Decizia nr. 1357/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1/2022 a Curții de Apel Ploiești

Cererea de revizuire Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, urmare a declinării competenței materiale de soluționare prin decizia civilă nr. 68/22.09.2021, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, revizuentul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimații B., C. și D., în calitate de moștenitori, revizuirea încheierii de admitere în principiu din 28 decembrie 2018 și a sentinței civile nr. 1675 din 15 iulie 2020, ambele pronunțate de Judecătoria Târgoviște. A arătat că aceste hotărâri încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 959/29.09.1981 a Tribunalului Dâmbovița, ceea ce reclamă incidența ipotezei de revizuire instituite de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Decizia pronunțată de instanța de revizuire Prin sentința nr. 1 din 13 ianuarie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins cererea de revizuire, ca nefondată, în considerarea următoarelor argumente. Curtea a reținut că, la baza demersului judiciar al revizuentului, au stat dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., caz de revizuire care presupune îndeplinirea în mod cumulativ a cumulativ mai multor condiții: să existe hotărâri definitive contradictorii, hotărârile potrivnice să fie pronunțate în aceeași pricină, hotărârile să fie date în dosare diferite, în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis a se pronunța asupra sa și să se ceară anularea celei de a doua hotărâri. Raportând aceste considerații de ordin general la speța pendinte, Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite atare condiții din mai multe perspective. Astfel, sub un prim aspect, a observat că, prin intermediul cererii de revizuire, hotărârea a cărei autoritate ar fi fost nesocotită prin cele a căror anulare s-a solicitat este reprezentată de Decizia nr. 959/29.09.1981, pronunțată de Tribunalul Județean Dâmbovița. Numai că, prin intermediul acesteia, aflată în copie xerox la dosarul judecătoriei, s-a dispus numai cu privire la partajul propriu-zis, prin atribuirea loturilor copărtașilor. Chestiunea legată de componența masei succesorale și cotele cuvenite părților a fost tranșată prin Decizia nr. 247 din 10 martie 1981 a aceleiași instanțe. A mai reținut instanța de revizuire că, în raport de această din urmă decizie, prin întâmpinarea formulată în dosarul nr. x/2013 a fost invocată autoritatea de lucru judecat de către revizuentul din litigiul pendinte, aspecte analizate în cuprinsul încheierii de admitere în principiu din 28 decembrie 2018. În alte cuvinte, în raport de Decizia nr. 959/29.09.1981 a Tribunalului Dâmbovița, nu este îndeplinită condiția existenței contrarietății de hotărâri sub aspectul invocat de revizuent, iar în ceea ce privește Decizia nr. 247/10.03.1981 problematica autorității de lucru judecat a fost analizată, susținerile pârâtului fiind apreciate ca neputând fi avute în vedere. Sub al doilea aspect, a notat că, pentru a se verifica incidența cazului de revizuire reglementat de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., trebuie îndeplinite elementele lucrului judecat și anume identitatea de părți, obiect și cauză. Or, este real că ambele litigii, atât cel ce a făcut obiectul dosarului nr. x/1981 al Tribunalului Județean Dâmbovița, cât și cel dedus judecății în cauza nr. 479/315/2013, au avut ca petit principal partajarea averii succesorale de pe urma defunctului E.. Numai că în cel de-al doilea dosar suplimentul de partaj a privit bunuri reconstituite în procedura Legii nr. 18/1991 și care nu au existat în patrimoniul defunctului la data decesului acestuia și nici a pronunțării hotărârilor de către Tribunalul Județean Dâmbovița. Față de atare împrejurare și având în vedere și dispozițiile speciale din actul normativ privitor la reconstituire, stabilirea unor cote diferite în raport de cele reținute în anul 1981 nu poate fi considerată o încălcare a autorității de lucru judecat. În raport de același considerații, de vreme ce toate terenurile partajate au fost menționate în titlu de proprietate din anul 1999, acesta fiind temeiul juridic al indiviziunii, Curtea a apreciat că nu se poate discuta de nesocotirea autorității de lucru judecat nici în ceea ce privește masa de împărțit, cel care consideră că anumite suprafețe au fost deja atribuite în anul 1981 în proprietate exclusivă având la îndemână alte mijloace legale.