Piata Bazar Dorobanti S.R.L. împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 37513/03) direcționată împotriva României și pe care o societate comercială română, Piața Bazar Dorobanți S.R.L. («reclamanta»), a sesizat Curtea la 20 octombrie 2003 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamanta este reprezentată de doamna N. Barabaș, avocat la București. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul lui, dl. H. R. Radu, director la ministerul Afacerilor Externe.

La 9 mai 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând dispozițiile articolului 29 § 3, ea a hotărât ca să fie examinate simultan admisibilitatea și bunul cuvânt al cauzei. ÎN CAUZĂ I.

Societatea reclamantă este o societate comercială cu răspundere limitată constituită în 1991 și având sediul la București.

În aprilie 2001, consiliul primului sector al Bucureștiului («consiliul sectorului») și serviciul încărcat cu administrația piețelor acestui sector («administrația piețelor») au sesizat tribunalul de primă instanță din București cu o acțiune de droit commun în expulzare a reclamantei de pe piața de fructe și legume Piața Dorobanți, invocând expirarea la 31 decembrie 1995 a contractului de locație-gestiune încheiat la 29 decembrie 1992 între părțile litigiului.

Prin observațiile sale în apărare, reclamanta a susținut că între părți a intervenit după 31 decembrie 1995 o tacită reconducere a contractului de locație-gestiune, chiar în absența unui contract scris, ținând cont de faptul că administrația piețelor încasat sumele pe care le trimitea lunar pe titlu de contract. De altfel, prin cerere reconvențională bazată pe îmbogățire fără motiv, reclamanta a cerut tribunalului, în caz că cererea administrației piețelor ar fi admisă, să oblige pe aceasta din urmă să-i ramburseze 9.964.150.000 lei români (ROL), reprezentând contravaloarea investițiilor pe care le-a făcut, și să-i recunoască până la plata acestei sume un drept de retenție asupra construcțiilor și instalațiilor pe care le-a realizat pe piața Piața Dorobanți (drept de retentie).

După ce a efectuat o expertize tehnică imobiliară, vizând evaluarea investițiilor și plus-valorii piețe în cauză, prin hotărâre din 22 martie 2002, tribunalul de primă instanță din București a admis cererea administrației piețelor și consilului sectorului și a respins cererea reconvențională a reclamantei. El a hotărât că a existat o tacită reconducere a contractului de locație-gestiune, dar că prin introducerea cererii în expulzare, administrația în cauză denunțase acest contract în mod unilateral, așa cum legile îi permiteau. El respins cererea reconvențională pe motiv că dispozițiile contractului din 1992, reconduct la sfârșitul anului 1995, prevedeau că reclamanta avea obligația de a conserva și dezvolta fondul comercial, deci exista un motiv legitim pentru îmbogățire administrației piețelor.

Reclamanta a format un recurs împotriva hotărârii susmentionate, pe motivul că fusese început folosirea și investirea în piața Piața Dorobanți în 1990, înainte de contractul de locație-gestiune din 1992, că scurtele prevederi contractuale în cauză nu puteau fi citite în sensul că era obligată să cedeze fără contrapartidă administrației construcțiile, instalațiile și amenajări realizate în perioada aceasta, și că cererea sa de rambursare se baza doar pe dreptul ei de proprietate asupra acestor construcții și instalații realizate pe terenul altuia (drept de superficie). Ea concluziona cerand rambursarea de 9.167.560.000 ROL, conform cu expertiza tehnică imobiliară furnizată dosarului.

Printr-o hotărâre din 30 septembrie 2002, statuând în ultimă instanță, camera comercială a curții de apel din București a admis recursul reclamantei și a modificat în parte hotărârea din 22 martie 2002. Ea hotărât mai întâi că, chiar dacă reclamanta invocase în cererea sa de recurs dreptul ei de proprietate asupra instalațiilor susmentionate (drept de superficie), fusese fondat cererea reconvențională pe principiul îmbogățirii fără motiv, cauza fiind examinată în primă instanță la lumina acestui mijloc de drept. În virtutea articolului 304 din codul de procedură civilă («CPC») și libertatea sa de a interpreta fondamentul juridic a unei acțiuni în justiție, curtea de apel consideră că cererea reconvențională trebuia examinată sub aspectul îmbogățirii fără motiv. Observând că reclamanta realizase investiții pe piața Piața Dorobanți și estimând că clauzele contractului din 1992 nu puteau fi interpretate în sensul că aceste investiții ar trece fără contrapartidă în patrimoniul administrației piețelor la finalizarea contractului, curtea de apel hotărât că reclamanta era în drept să se vază restituită suma de 9.167.560.000 ROL stabilită de expertiza tehnică și să obțină dreptul de retenție asupra construcțiilor și instalațiilor piețe Piața Dorobanți până la plata acestei sume (drept de retentie). De asemenea, aloca reclamantei 174.580.900 lei români pe titlu de frais și dépens. B. Recursul în anulare format de procurorul general

