosarul nr. x/2013, acțiunea intimatului-reclamant fusese respinsă ca urmare a lipsei unui probatoriu suficient care să susțină pretențiile sale, fără a se tranșa asupra existenței sau inexistenței pretinsului debit sau asupra culpei vreuneia dintre părți, iar, pe de altă parte, prin decizia definitivă nr. 411 din data de 23 septembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Gorj a reținut că, la data emiterii preavizului-notificare nr. x din data de 28 ianuarie 2013, intimatul-reclamant nu datora suma menționată. De altfel, și prin considerentele deciziei definitive nr. 2043 din data de 12 noiembrie 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017 (pronunțată între aceleași părți ca cele din cauza de față), de care s-a prevalat intimatul-pârât în apărările formulate prin întâmpinare, s-a constatat că, în litigiile purtate între părți după data de 12 februarie 2013 (dosarul nr. x/2012, nr. y/2015, nr. z/2015 și nr. 4902/263/2016 ale Judecătoriei Motru, Tribunalului Gorj și Curții de Apel Craiova), s-a reținut că sumele menționate în preavizul-notificare nu erau datorate de intimatul-pârât A., precum și faptul că nu s-au respectat prevederile art. 152 alin. (1) lit. a), c) și e) din H.G. nr. 1007/2004. Totodată, Înalta Curte constată că nu sunt fondate nici susținerile recurentei-pârâte, prin care a arătat că instanța de apel nu a reținut autoritatea de lucru judecat a deciziei invocate (efectul lucrului judecat sau funcția pozitivă a autorității de lucru judecat), făcând abstracție că aceasta este definitivă și în ceea ce privește rezultatul expertizelor efectuate, astfel de probatorii efectuându-se în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Gorj și în dosarul penal nr. x/2013, iar din acestea a rezultat că intimatul-reclamant înregistra debitele care au stat la baza emiterii preavizului-notificare. Astfel, din cuprinsul sentinței invocate de recurenta-pârâtă nu rezultă în niciun fel că instanța ar fi reținut cu autoritate de lucru judecat că, la data deconectării, intimatul-reclamant înregistra debitele deconectabile care au stat la baza emiterii preavizului-notificare, ci, din contră, judecătoria a arătat că: "fără o analiză profundă care presupune verificarea evidențelor contabile ale pârâtei pentru a se stabili cu certitudine, pentru fiecare factură emisă de pârâtă reclamantului, valoarea, data emiterii, data scadenței, suma achitată de reclamant și data efectuării fiecărei plăți de către acesta și titlul cu care au fost acestea făcute pentru a se putea verifica dacă în mod real și corect pârâta a procedat la imputația plății conform susținerilor acesteia sau dacă sumele facturate reprezentând contravaloare energie electrică au fost achitate de reclamant în termenele contractuale, instanța nu poate concluziona în sensul existenței sau inexistenței unui debit restant al reclamantului care să justifice sau nu deconectarea acestuia". Ca atare, față de cele anterior reținute, criticile recurentei-pârâte subsumate acestui motiv de recurs sunt nefondate, neputându-se reține o încălcarea, prin decizia recurată, a efectelor lucrului judecat, în sensul celor reglementate prin art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., referitor la cele statuate prin sentința nr. 1287/2013, pronunțată de Judecătoria Motru în dosarul nr. x/2013. În ceea ce privește afirmația recurentei-pârâte, potrivit căreia sentința definitivă nr. 1287/2013 pronunțată de Judecătoria Motru în dosarul nr. x/2013 este anterioară deciziei nr. 411 din data de 23 septembrie 2016 a Tribunalului Gorj, pronunțate în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte apreciază, din nou, că prin aceasta, partea critică constatarea de către instanța a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 411 din data de 23 septembrie 2016 a Tribunalului Gorj, respectiv o aplicare greșită a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, această critică a recurentei-pârâte urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în care este încadrabilă. Art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumția legală absolută a lucrului judecat, care reprezintă, astfel cum s-a arătat, manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, care presupune că, într-o judecată ulterioară, partea care a câștigat un proces se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea din acest proces anterior, care este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, fără ca instanța sau partea adversă din litigiul ulterior purtat între aceleași părți să mai poată supune dezbaterii existența dreptului. Chestiunea litigioasă tranșată în primul litigiu nu mai poate fi contrazisă în cel de-al doilea proces, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente. Prin prezentul demers judiciar, intimatul-reclamant A. a solicitat, în temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea recurentei-pârâte CEZ Vânzare S.A. la plata sumei de 400.000 euro, reprezentând despăgubiri morale privind prejudiciul cauzat prin întreruperea furnizării electrice (ce a urmat preavizului-notificare nr. x din data de 28 ianuarie 2013) în perioada 12 februarie 2013 - 1 noiembrie 2013. Litigiul anterior (dosar nr. x/2015) în care a fost pronunțată hotărârea a cărei autoritate de lucru judecat a fost reținută de către instanța de apel, purtat între aceleași părți, a avut ca obiect cererea intimatului-reclamant de anulare a preavizului-notificare nr. x din data de 28 ianuarie 2013. Prin decizia nr. 411 din data de 23 septembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă, ca urmare a admiterii căii de atac promovate de către intimatul-pârât din prezenta cauză, a admis acțiunea și a constatat că la data emiterii preavizului-notificare din data de 28 ianuarie 2013, acesta nu datora suma menționată. Ca atare, chestiunea litigioasă asupra căreia poartă prezentul litigiu - existența sau inexistența debitului invocat de către recurenta-pârâtă - a fost definitiv tranșată, soluția dată asupra acesteia impunându-se în cauza pendinte cu efectul lucrului judecat, fără a mai putea fi contrazisă. În plus, dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă se regăsește printre cele menționate în cuprinsul considerentelor deciziei definitive nr. 2043 din data de 12 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă și în raport de care instanța supremă a reținut că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că sumele menționate în preavizul-notificare nr. x din data de 28 ianuarie 2013 nu erau datorate de intimatul-reclamant A., precum și faptul că nu s-au respectat prevederile art. 152 alin. (1) lit. a), c) și e) din H.G. nr. 1007/2004. Prin urmare, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate de către recurenta-pârâtă sub acest aspect, instanța de apel reținând în mod corect incidența efectelor lucrului anterior judecat și, în consecință, a dezlegărilor date prin decizia nr. 411 din data de 23 septembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă., făcând o corectă aplicarea a prevederilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.: Ca atare, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu este incident în speță. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă a criticat decizia recurată, susținând, în esență, că, în speță, contrar celor reținute de către instanța de apel, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Înalta Curte apreciază însă că argumentele dezvoltate în susținerea acestui motiv de recurs nu sunt de natură a determina caracterul fondat al prezentei căi de atac. Astfel, nu reprezintă critici de nelegalitate a deciziei recurate și nu pot fi supuse analizei instanței de recurs susținerile recurentei-pârâte care tind la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de către instanțele de fond sau la o reapreciere a probelor deja administrate în cauză, având în vedere că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Ca atare, excedează control de legalitate posibil a fi exercitat în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât cele invocate de către recurenta-pârâtă cu privire la rapoartele de expertiză efectuate în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Gorj și în dosarul penal nr. x/2013, precum și cele privind circumstanțele în care a avut loc deconectarea locului de consum al intimatului-pârât în data de 12 februarie 2013, reprezintă susțineri prin care se tinde la reaprecierea materialului probator al cauzei. Aceeași concluzie se impune și în ceea ce privește critica prin care recurenta-pârâtă a susținut nerespectarea de către instanța de apel a principiului libertății contractuale, având în vedere că, în speță, cele reținute sub acest aspect, prin decizia recurată, au fost analizate în contextul verificărilor efectuate de către curtea de apel asupra situației de fapt a litigiului, în urma cărora aceasta a concluzionat că susținerile recurentei-pârâte privind o pretinsă încălcare a principiului libertății contractuale și cele referitoare la modul în care s-au derulat efectiv raporturile contractuale dintre părțile litigante nu permit să se statueze asupra altei situații de fapt decât cea stabilită deja în litigiile precedente, fiind prezumat că acestea reflectă adevărul, potrivit legii, concluzia fiind că debranșarea locuinței intimatului-reclamant de la rețeaua de furnizare a energiei electrice reprezintă o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție de recurenta-pârâtă. Sunt nefondate criticile recurentei-pârâte prin care aceasta a invocat că nu sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, întrucât, în cauză, societatea nu se face vinovată de săvârșirea vreunei fapte ilicite, nu s-a dovedit existența unui prejudiciu și nu există legătura