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei date de instanța de revizuire a exercitat recurs revizuentul A., întemeindu-și susținerile pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ. Recurentul a criticat raționamentul expus în decizia atacată din perspectiva neîndeplinirii condițiilor impuse pentru valorificarea ipotezei de revizuire înscrise în art. 322 pct. 7 C. proc. civ. A apreciat că, deși excepția autorității de lucru judecat a fost examinată în considerentele încheierii de admitere în principiu din 28 decembrie 2018 și s-a consemnat că susținerile vor fi respinse, Judecătoria Târgoviște nu s-a pronunțat în dispozitiv asupra acesteia. Or, de vreme ce considerentele nu au corespondent și într-o soluție din dispozitiv, este îndeplinită condiția referitoare la nepronunțarea asupra excepției autorității de lucru judecat. Simplele considerente nu intră în puterea lucrului judecat, ci numai în măsura în care dispozitivul se sprijină pe ele. A arătat că, raportat la cele două procese în care au fost pronunțate hotărârile pretins contradictorii, există identitate de cauză și părți. Instanța de revizuire a reținut greșit că "nu se poate discuta de nesocotirea autorității de lucru judecat nici în ceea ce privește masa de împărțit, cel care consideră că anumite suprafețe au fost deja atribuite în anul 1981 în proprietate exclusivă având la îndemână și alte mijloace legale.’’ A afirmat că identitatea de obiect privește terenul în intravilan - curți construcții - P2106 și P2107 și se identifică urmare a convenței părților. Dacă instanța ar fi cercetat titlul de proprietate nr. x/16.11.1999, eliberat de Comisia Județeană Dâmbovița în baza Legii nr. 18/1991, reținut în întregime în masa bunurilor suplimentare de împărțit în sentința supusă revizuirii, ar fi observat că, la fila nr. x din hotărârea menționată, ultimul paragraf, ambele părți au fost de acord ca expertul să excludă de la partajul suplimentar două parcele din intravilan, care au făcut deja obiectul partajului în anul 1981, respectiv P2106 și P2107. Deși, în paragraful amintit, instanța pretinde că omologhează varianta 5.2 din expertiză, pentru că răspunde acordului părților, totuși dispozitivul cuprinde lotul x și 2 cu cele două parcele de mai sus. În cadrul partajului suplimentar a fost inclusă întreaga suprafață de 2.033 mp din intravilan, reconstituită prin Titlul de proprietate nr. x/16.11.1999, însă recurentul consideră că, în privința diferenței de 550 mp, s-a statuat prin încheierea din 1981 că aparține copiilor din prima căsătorie a lui decujus. A reproșat Curții de Apel o lipsă de preocupare în instrumentarea cauzei prin aceea că a reținut obiectul diferit al celor două dosare în soluționarea unei acțiuni de partaj succesoral, precum și faptul că stabilirea unor cote diferite în raport de cele atribuite în 1981 nu poate fi considerată o încălcare a autorității de lucru judecat. Instanța de revizuire era datoare să observe că, raportat la Titlul de proprietate nr. x/16.11.1999, adus la masa partajabilă suplimentară, posibilitatea teoretică pe care o creează prevederile controversate ale Legii nr. 18/1991 privind acrescământul nu operează în speță, deoarece toți moștenitorii din procesul inițial de partaj au solicitat și au obținut reconstituirea, fiecare menținându-și astfel cotele din decizia inițială de partaj. A criticat recurentul raționamentul expus în hotărârea supusă revizuirii, referitor la stabilirea cotei de 1/3 pentru soțul supraviețuitor, realizată cu ignorarea limitelor forței probatorii a Certificatului de legatar universal nr. 72, eliberat de BNP F. în dosarul notarial nr. x/2010, potrivit căruia soția supraviețuitoare lasă cota întreagă de moștenire intimatei reclamante din partajul suplimentar, B., proporția de 1/3 din terenurile reconstituite prin Titlul de Proprietate nr. x/16.11.1999 regăsindu-se numai în masa bunurilor testate. Deși a consemnat corect că certificatul de legatar universal face dovada calității de moștenitor și a cotelor ce se cuvin moștenitorilor, conform art. 88 din Legea nr. 