La o dată nespecificată în 2002, în virtutea articolului 330 (2) din codul de procedură civilă (CPC), procurorul general forma recurs în anulare împotriva hotărârii din 30 septembrie 2002 a curții de apel din București, pe motiv că realizarea investițiilor litigioase era obligație contractuală a reclamantei în virtutea contractului de locație-gestiune reconduct la sfârșitul anului 1995, deci cererea reconvențională ar fi trebuit respinsă. În recursul, menționa că acțiune reclamantei fusese bazată pe îmbogățire fără motiv. De altfel, ceruse sursis la executarea hotărârii din 30 septembrie 2002 susmentionate.

După ce ținut ședință la 15 aprilie 2003 pe recursul în anulare format de procurorul general, printr-o hotărâre din 22 aprilie 2003, Curtea Supremă de Justiție admisese acest recurs. Ea hotărât că curtea de apel meconfinnuțit art. 129 (6) din CPC și dreptul la proces echitabil al părților examinând cauza sub aspectul îmbogățirii fără motiv, în timp ce reclamanta precizase că-și fundase recursul pe dreptul ei de proprietate asupra construcțiilor și instalațiilor piețe Piața Dorobanți. Curtea Supremă de Justiție anula hotărârea din 30 septembrie 2002 a curții de apel din București și respingea deci recursul format de reclamantă împotriva hotărârii din 22 martie 2002. C. Alte elemente relevante

În răspuns la cererile din 20 decembrie 2002 și 28 februarie 2003 ale reclamantei, făcute prin intermediul unui huissier de justice, tendând la executarea hotărârii din 30 septembrie 2002 precitată, primăria primului sector al Bucureștiului preciza că nu va proceda la executare înainte ca jurisdicțiile interne să examineze recursul în anulare și cererea de sursis la execare pendinte.

Printr-o hotărâre din 13 decembrie 2006, rendat în ultimă instanță, curtea de apel din București casases hotărârea din 26 iunie 2006 a tribunalului județean din București și, pe fond, respinge pentru lipsă de temei cererea introdusă de Oficiul Național al Registrului Comerțului tendând la a face ordonat dizolvare reclamantei și radierea din rolul registrului în cauză din cauza nedeposării de documente financiare necesare de lege societăților comerciale. II.

Articolele 330 și 330(1) din CPC, care priveau recursul în anulare și sunt reproduce mai sus așa cum fuseseră redactate la momentul faptelor, fuseseră abrogate de articolul I § 17 a ordonanței de urgență a guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003. ÎN DREPT I.

Curtea constată că aceste acuzații nu sunt în mod evident prost fundată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă de asemenea că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarate admisibile. B. Asupra fondului

Referindu-se la cauza SC Mașinexportimport SA, Guvernul admite că Curtea concluzionase că existat neconfirmare a principiului securității raporturilor juridice din cauza intervenției în litigiu civil a procurorului general care nu era parte în procedură și a punerii în cauză a hotărârii definitive care achizisionase autoritate de res judicata și, de altfel, fusese executată (SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. România, nr. 22687/03, § 36, 1 decembrie 2005). Cu toate acestea, face valabil că spre deosebire de hotărârea precitată, în caza de faț acțiune reclamantei fusese admisă doar în ultimă instanță, prin hotărâre din 30 septembrie 2002 a curții de apel din București, și hotărâre aceasta nu fusese executată la momentul în care fusese anulată ca urmare a recursului în anulare în cauză. Observând că dispozițiile legale care permiteau procurorului general sesiza Curtea Supremă de Justiție a recursului în anulare împotriva hotărârii definitive fuseseră abrogate în 2003, Guvernul se încredinței înțelepciuni Curții privind încălcare decurgând din neconfirmare pretinsă a principiului securității raporturilor juridice.

