ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1066/2022

Ședința publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 10.08.2020, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâții UAT Miroslava și B., solicitând constatarea existenței dreptului de proprietate asupra bunului imobil constând în teren în suprafață de 500 m.p. situat în intravilanul jud. Iași, dintre care 117 m.p. având categoria de folosință curți-construcții, respectiv 383 m.p. având categoria de folosință arabil, teren cu număr cadastral x, împreună cu construcția C1 edificată pe acesta cu suprafață construită la sol de 112 m.p, având număr cadastral x, ambele intabulate în Cartea funciară nr. x

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 35 din C. proc. civ. precum și cele ale Legii nr. 85/2006.

Prin sentința civilă nr. 1372/2021 din 03 iunie 2021, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția inadmisibilității cererii în constatare formulate de reclamanta A. S.A. și a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâții UAT Miroslava și B..

Prin decizia civilă nr. 519 din 4 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1372/2021 din 03.06.2021, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs, s-a susținut că atât prima instanță, cât și instanța de apel au apreciat greșit că acțiunea reclamantei privind constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului teren și construcție ar fi una inadmisibilă, motivat de faptul că aceasta ar avea la îndemână o acțiune în realizare.

Cu referire la argumentul instanței de apel, prin care s-a reținut faptul că "ulterior întocmirii Procesului-verbal de licitație imobiliară din data de 22 februarie 2012 și plății diferenței de preț, apelanta trebuia să se prezinte la notarul public în vederea perfectării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, formalitate ce nu a fost însă îndeplinită. În aceste condiții, societatea adjudecatară nu este titulara unui drept real de proprietate asupra imobilului scos la licitație ci doar a unui drept de creanță ce îi permite a apela la o acțiune în realizare, precum cererea de pronunțare a unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare", recurenta a arătat că, deși este în acord cu prevederile legale aplicabile, totuși nu se potrivește pe calapodul de drept aplicabil situației deduse judecății.

În sensul arătat, a fost introdusă inclusiv o acțiune în realizare, respinsă, astfel că în opinia recurentei este eronată concluzia instanței de apel potrivit căreia existența procesului-verbal de licitație prevăzut de dispozițiile art. 120 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 ar da naștere unui drept de creanță în patrimoniul acesteia, pe care l-ar fi putut valorifica. În acest context, este justificat demersul său, prin care a solicitat acordarea protecției juridice unui drept subiectiv civil, și anume dreptul de proprietate asupra imobilului, la acest moment blocat în afara circuitului civil, deși el se află în proprietatea recurentei, căreia îi lipsește doar actul scriptic prin care să fie constatat acest drept.

În continuare, recurenta a susținut că analiza instanței de apel a plecat de la o premisă greșită, și anume cea în care procesul-verbal de licitație ar da naștere unui drept de creanță în considerarea prevederilor art. 120 din Legea nr. 85/2006. Însă aceste prevederi legale își găsesc aplicabilitate doar cât timp procedura de insolventă nu a fost închisă și lichidatorul judiciar nu a fost descărcat de gestiune. Prin efectul închiderii procedurii, societatea debitoare este radiată, astfel că independent de dorința recurentei, la acest moment nu mai poate fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare și nici nu mai poate fi solicitată pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract.

A arătat recurenta că, într-adevăr, se află în culpa de a nu fi inițiat demersurile pe lângă lichidator pentru a încheia inclusiv un contract de vânzare-cumpărare anterior închiderii procedurii de insolvență. Cu toate acestea, în prezent era necesar ca prin mijlocirea instanței de judecată să fie identificată o soluție pentru deblocarea imobilului în circuitul civil, deoarece recurenta se regăsește într-o poziție delicată ca urmare a faptului că, deși a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului achitând în procedura de adjudecare prețul, totuși nu deține un act juridic scriptic prin care să îi fie recunoscut acest drept. Mai mult decât atât, societatea vânzătoare a fost radiată din registrul comerțului, în temeiul art. 132 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, inclusiv în raportul final lichidatorul judiciar menționând faptul că nu mai sunt și alte bunuri de valorificat în cadrul procedurii.

Ca atare, în opinia recurentei, apare evident că: - atât judecătorul sindic cât și lichidatorul/administratorul judiciar au considerat că toate bunurile societății vânzătoare au fost valorificate, astfel că dreptul de proprietate nu avea cum să rămână în patrimoniul acestei societăți, independent de încheierea unui contract de vânzare-cumpărare în formă autentică cu privire la imobil; - în contextul în care procedura de insolvență a fost închisă, prevederile art. 120 din Legea nr. 85/2006 nu își mai găsesc aplicabilitatea, lichidatorul fiind descărcat de gestiune și societatea radiată; - proprietatea asupra imobilului nu a trecut la asociați sau in domeniul unității administrativ teritoriale locale; - nu poate fi primit că există practic un imobil fără proprietar; - scopul principal este acela de a clarifica și dezlega situația juridică prin raportare la alte prevederi din dreptul comun decât cele din Legea nr. 85/2006.