de cauzalitate între pretinsul prejudiciu și o faptă ilicită pe care să o fi săvârșit. A precizat că această concluzie se desprinde din împrejurarea că a acționat în conformitate cu prevederile legale și contractuale, măsura deconectării fiind dispusă ca o consecință a neîndeplinirii de către intimatul-reclamant a obligațiilor legale și contractuale care îi reveneau. Însă, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, prin raportare la hotărârile pronunțate în dosarele nr. x/2012 și nr. y/2017, aceste susțineri ale recurentei-pârâte, precum și cele privind aplicarea greșită în cauză a prevederilor H.G.. nr. 1007/2004, respectiv ale Regulamentului de furnizare a energiei electrice, aprobat prin H.G. nr. 1007/2004 sunt contrazise de deciziile pronunțate anterior în litigiile dintre aceleași părți, prin care s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, astfel cum s-a mai arătat, faptul că nu au fost respectate prevederile art. 152 alin. (1) lit. a), c) și e) din H.G. nr. 1007/2004, stabilindu-se, în acest fel, culpa recurentei-pârâte, care a procedat la debranșarea nelegală a locuinței reclamantului de la rețeaua electrică. Ca atare, cum raportat la situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanțele de fond și asupra căreia instanța de recurs nu mai poate emite aprecieri proprii, s-a stabilit că sumele menționate în preavizul-notificare nu erau datorate de intimatul-pârât A., că nu s-au respectat prevederile art. 152 alin. (1) lit. a), c) și e) din H.G. nr. 1007/2004, precum și că prejudiciul moral suferit de către intimatul-reclamant este reprezentat de îngrădirea folosinței efective a imobilului și de restrângerea posibilității de a desfășura orice altă activitate, ca urmare a privării de folosirea energiei electrice, din cauza debranșării realizate de către recurenta-pârâtă, în mod corect instanța de apel a validat concluzia tribunalului, în sensul incidenței dispozițiilor art. 1357 C. proc. civ. Cu alte cuvinte, contrar susținerilor recurentei-pârâte nu se poate reține o greșită aplicare a prevederilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, sub aspectul condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru antrenarea acesteia, având în vedere situația de fapt stabilită în cauză, respectiv împrejurarea că intimatul-reclamant a suferit un prejudiciu moral ca urmare a faptei ilicite săvârșite de către recurenta-pârâtă (care se face vinovată de deconectarea nelegală a locului de consum al intimatului-reclamant), legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită fiind evidentă, întrucât îngrădirea folosinței efective a locuinței și restrângerea posibilității de a desfășura alte activități se datorează imposibilității de utilizare a energiei electrice, ca urmare a deconectării ilegale realizate de către recurenta-pârâtă. În ceea ce privește critica adusă deciziei recurate cu referire la cuantumul daunelor morale, Înalta Curte reține că pe calea recursului nu pot fi valorificate orice fel de nemulțumiri, ci doar cele care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate, în termenii prevăzuți de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. În dezvoltarea argumentelor aduse de către recurenta-pârâtă în susținerea acestei critici, aceasta a invocat faptul că daunele morale nu au fost dovedite, în ceea ce privește atât materialitatea, cât și întinderea lor. Or, așa cum s-a mai arătat, în această etapă procesuală, instanța nu poate proceda la reaprecierea probelor, iar dovedirea daunelor morale sub aspectele indicate de către recurenta-pârâtă se circumscrie unei asemenea analize a probatoriului administrat în cauză, critica adusă din această perspectivă vizând netemeinicia și nu nelegalitatea hotărârii recurate. Pentru a putea fi analizate în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., eventualele critici ce ar putea fi formulate cu privire la cuantumul daunelor morale acordate sunt cele prin care se susține argumentat că instanța care a pronunțat decizia recurată nu a ținut cont de criteriile în baza cărora acesta trebuie stabilit. Însă, recurenta-reclamantă, deși a făcut trimitere la aceste criterii, s-a limitat doar la a le enunța, fără a indica, în concret, în ce mod acestea au fost nesocotite de către instanța de apel, iar o astfel de motivare nu îndeplinește rigorile impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Ca atare, criticile formulate cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, astfel cum au fost susținute de către recurenta-pârâtă, nevizând nelegalitatea hotărârii recurate nu pot face obiectul analizei instanței de recurs. Prin urmare, având în vedere considerentele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta, întrucât, în speță, nu sunt întrunite premisele niciunuia dintre cazurile de casare analizate - art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,