Reclamanta se opune argumentelor Guvernului. Ea face valabil că Curtea Supremă de Justiție nu analizase nici măcar mijlocuri invocate de procurorul general în recursul în anulare, hotărâre fiind rezultatul reexaminării cauzei și nu vizând corectare eventuale erori de drept. Cât privește faptul hotărâre din 30 septembrie 2002 a curții de apel din București nu fusese executată la momentul anulării, reclamanta pune în relație că situație aceasta era imputabilă autorităților locale, care s-au opus. În fine, reclamanta subliniază că, în litigii comerciale, părțile nu au posibilitate formez o a doua cale de recurs, deci art. 304(1) din CPC se aplica în caza de faț, după cum indică curtea de apel din București.

Curtea reamintește că dreptul proces echitabil în fața tribunal, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie interpretat la lumina preamblul Convenției, care enunță prevalență legii ca element patrimonial comun Statelor contractante.

Unu din elementele fundamentale ale prevalenței legii este principiul securității raporturilor juridice, care vrea, printre altele, că soluția dată în mod definitiv orice litigiu de tribunale nu mai fie pusă în cauză (Brumărescu c. România, [GC], nr. 28342/95, § 61, CEDH 1999-VII). În virtutea principiu, nicio parte nu este abilitată solicita supravegherea hotărârii definitive și executorie doar în scopul obțineți reexaminări cauzei și noă decizie asupra acesteia. La aceasta, supravegherea nu trebuie deveni apel deghizat și simplu fapt că ar putea exista două puncte vedere asupra subiectului nu este motiv suficient rejudeca cauza. Nu poate deroga principiu decât când motive substantiale și imperioase o cer (Riabykh c. Rusia, nr. 52854/99, § 52, CEDH 2003-IX).

În caza de faț, văzând concluzii și observații părților, Curtea nu vede motiv depărta jurisprudență precitată, situația fapt fiind esențial aceeași (vedea de asemenea SC Mașinexportimport Industrial Group SA, precitat, § 36). În particular, nici fapt hotărâre din 30 septembrie 2002 a curții de apel din București nu fusese executată momentul în care fusese anulată, în ciuda demersuri reclamantei în sensul, nici că hotărâre aceasta fusese rendat în ultimă instanță nu saurii conduc Curtea la concluzie diferită în caza de faț.

Aceste elemente sunt suficiente Curții concluziona că anulare de Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive din 30 septembrie 2002 a curții de apel din București violat principiul securității raporturilor juridice, punând în cauză dreptul reclamantei proces echitabil.

Prin urmare, existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Văzând concluzii susmentionate, Curtea consideră că nu este loc examineze separat acuzații reclamantei trase din lipsă motivare de Curtea Supremă de Justiție a respingerii cererii sale reconvenționale și absență dezbaterilor asupra motivul anulării pe care jurisdicția aceasta reținut din oficiu; aceste acuzații nu constituie decât aspecte particulare deptul proces echitabil consacrat de art. 6 § 1, cu privire la care Curtea deja ajuns la constat încălcare (vedea, mutatis mutandis, SC Mașinexportimport Industrial Group SA, precitat, § 39, și Popea c. România, nr. 6248/03, § 38, 5 octombrie 2006). II. ASUPRA PRESUPUSEI ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1

Reclamanta denunță încălcare dreptul respectul bunuri sale, din fapt anulare hotărârii definitive din 30 septembrie 2002 de Curtea Supremă de Justiție. Ea invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează: «Orice persoană fizică sau morală are dreptul respectul bunuri sale. Nicio nu poate fi privat proprietate decât din motiv utilitate publică și în condițiile prevăzute legea și principiile generale dreptul internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptul pe care le posedă Stații meterii vigoare legii judecă necesare reglementez folosț bunuri conformitate cu interesul general sau asigura plata impozite sau alte contribuții sau amenzi.» A. Asupra admisibilității

Curtea constată că acest grip nu este în mod evident prost fundat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă de asemenea că nu se confrunte cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarat admisibil. B. Asupra fondului

Guvernul concede că reclamanta beneficia din «bun» în privința art. 1 din Protocolul nr. 1, ținând cont hotărâre din 30 septembrie 2002 a curții de apel din București. Cu toate acestea, consideră că, spre deosebire cauza SC Mașinexportimport Industrial Group SA precitat, ingerința în cauză, anume anulare hotărârii precitate de hotărâre din 22 aprilie 2003 a Curții Supreme de Justiție, se impunea pentru corectez eroare curții de apel din București care, statuând în ultimă instanță, meconfirmat art. 129 (6) din CPC și, deci, drepturile apărării altor părți în procedură. Estimând că nu existat altă cale recurs face corectez eroare susmentionată, Guvernul se încredinței înțelepciuni Curții privind încălcare art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamanta se opune argumentelor Guvernului. Ea mențin că anulare de Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive din 30 septembrie 2002 antrenat încălcare dreptul respectul bunuri sale. De altfel, susțin în special că dispozițiile art. 129 (6) din CPC trebuie citite ținând cont dispozițiile art. 304(1) din CPC, care permiteau în caza de faț curții de apel examineze cauza sub aspectul principiu îmbogățirii fără motiv.