Or, a susținut recurenta, singura posibilitate pe care o are este aceea de a se raporta la dispoziții cu caracter general ori principii de drept aplicabile, fiind evocate în acest sens prevederile art. 44 alin. (1) și art. 136 alin. (5) din Constituție. Importanța securității circuitului civil și a stabilității raporturilor civile a fost recunoscută în mod constant și în alte situații practice, precum este și cazul similar al dobânditorului de bună credință de la un posesor neproprietar. Cu alte cuvinte, interesul deblocării unui bun proprietate privată în circuitul civil și implicit al protecției dreptului de proprietate în sine se situează deasupra viciilor operațiunii juridice translative de proprietate prin care dobânditorul de bună-credință, plătind prețul, a dobândit proprietatea asupra unui bun.

A mai arătat recurenta că, potrivit art. 1 alin. (1) din C. civ., izvor al dreptului nu este doar legea, ci și uzanțele și principiile generale ale dreptului, iar potrivit alin. (2) "în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului", aceasta fiind și situația din prezenta speță, unde s-a solicitat instanței să se constate că principiul ocrotirii securității circuitului civil trebuie să prevaleze față de faptul că recurenta nu a întreprins diligentele necesare, ulterior achitării prețului de vânzare, pentru a încheia un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Sub un alt aspect, recurenta a menționat și că interesul nu este doar unul individual, în contextul în care pentru respectivul imobil nu poate fi deschis rol fiscal, nu pot fi achitate taxe și impozite de la momentul radierii societății vânzătoare și nu poate fi tranzacțional pe piață.

Intimații nu au depus întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul reclamantei este încadrabil în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Prin criticile concrete de nelegalitate, în esență, recurenta a invocat: aplicarea greșită a principiului subsidiarității la circumstanțele particulare atipice ale cauzei și reținerea nelegală a inadmisibilității acțiunii în constatare, deși reclamanta a uzat fără succes de acțiunea în realizare; reținerea unei situații premisă greșite, anume că reclamanta ar mai avea un drept de creanță în considerarea procesului-verbal de licitație și a prevederilor art. 120 din Legea nr. 85/2006, deși procedura insolvenței a fost închisă, lichidatorul judiciar descărcat de gestiune și societatea debitoare radiată; încălcarea unor principii generale de drept, precum protecția dreptului de proprietate și ocrotirea securității circuitului civil, și ignorarea interesului general de a fi deblocat imobilul în circuitul civil.

Prealabil examinării propriu-zise a criticilor de nelegalitate, Înalta Curte are a observa că demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată și supus judecății instanțelor de fond, are ca obiect acțiunea în constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului teren și construcții, situat în comuna Miroslava, jud. Iași, adjudecat în baza procesului-verbal de licitație imobiliară din 22.02.2020, întocmit în cadrul procedurii de insolvență.

Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de prima instanță și confirmată de instanța de apel - care nu mai poate fi reexaminată în calea de atac a recursului în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii recurate - relevă, într-o succintă prezentare, următoarele aspecte:

Reclamanta a participat la licitația organizată de lichidatorul judiciar al societății C. S.R.L., aflată în faliment și având ca administrator statutar pe pârâtul B., fiind declarată drept câștigătoare a licitației pentru imobilul teren și construcție situat în comuna Miroslava, sat Vorovești, jud. Iași, în schimbul prețului de 310.275 RON, sens în care a fost întocmit procesul-verbal de licitație din data de 22.02.2012. Ulterior, la 21.03.2021, reclamanta a achitat în întregime prețul de adjudecare.

Procedura de insolvență a fost închisă, cu reținerea și distribuirea prețului achitat, fără însă ca între reclamantă și societatea aflată în insolvență să fi fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, astfel că reclamanta a formulat, în contradictoriu cu societatea debitoare, prin lichidator judiciar, și cu B., fost asociat și administrator al societății, acțiune pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare (dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Iași), respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâților, prin sentința civilă nr. 730/civ/16.12.2014 a Tribunalului Iași, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 579/15.12.2015 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Luând în examinare criticile de nelegalitate circumscrise aplicării greșite a principiului subsidiarității acțiunii în constatare, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora.

Astfel, potrivit art. 35 din C. proc. civ., "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cerere nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice cale prevăzută de lege".

Așadar, trăsătura specifică și definitorie a cererii în constatare este dată de caracterul său subsidiar față de cererea în realizare, ce constă în împrejurarea că această cerere nu este admisibilă dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege, ceea ce are configurația unei condiții negative, speciale, de exercitare a acțiunii în justiție.

Aceasta întrucât, în condițiile în care, la nivel legal, există mecanisme procedurale pe care persoana interesată le poate folosi pentru a-și realiza efectiv dreptul, norma anterior redată acordă prevalență însăși realizării dreptului, și nu doar constatării existenței lui, tocmai pentru a nu trena clarificarea unor situații potențial litigioase.