36/1995, instanța nu a observat că doar în masa bunurilor provenite de la testatoare, notarul a consemnat cota de 1/3, întrucât sunt trei beneficiari ai reconstituirii, fără a ține seama de calitatea testatoarei G., de soție supraviețuitoare. Astfel, eroarea instanței se suprapune erorii notarului care a instrumentat certificatul de legatar universal nr. 72. În primul rând, observând faptul că Titlul de proprietate nr. x/16.11.1999, emis de Comisia Județeană Dâmbovița în baza Legii nr. 18/1991, cuprins în Certificatul de legatar universal nr. 72, are trei beneficiari, notarul public a consemnat în masa bunurilor testatoarei o cotă de 1/3 din aceste terenuri prin ignorarea cotei sale legale de 1/4, decurgând din calitatea sa succesorală de soție supraviețuitoare. În al doilea rând, instanța care a pronunțat sentința supusă revizuirii a confundat drepturile succesorale ale legatarei (respectiv 1/1 din bunurile incluse în Certificatul de legatar universal nr. 72) cu cota greșit stabilită din masa bunurilor moștenite de la testatoare (respectiv 1/3 din bunurile ce revin testatoarei din Titlul de proprietate nr. x/16.11.1999). A conchis recurentul, pe baza aspectelor relevate, că doar cota de 1/1 ce se cuvine intimatei B. de pe urma testatoarei universale este cea asupra căreia face dovada certificatul de legatar universal nr. 72. Cota de 1/3 din terenurile cuprinse în Titlul de proprietate nr. x/16.11.1999 figurează în masa bunurilor testatoarei cu privire la care Certificatul de legatar universal nr. 72 nu poate face dovada în justiție, mențiunea masei succesorale neputând fi opusă terților, potrivit art. 83 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici. În considerarea tuturor criticilor expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și rejudecarea pricinii, prin anularea încheierii de admitere în principiu din 28.12.2018 și a sentinței nr. 1675 din 15 iulie 2020. Erorile săvârșite de instanțe au fost atribuirea greșită a cotei de 1/3 pentru soția supraviețuitoare și includerea în masa de partaj suplimentar, pentru a doua oară, a terenului curți construcții în suprafață de 800 mp. A solicitat cheltuieli de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat în sumă de 3.000 RON, conform chitanței atașată în original la declarația de apel.

Apărările formulate în recurs Intimata B. a depus întâmpinare, cu concluzii de respingere a recursului, ca nefondat, și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de declanșarea prezentei căi de atac.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 16 mai 2022, repartizat completului nr. 4, cu termen de judecată fixat la 16 iunie 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că recursul promovat de revizuentul A. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: În prealabil, se constată că recurentul a satisfăcut obligația de timbrare a recursului până la finalul ședinței de judecată, prin depunerea taxei judiciare de timbru în cuantum de 5 RON, achitată cu ordinul de plată aflat la dosarul de recurs, astfel că nu se mai impune analizarea excepției de nulitate a căii de atac, invocată de apărătorul intimatei B. în dezbaterea pe fond a pricinii. Prin criticile subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9, inclusiv art. 304 1 C. proc. civ., recurentul a pretins greșita soluționare a cererii de revizuire, susținând sub un prim aspect că s-a apreciat eronat că Judecătoria Târgoviște s-a pronunțat asupra excepției autorității de lucru judecat cu ocazia soluționării dosarului nr. x/2013 Sub cel de-al doilea aspect, a invocat îndeplinirea cerinței triplei identități, de cauză, obiect și părți în cele două litigii în care au fost pronunțate hotărârile pretins potrivnice. Întrucât obiecțiile formulate pun în discuție pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la examinarea acestora din perspectiva motivului de recurs instituit de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. "Când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.’’ Instanța amintește că obiectul cererii de revizuire, soluționată prin decizia atacată în recursul pendinte, îl constituie încheierea de admitere în principiu din 28.12.2018 și sentința civilă nr. 1675 din 15 iulie 2020, ambele pronunțate de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr. x/2013, având ca obiect soluționarea acțiunii civile de partaj suplimentar a bunurilor rămase de pe urma defunctului E., menționate în Titlul de proprietate nr. x, eliberat la 16.11.1999 de către Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Dâmbovița. Revizuentul A. a argumentat pe larg că aceste două hotărâri încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 959 din 29 septembrie 1981 a Tribunalului Județean Dâmbovița, fiind întrunite cerințele art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Aceste dispoziții reglementează motivul de revizuire determinat de existența unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate. Fundamentul ipotezei reliefate îl reprezintă autoritatea de lucru judecat și presupune îndeplinirea mai multor condiții cumulative: să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii, hotărârile să fie pronunțate în aceeași pricină, deci să existe tripla identitate de elemente - părți, obiect și cauză -, hotărârile să fie pronunțate în dosare diferite, iar în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost ridicată, să nu se fi discutat. Totodată, raportat la autoritatea de lucru judecat, partea din hotărâre care interesează această instituție juridică este dispozitivul, care cuprinde soluția și se execută, neputându-se executa simultan dispozitive ce conțin prevederi de neconciliat. Revizuirea pentru contradictorialitate de hotărâri, solicitată în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., poate fi făcută dacă există două hotărâri ale căror dispozitive conțin prevederi de neconciliat care să se poată executa simultan, respectiv cu nesocotirea autorității de lucru judecat. Pentru ca o cerere de revizuire să se încadreze în această ipoteză legală, în principiu, trebuie ca în al doilea litigiu, să nu fi fost invocată excepția autorității de lucru judecat sau chiar dacă a fost invocată, să nu se fi discutat. Astfel, întrunirea acestei exigențe presupune ca cea de-a doua instanță, învestită cu soluționarea aceluiași litigiu, să ignore faptul că acesta și-a găsit deja dezlegare jurisdicțională și să statueze în sens contrar primei judecăți. Înalta Curte are în vedere împrejurarea potrivit căreia autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 1201 C. civ. de la 1865, are la bază regula conform căreia o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată, deoarece o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre, regulă instituită în scopul de a realiza o administrare uniformă a justiției. Deci, principiul autorității de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară dată în alt proces. Astfel, hotărârea judecătorească se impune ca un adevăr irefragabil, nu numai în virtutea prezumției legale de adevăr, ci și în vederea realizării unui principiu de ordine publică ce conferă autoritate organelor de justiție și în conformitate cu care nu se permite demararea unui nou proces, care ar putea să răstoarne ce s-a stabilit anterior. Astfel, potrivit considerentelor teoretice evocate, una dintre condițiile impuse pentru a fi operantă ipoteza de revizuire este aceea ca în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei. Dacă instanța sesizată cu cea de-a doua acțiune a respins excepția autorității de lucru judecat, această apărare nu mai poate fi reiterată pe calea revizuirii, deoarece s-ar opune tocmai autoritatea de lucru judecat a hotărârii date asupra primei acțiuni. În alți termeni, dacă instanța a doua oară învestită a considerat că nu funcționează excepția autorității de lucru judecat, nu mai poate fi vorba de cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Nu pot fi primite aprecierile recurentului în sensul că a doua instanță - Judecătoria Târgoviște - nu s-ar fi pronunțat asupra excepției autorității de lucru judecat a deciziei nr. 959 din 25 septembrie 1981. Argumentul prezentat în sprijinul acestei teze a fost acela că, în lipsa pronunțării în dispozitivul încheierii de admitere în principiu din 28.12.2018, chiar dacă motivarea tratează problema autorității de lucru judecat, nu se poate admite că a fost tranșată excepția, simplele considerente neintrând în puterea lucrului judecat decât în măsura în care dispozitivul le susține. Înalta Curte notează că prin decizia