Curtea observă mai întâi că nu contestat că reclamanta beneficia din «bun», în sensul jurisprudență Curții privind art. 1 din Protocolul nr. 1, în virtutea hotărâre din 30 septembrie 2002 a curții de apel din București; hotărâre aceasta recunoscea dreptul văzut rambursez sume pe titlu investiții efectuate și frais și dépens.

Ea consideră că anulare de Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive susmentionate avut pentru efect privez reclamanta bunuri sa, în sensul fraz doua ai primul alineat art. 1 din Protocolul nr. 1 (vedea, mutatis mutandis, SC Mașinexportimport Industrial Group SA, precitat, § 44).

Deprivare proprietate relevantă norma a doua poate numai justifica demonstrez deosebit că intervenit cauzei utilitate publică și condițiile prevăzute legea. De altfel, orice ingerință enjoyment proprietate trebuie răspundez criteriu proporționalitate (Brumărescu, precitat, §§ 73-74).

A presupune chiar că ingerință în cauză intervenit condițiile prevăzute legea, anume dispozițiile CPC rigujeaza recursul anulare, și că servit cauzei utilitate publică, Curtea consideră că în caza de faț, ca și în alte cauze susmentionate, just echilibru ruptu și reclamanta suportat sarcină special și exorbitantă prin privare creанță recunoscute hotărâre din 30 septembrie 2002 fără motive substantial și imperioase. La aceasta, consideră că, în măsura care curtea de apel din București concluzionat, sprijinindu-se pe art. 304(1) din CPC și furnizând motive, putea examinez cauza sub aspectul îmbogățirii fără motiv, eroare constatate de Curtea Supremă de Justiție din cauzei neconfirmării pretinse art. 129 (6) din CPC asemănă mai degrabă punct vedere diferit asupra problemei procedurale în litigiu, ceea nu saurii justifice privare bun dobândit în legalitate deplină urmare litigiu civil definitivu transat. De altfel, fapt că recursul anulare forma de procurorul general pe baza anumit motiv, în timp ce fusese admis pe baza altor motiv, nu face decât confirm absența motive substantiale și imperioase rendendu necesară intervenție procurorului general și privare reclamantei bunuri sa (vedea, mutatis mutandis, Konnerth c. România, nr. 21118/02, § 44, 12 octombrie 2006).

Prin urmare, existat încălcare art. 1 din Protocolul nr. 1. III.

Reclamanta cere 15.357.497.000 lei români (ROL), adică 437.935 euro (EUR), pe titlu prejudiciu material care ar suferit prin anulare hotărârii din 30 septembrie 2002 a curții de apel din București, și supune raport expertize reactualizeaza până luna octombrie 2006, conformitate cu criterii stabilit de Institutul Național de Statistică (INS), suma alocă hotărâre susmentionată. De altfel, cere 30.000 EUR pe titlu prejudiciu moral pentru suferință și dezagreare provocate de ingerințe Guvernului în drepturi invocate în fața Curții.

Guvernul estimează că suma cerut pe titlu prejudiciu material este excesivă, întrucât hotărâre din 30 septembrie 2002 susmentionată nu prevedea reactualizare creanță în cauză și ingerința litigioasă avut loc la 22 aprilie 2003. Din fapt, reclamanta nu saurii cere decât 12.262.528.256 ROL, adică 350.358 EUR, reprezentând creanță în cauză reactualizeaza pentru perioada cuprinse între aprilie 2003 și octombrie 2006 conformitate cu rata inflație stabilit de INS. Cât privește cerere pentru prejudiciu moral, Guvernul renvoie a cauze similare examinate de Curtea și consideră că suma exigă de reclamantă este excesivă.

Curtea reamintește că hotărâre constatând încălcare atrage pentru Statul pârât obligație juridică, privitor Convenție, pune capăt încălcării și șteargă consecințe. Dacă dreptul intern nu permite șteargă decât în mod imperfect consecințe acestei încălcări, art. 41 din Convenție conferă Curții putere acordez reparare părții vătămate de act sau omisiune privitor care încălcare Convenției constatate. În exercitare putere aceasta, dispune de anumit latitudine; adjectiv «echitabilă» și fraza «dacă este cazul» dovedesc aceasta.