Raportând aceste considerații cu valoare generală la circumstanțele factuale concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, în deplin respect al rațiunii soluției legislative consacrate de art. 35 din C. proc. civ., instanța de apel a validat inadmisibilitatea cererii în constatare reținută de judecătorul fondului, argumentând corect că procesul-verbal de licitație imobiliară are doar valoare de antecontract de vânzare-cumpărare, astfel încât societatea adjudecatară reclamantă nu este titulara unui drept real de proprietate asupra imobilului scos la licitație, ci doar a unui drept de creanță ce îi permite să apeleze la o acțiune în realizare, precum cererea de pronunțare a unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de cumpărare (fiind titulara unui drept de creanță cert, lichid și exigibil și a unui interes economic, acela de a obține transferul dreptului de proprietate asupra bunului adjudecat pentru care a și achitat prețul), ori acțiunea în uzucapiune, în raport de modul de îndeplinire a condițiilor specifice fiecărui demers judiciar.

Or, în cauză, se cuvine observat faptul că recurenta a apelat doar la mecanismul pronunțării unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare. Mai mult decât atât, nu a epuizat în substanța lui nici măcar acest mijloc juridic de realizare a dreptului, de vreme ce acțiunea în realizare de acest tip, ce a format obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Iași, a fost respinsă ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Astfel fiind, recurenta reclamantă nu poate fi exonerată de obligația procesuală impusă de regula subsidiarității, anume aceea de a fi îndeplinită cerința specială de exercitare a acțiunii în justiție (inexistența oricărei alte căi prevăzute de lege), în condițiile în care, fiind titulara acțiunii prin care s-a declanșat procesul anterior, aceasta a configurat cadrul procesual pasiv, pe de o parte cu practicianul în insolvență care nu a fost și nici nu este proprietar al bunurilor ce au format obiectul lichidării, iar, pe de altă parte, cu fostul asociat și administrator al societății în insolvență, fără a se fi dovedit faptul că în urma lichidării bunul adjudecat i-ar fi intrat acestuia în patrimoniu, aspecte tranșante cu efect de lucru judecat, conform art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., prin hotărârea judecătorească definitivă anterior enunțată.

Cu referire la critica recurentei axată pe ideea reținerii greșite a existenței unui drept de creanță izvorât din procesul-verbal de licitație și întemeiat pe art. 120 din Legea nr. 85/2006, Înalta Curte constată caracterul nefondat.

Aceasta întrucât, potrivit art. 120 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, "Dacă vânzarea activelor se face prin licitație publică, procesul-verbal de adjudecare semnat de lichidatorul judiciar constituie titlu de proprietate. Când legea impune pentru transferul dreptului de proprietate forma autentică, contractele vor fi perfectate de notarul public pe baza procesului-verbal de licitație".

Este și cazul dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, în privința transferului căruia forma autentică a actului juridic este cerută ad validitatem, conform art. 1244 din C. civ.

Drept urmare, contrar susținerilor recurentei, este legal raționamentul instanței de apel, în cadrul căruia s-a concluzionat în sensul că, nefiind îndeplinită condiția de formă cerută pentru valabilitatea contractului de vânzare, reclamanta adjudecatară nu este titulara unui drept real de proprietate asupra imobilului, ci doar a unui drept de creanță, ce îi deschide calea cererii în realizarea dreptului.

De necontestat, închiderea procedurii de insolvență și radierea din registrele specifice au drept efect principal lipsa capacității procesuale de folosință a societății debitoare care nu mai poate sta în judecată. Un alt efect important al închiderii procedurii constă în descărcarea de orice îndatoriri și responsabilități a lichidatorului judiciar, conform art. 136 din Legea nr. 85/2006.

Însă, actualitatea dreptului de creanță al recurentei - în privința căruia instanța de apel a remarcat judicios caracterul cert, lichid și exigibil - nu este plasată într-o relație de dependență în raport cu actualitatea procedurii de insolvență, astfel încât să devină pertinentă construcția argumentativă propusă prin memoriul de recurs, în sensul că, odată închisă procedura insolvenței, prin efectele pe care le generează, ar fi automat suprimat orice remediu procesual pus la îndemână pentru realizarea dreptului de creanță, precum, exempli gratia, mecanismul suplinirii consimțământului debitorului obligației de a face izvorâte din antecontract.

Nu poate fi primită nici critica recurentei prin care se susține că au fost încălcate principii generale ale dreptului, precum protecția dreptului de proprietate și ocrotirea securității circuitului civil, care în opinia acesteia s-ar situa deasupra viciilor operațiunii judiciare translative de proprietate și ar avea prevalență în raport cu lipsa sa de diligență.

Aceasta întrucât, în măsura în care exercitarea dreptului izvorât din procesul-verbal de licitație, act ce are natura juridică a unui antecontract de vânzare, nu s-a realizat potrivit dispozițiilor legale imperative prescrise în materia transferului dreptului real de proprietate imobiliară, anterior evocate, în sensul în care recurenta nu a mai întreprins demersurile necesare perfectării contractului autentic, aceasta este ținută să suporte consecințele stabilite de lege, fără a se putea prevala de principiile fundamentale privind ocrotirea proprietății și securitatea juridică.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 519 din 4 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 mai 2022.