nr. 959 din 25 septembrie 1981 a Tribunalului Județean Dâmbovița, pronunțată în soluționarea acțiunii de partaj succesoral între reclamanta G. și pârâții A. și H., s-a dispus partajarea bunurilor rămase de pe urma defunctului E. (tatăl recurentului) la data decesului, prin atribuirea loturilor către părți, iar prin decizia nr. 247 din 10 martie 1981, dată de aceeași instanță, s-au făcut aprecieri vizând componența masei succesorale și au fost determinate cotele cuvenite moștenitorilor. Astfel cum întemeiat a reținut și Curtea de Apel, problema autorității de lucru judecat a deciziei nr. 247 din 10 martie 1981 a fost analizată în considerentele încheierii de admitere în principiu din 28.12.2018 a Judecătoriei Târgoviște și au fost respinse susținerile pârâtului A. (acesta fiind cel care a invocat autoritatea de lucru judecat ca o apărare de fond pe calea întâmpinării formulate la 10 aprilie 2013) în sensul că la masa partajabilă nu poate fi inclusă întreaga suprafață a terenului situat în intravilanul comunei Văleni, menționat în Titlul de proprietate nr. x din 16.11.1999, deoarece o parte - 1600 mp din totalul de 2033 mp a fost deja supusă procedurii de partaj sub imperiul deciziei nr. 247/10.03.1981. Această a doua instanță a argumentat că "la momentul pronunțării prezentei încheieri titlul de proprietate evocat nu a fost anulat, iar în urma expertizei în specialitatea topografie efectuată în cauză nu s-a putut stabili identitate între terenul ce a fost reținut prin hotărârea judecătorească din anul 1981 și cel cuprins în titlul de proprietate.’’ Rezultă cu evidență că, în cauză, chestiunea autorității de lucru judecat a deciziei nr. 247/10.03.1981 a primit dezlegare în cel de-al doilea litigiu, așadar nu se poate identifica o contrarietate între decizia nr. 959 din 25 septembrie 1981 din procesul inițial de partaj și cele două hotărâri pronunțate în judecarea cererii de partaj suplimentar. Înalta Curte nu poate îmbrățișa punctul de vedere al recurentului, potrivit căruia considerentele pe aspectul înlăturării autorității de lucru judecat nu pot fi valorificate, câtă vreme nu își găsesc corespondent într-o soluție din dispozitiv. Autoritatea de lucru judecat a fost invocată în dosarul nr. x/2013 ca o apărare de fond, care ține de dreptul material, ca prezumție legală irefragabilă, de adevăr judiciar în sensul judecății irevocabile și nu a îmbrăcat mijlocul procesual al excepției așa cum este reglementată în legea nouă procesual civilă, inaplicabilă în speță, pentru a i se consacra o soluție în dispozitivul hotărârii. De altfel, se remarcă, din cuprinsul încheierii de admitere în principiu, că respectivele considerente, alături de restul motivării, reprezintă justificarea și susținerea necesară a soluției adoptate, de admitere a cererii de partaj suplimentar cu bunurile imobile cuprinse în titlul de proprietate nr. x din 16.11.1999, emis de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Dâmbovița, dobândind astfel autoritate de lucru judecat. Așadar, urmează a primi valență și respectivele considerente, chiar dacă soluția de respingere a acestora nu se reflectă expres în dispozitivul hotărârii. O altă critică se referă la aprecierea greșită de instanța de revizuire a elementelor lucrului judecat în cadrul celor două hotărâri a căror potrivnicie este susținută de către recurentul revizuent în cauza pendinte, raportat la partajul inițial finalizat prin decizia nr. 959/23.09.1981 și partajul suplimentar soluționat prin încheierea de admitere în principiu din 28.12.2018 și sentința nr. 1675/15.07.2020, în sensul că nu ar fi întrunită tripla identitate - obiect, cauză și părți. Susținerile ce înglobează acest motiv sunt apreciate de prezenta instanță ca lipsite de fundament. Se reține că în cadrul ambelor litigii a fost pornită o acțiune de partaj a bunurilor rămase de pe urma defunctului E., decedat la 07.03.1979, cu observarea că procesul nr. 49/1981, judecat prin decizia nr. 959/23.09.1981, s-a derulat între G., soția supraviețuitoare a defunctului și A. și H., descendenții acestuia, cu privire la împărțirea tuturor bunurilor mobile și imobile regăsite în patrimoniul lui de cujus la data decesului, iar dosarul nr. x/2013, căruia i-a pus capăt sentința nr. 1675/15.07.2020, a avut ca părți pe