În circumstanțele cauzei de faț, Curtea consideră că plata creanță recunoscute reclamantei hotărâre din 30 septembrie 2002 a curții de apel din București, reactualizeaza de dată hotărâre precitate la ziua de azi în funcție rata inflație comunicată de INS, plachez interesat cât mai mult ca se poate în situație echivalentă cu cea în care se găsi dacă cerințe art. 6 § 1 Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 nu fuseseră neconfirmate (vedea, mutatis mutandis, Suciu Arama c. România, nr. 25603/02, § 36, 9 noiembrie 2006). Ținând cont de elemente dosarului, Curtea consideră că trebuie aloca reclamantei întreagul montant cerut pe titlu prejudiciu material suferit, adică 437.935 EUR.

De altfel, Curtea consideră că anulare hotărârii definitive din 30 septembrie 2002 de Curtea Supremă de Justiție antrenat atingeri grave drepturi reclamantei proces echitabil și respectul bunuri sale respectiv, constitutive prejudiciu moral, pentru care suma de 3.000 EUR reprezintă reparare echitabilă. B. Frais și dépens

Reclamanta cere de asemenea 6.173 EUR pentru frais și dépens suportate în fața jurisdicțiilor interne, adică echivalent suma de 178.580.900 ROL acordă pe aceasta titlu de curtea de apel din București în hotărâre din 30 septembrie 2002.

Guvernul subliniază că suma alocă pentru frais și dépens de hotărâre susmentionată fost de 174.580.900 ROL, adică 4.988 EUR.

Conform jurisprudență Curții, reclamant nu poate obțin rambursare frais și dépens decât în măsura în care le-a cerut și se găsesc stabilite realitate, necesitate și caracter rezonabil rat lor. În caza de faț, și ținând cont de elemente în posesia sa și criterii susmentionate, Curtea consideră rezonabilă suma de 5.600 EUR pe titlu frais și dépens suportate în procedură națională și o acordă reclamantei. Ea observă că interested nu cerut nicio sumă pe titlu frais și dépens suportate în fața Curții. C. Dobânzi moratoare

Curtea consideră potrivit baza rata dobânzi moratoare pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cerere admisibilă; 2. Spune că existat încălcare art. 6 § 1 din Convenție din cauza nerespectării principiu securității raporturilor juridice; 3. Spune că nu este loc examineze separat alte acuzații reclamantei trase din art. 6 § 1 din Convenție; 4. Spune că existat încălcare art. 1 din Protocolul nr. 1; 5. Spune a) că Statul pârât trebuie versey reclamantei, în trei luni de la ziua hotărâre va deveni definitivă conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, sumeле urmează: i. 437.935 EUR (patru sute treizeci și șapte mii nouă sute treizeci și cinci euro) pentru prejudiciu material; ii. 3.000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciu moral; iii. 5.600 EUR (cinci mii șase sute euro) pentru frais și dépens; iv. orice sumă putând datorată pe titlu impozit; b) că de la expirare termenul și până la versare, aceste montanți vor majora de o dobândă simplă la o rata egală rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, majorat cu trei puncte procentuale; c) că montanți în cauză vor convertit în lei români la rata aplicabilă data regulament; 6. Respinge cerere satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 4 octombrie 2007 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Boștjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 37513/03) dirigée contre la Roumanie et dont une société commerciale roumaine, Piața Bazar Dorobanți S.R.L. (« la requérante »), a saisi la Cour le 20 octobre 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e N. Barabaș, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. H. R. Radu, directeur au ministère des Affaires étrangères.

Le 9 mai 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

La société requérante est une société commerciale à responsabilité limitée constituée en 1991 et ayant son siège à Bucarest.

En avril 2001, le conseil du premier arrondissement de Bucarest (« le conseil d'arrondissement ») et le service chargé de l'administration des marchés de cet arrondissement (« l'administration des marchés ») saisirent le tribunal de première instance de Bucarest d'une action de droit commun en expulsion de la requérante du marché de fruits et légumes Piața Dorobanți, invoquant l'expiration le 31 décembre 1995 du contrat de location gérance conclu le 29 décembre 1992 entre les parties au litige.

Par ses observations en défense, la requérante soutint qu'entre parties était intervenue après le 31 décembre 1995 une tacite reconduction du contrat de location gérance, même à défaut de contrat écrit, compte tenu du fait que l'administration des marchés avait encaissé les sommes qu'elle lui envoyait chaque mois au titre du contrat. Par ailleurs, par une demande reconventionnelle fondée sur l'enrichissement sans cause, la requérante demanda au tribunal, au cas où l'action de l'administration des marchés serait accueillie, d'obliger cette dernière à lui rembourser 9 964 150 000 lei roumains (ROL), représentant la contre-valeur des investissements qu'elle avait faits, et de lui reconnaître jusqu'au paiement de ce montant un droit de garde sur les constructions et les installations qu'elle avait réalisées sur le marché Piața Dorobanți ( drept de retentie ).

Après avoir administré une expertise technique immobilière, visant à évaluer les investissements et la plus-value du marché en litige, par un jugement du 22 mars 2002, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit l'action de l'administration des marchés et du conseil d'arrondissement et rejeta la demande reconventionnelle de la requérante. Il jugea qu'il y a eu une tacite reconduction du contrat de location gérance, mais que par l'introduction de l'action en expulsion, l'administration en cause avait dénoncé ce contrat de manière unilatérale, comme les dispositions légales le lui permettaient. Il rejeta la demande reconventionnelle au motif que les dispositions du contrat de 1992, reconduit à la fin de 1995, prévoyaient que la requérante avait l'obligation de conserver et développer le fonds de commerce, de sorte qu'il y avait une cause légitime pour l'enrichissement de l'administration des marchés.

La requérante forma un recours contre le jugement susmentionné, aux motifs qu'elle avait commencé à utiliser et à investir dans le marché Piața Dorobanți en 1990, avant le contrat de location gérance de 1992, que les brèves dispositions contractuelles en question ne pouvaient se lire dans le sens qu'elle était obligée de céder à titre gratuit à l'administration les constructions, les installations et les aménagements réalisés pendant cette période, et que sa demande de remboursement se fondait uniquement sur son droit de propriété sur ces constructions et installations réalisées sur le terrain d'autrui ( drept de superficie ). Elle concluait en demandant le remboursement de 9 167 560 000 ROL, conformément à l'expertise technique immobilière fournie au dossier.

Par un arrêt du 30 septembre 2002, statuant en dernier ressort, la chambre commerciale de la cour d'appel de Bucarest accueillit le recours de la requérante et modifia en partie le jugement du 22 mars 2002. Elle jugea d'abord que, même si la requérante avait invoqué dans sa demande de recours son droit de propriété sur les installations susmentionnées ( drept de superficie ), elle avait fondé sa demande reconventionnelle sur le principe de l'enrichissement sans cause, l'affaire étant examinée en premier ressort à la lumière de ce moyen de droit. En vertu de l'article 304 du code de procédure civile (« CPC ») et de sa liberté d'interpréter le fondement juridique d'une action en justice, la cour d'appel considéra que la demande reconventionnelle devait être examinée sous l'angle de l'enrichissement sans cause. Observant que la requérante avait réalisé des investissements sur le marché Piața Dorobanți et estimant que les clauses du contrat de 1992 ne pouvaient s'interpréter dans le sens que ces investissements auraient passer à titre gratuit dans le patrimoine de l'administration des marchés au terme du contrat, la cour d'appel jugea que la requérante était en droit de se voir restituer le montant de 9 167 560 000 ROL établi par l'expertise technique et d'obtenir le droit de garde sur les constructions et les installations du marché Piața Dorobanți jusqu'au paiement de ce montant ( drept de retentie ). En outre, elle alloua à la requérante 174 580 900 lei roumains au titre de frais et dépens. B. Le recours en annulation formé par le procureur général

A une date non précisée en 2002, en vertu de l'article 330 (2) du code de procédure civile (CPC), le procureur général forma un recours en annulation contre l'arrêt du 30 septembre 2002 de la cour d'appel de Bucarest, au motif que la réalisation des investissements litigieux était une obligation contractuelle de la requérante en vertu du contrat de location gérance reconduit à la fin de 1995, de sorte que sa demande reconventionnelle aurait dû être rejetée. Dans son recours, il mentionna que l'action de la requérante avait été fondée sur l'enrichissement sans cause. Par ailleurs, il demanda le sursis à l'exécution de l'arrêt du 30 septembre 2002 susmentionné.