B., în calitate de succesoare a soției G., și pe A., D. și C., în calitate de moștenitori ai lui H., pentru partajarea unor bunuri reconstituite prin Titlul de proprietate nr. x/16.11.1999, în procedura Legii nr. 18/1991 și care nu au figurat în patrimoniul defunctului la data decesului și nici a pronunțării hotărârilor Tribunalului Județean Dâmbovița. Astfel, obiectul celor două procese, așa cum a fost reliefat în precedent, conturează un element de diferențiere care demontează concluzia recurentului, că ar fi prezentă o triplă identitate a elementelor lucrului judecat. Pe această linie, stabilirea unor cote diferite de cele atribuite în anul 1981 nu poate însemna o nesocotire a autorității de lucru judecat, cum corect a statuat și instanța de revizuire în cuprinsul deciziei contestate. În măsura în care recurentul avea obiecții legate de bunurile menționate în Titlul de proprietate nr. x/16.11.1999, apreciind că unele dintre acestea au făcut obiectul procedurii de partaj în anul 1981, avea posibilitatea de a uza de anumite pârghii legale și de a întreprinde o serie de demersuri judiciare în vederea contestării actului. De asemenea, se observă că în privința încheierii de admitere în principiu din 28.12.2018 și a sentinței civile nr. 1675 din 15 iulie 2020 nu s-a declanșat un control judiciar determinat de exercitarea căilor ordinare de atac de către revizuentul A., fiind promovată numai calea de atac a revizuirii contra celor două hotărâri. Astfel, din actele dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, rezultă că pârâtul A. a exercitat, inițial, apel împotriva încheierii de admitere în principiu și a sentinței civile nr. 1675 din 15 iulie 2020, iar prin încheierea din 14 aprilie 2021, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a calificat calea de atac drept recurs, în raport de dispozițiile art. 281 1 C. proc. civ., având în vedere data înregistrării acțiunii și valoarea masei succesorale. Prin precizările suplimentare depuse la dosar la 12.04.2021, recurentul a arătat că singura cale de atac pe care înțelege să o exercite în dosar este revizuirea fundamentată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., în ipoteza contrarietății între decizia nr. 959/1981 și sentința civilă nr. 1675 din 15 iulie 2020, chestiune în raport de care s-a declinat competența materială de soluționare a pricinii în favoarea Curții de Apel Ploiești. Restul criticilor din recurs, privind stabilirea greșită a cotelor și problema operării dreptului de acrescământ, nu pot fi cercetate în efectuarea controlului judiciar, recurentul tinzând, de fapt, la o rejudecare pe fond a cererii de partaj suplimentar. Reține Înalta Curte că nici instanța competentă a se pronunța asupra revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., nici instanța ce analizează recursul îndreptat împotriva deciziei de revizuire nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii și nu au posibilitatea legală să aprecieze care dintre hotărârile pretins potrivnice conține soluția corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea autorității lucrului judecat a celei dintâi hotărâri, iar în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri. În consecință, potrivit considerentelor expuse, se constată că prin decizia recurată s-a reținut corect neîntrunirea cerințelor reglementate expres de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., drept pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) din același cod, recursul declarat de recurentul A. împotriva sentinței nr. 1 din 13 ianuarie 2022 va fi respins, ca nefondat. Față de această soluție, instanța apreciază că sunt întrunite condițiile impuse de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. în privința acordării cheltuielilor de judecată pricinuite de declanșarea recursului, solicitate în speță de intimata B.. Cum recurentul este parte căzută în pretenții în accepțiunea textului menționat, se va dispune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 2.000 RON, conform chitanței nr. x din 10 iunie 2022, aflată la dosar recurs, către intimata B.. Totodată, în aplicarea normei enunțate, se va respinge cererea recurentului de acordare a cheltuielilor de judecată întrucât nu este parte câștigătoare în proces. PENTRU ACESTE MOTIVE,