Après avoir tenu à l'audience du 15 avril 2003 des débats sur le recours en annulation formé par le procureur général, par un arrêt du 22 avril 2003, la Cour suprême de justice accueillit ce recours. Elle jugea que la cour d'appel avait méconnu l'article 129 (6) du CPC et le droit à un procès équitable des parties en examinant l'affaire sous l'angle de l'enrichissement sans cause, alors que la requérante avait précisé qu'elle fondait son recours sur son droit de propriété sur les constructions et les installations du marché Piața Dorobanți. La Cour suprême de justice annula l'arrêt du 30 septembre 2002 de la cour d'appel de Bucarest et rejeta ainsi le recours formé par la requérante contre le jugement du 22 mars 2002. C. Autres éléments pertinents

En réponse aux demandes des 20 décembre 2002 et 28 février 2003 de la requérante, faites par l'intermédiaire d'un huissier de justice, tendant à l'exécution de l'arrêt du 30 septembre 2002 précité, la mairie du premier arrondissement de Bucarest précisa qu'elle n'allait pas procéder à l'exécution avant que les juridictions internes n'examinent le recours en annulation et la demande de sursis à l'exécution pendants.

Par un arrêt du 13 décembre 2006, rendu en dernier ressort, la cour d'appel de Bucarest cassa le jugement du 26 juin 2006 du tribunal départemental de Bucarest et, sur le fond, rejeta pour défaut de fondement l'action introduite par l'Office national du registre du commerce tendant à faire ordonner la dissolution de la requérante et sa radiation du rôle du registre en cause en raison du défaut pour celle-ci de déposer des documents financiers requis par la loi des sociétés commerciales. II.

Les articles 330 et 330 1 du CPC, qui concernaient le recours en annulation et sont reproduits ci-dessus tels qu'ils étaient rédigés à l'époque des faits, ont été abrogés par l'article I § 17 de l'ordonnance d'urgence du gouvernement n o 58 du 25 juin 2003. EN DROIT I.

La Cour constate que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'ils ne se heurtent à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. B. Sur le fond

Renvoyant à l'affaire SC Masinexportimport SA , le Gouvernement admet que la Cour a conclu qu'il y a eu méconnaissance du principe de la sécurité des rapports juridiques en raison de l'intervention dans un litige civil du procureur général qui n'était pas partie à la procédure et de la remise en cause d'un jugement définitif ayant acquis l'autorité de la chose jugée et ayant, de surcroît, été exécuté ( SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. Roumanie , n o 22687/03, § 36, 1 er décembre 2005). Toutefois, il fait valoir qu'à la différence de l'arrêt précité, en l'espèce l'action de la requérante n'a été accueillie qu'en dernier ressort, par l'arrêt du 30 septembre 2002 de la cour d'appel de Bucarest, et que cet arrêt n'avait pas été exécuté au moment où il a été annulé à la suite du recours en annulation en cause. Relevant que les dispositions légales permettant au procureur général de saisir la Cour suprême de justice d'un recours en annulation contre un jugement définitif ont été abrogées en 2003, le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour pour ce qui est de la violation découlant de la méconnaissance alléguée du principe de la sécurité des rapports juridiques.

La requérante s'oppose aux arguments du Gouvernement. Elle fait valoir que la Cour suprême de justice n'a même pas analysé les moyens invoqués par le procureur général dans son recours en annulation, son arrêt étant le résultat d'un nouvel examen de l'affaire et ne visant pas à corriger des éventuelles erreurs de droit. Quant au fait que l'arrêt du 30 septembre 2002 de la cour d'appel de Bucarest n'avait pas été exécuté au moment de l'annulation, la requérante met en avant que cette situation était imputable aux autorités locales, qui s'y sont opposées. Enfin, la requérante souligne que, dans les litiges commerciaux, les parties n'ont pas la possibilité de former une seconde voie de recours, de sorte que l'article 304 1 du CPC s'appliquait en l'espèce, comme l'a indiqué la cour d'appel de Bucarest.

La Cour rappelle que le droit à un procès équitable devant un tribunal, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention, doit s'interpréter à la lumière du préambule de la Convention, qui énonce la prééminence du droit comme élément du patrimoine commun des Etats contractants.

Un des éléments fondamentaux de la prééminence du droit est le principe de la sécurité des rapports juridiques, qui veut, entre autres, que la solution donnée de manière définitive à tout litige par les tribunaux ne soit plus remise en cause ( Brumărescu c. Roumanie , [GC], n o 28342/95, § 61, CEDH 1999-VII). En vertu de ce principe, aucune partie n'est habilitée à solliciter la supervision d'un jugement définitif et exécutoire à la seule fin d'obtenir un réexamen de l'affaire et une nouvelle décision à son sujet. A cet égard, la supervision ne doit pas devenir un appel déguisé et le simple fait qu'il puisse exister deux points de vue sur le sujet n'est pas un motif suffisant pour rejuger une affaire. Il ne peut être dérogé à ce principe que lorsque des motifs substantiels et impérieux l'exigent ( Riabykh c. Russie , n o 52854/99, § 52, CEDH 2003 ‑ IX).

En l'espèce, au vu de ses conclusions et des observations des parties, la Cour n'aperçoit pas de motif de s'écarter de la jurisprudence précitée, la situation de fait étant sensiblement la même (voir également SC Mașinexportimport Industrial Group SA , précité, § 36). En particulier, ni le fait que l'arrêt du 30 septembre 2002 de la cour d'appel de Bucarest n'était pas exécuté au moment où il a été annulé, malgré les démarches de la requérante en ce sens, ni celui que cet arrêt avait été rendu en dernier ressort ne sauraient mener la Cour à une conclusion différente en l'espèce.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que l'annulation par la Cour suprême de justice de l'arrêt définitif du 30 septembre 2002 de la cour d'appel de Bucarest a enfreint le principe de la sécurité des rapports juridiques, portant atteinte au droit de la requérante à un procès équitable.

Par conséquent, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.

Au vu des conclusions susmentionnées, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément les griefs de la requérante tirés du défaut de motivation par la Cour suprême de justice du rejet de sa demande reconventionnelle et de l'absence de débats sur le motif d'annulation que cette juridiction a retenu d'office ; ces griefs ne constituent en effet que des aspects particuliers du droit à un procès équitable consacré par l'article 6 § 1, à l'égard duquel la Cour a déjà abouti à un constat de violation (voir, mutatis mutandis , SC Mașinexportimport Industrial Group SA , précité, § 39, et Popea c. Roumanie , n o 6248/03, § 38, 5 octobre 2006). II.

La requérante dénonce une violation de son droit au respect de ses biens, du fait de l'annulation de l'arrêt définitif du 30 septembre 2002 par la Cour suprême de justice. Elle invoque l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement concède que la requérante bénéficiait d'un « bien » au regard de l'article 1 du Protocole n o 1, compte tenu de l'arrêt du 30 septembre 2002 de la cour d'appel de Bucarest. Toutefois, il considère que, à la différence de l'affaire SC Mașinexportimport Industrial Group SA précité, l'ingérence en cause, à savoir l'annulation de l'arrêt précité par l'arrêt du 22 avril 2003 de la Cour suprême de Justice, s'imposait afin de corriger l'erreur de la cour d'appel de Bucarest qui, statuant en dernier ressort, avait méconnu l'article 129 (6) du CPC et, de ce fait, les droits de la défense des autres parties à la procédure. Estimant qu'il n'y a avait pas une autre voie de recours pour faire corriger l'erreur susmentionnée, le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour pour ce qui est de la violation de l'article 1 du Protocole n o 1.

La requérante s'oppose aux arguments du Gouvernement. Elle maintient que l'annulation par la Cour suprême de justice de l'arrêt définitif du 30 septembre 2002 a entraîné une violation de son droit au respect de ses biens. Par ailleurs, elle soutient notamment que les dispositions de l'article 129 (6) du CPC doivent être lus en tenant compte de celles de l'article 304 1 du CPC, qui permettaient en l'espèce à la cour d'appel d'examiner l'affaire sous l'angle du principe de l'enrichissement sans cause.

La Cour observe tout d'abord qu'il n'est pas contesté que la requérante bénéficiait d'un « bien », au sens de la jurisprudence de la Cour concernant l'article 1 du Protocole n o 1, en vertu de l'arrêt du 30 septembre 2002 de la cour d'appel de Bucarest ; cet arrêt reconnaissait son droit de se voir rembourser des sommes au titre des investissements effectués ainsi que pour frais et dépens.

Elle considère que l'annulation par la Cour suprême de justice de l'arrêt définitif susmentionné a eu pour effet de priver la requérante de son bien, au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1 (voir, mutatis mutandis, SC Mașinexportimport Industrial Group SA, précité, § 44).

Une privation de propriété relevant de la deuxième norme peut seulement se justifier si l'on démontre notamment qu'elle est intervenue pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi. De surcroît, toute ingérence dans la jouissance de la propriété doit répondre au critère de proportionnalité ( Brumărescu , précité, §§ 73-74).

A supposer même que l'ingérence en cause soit intervenue dans les conditions prévues par la loi, à savoir les dispositions du CPC régissant le recours en annulation, et qu'elle ait servi une cause d'utilité publique, la Cour considère qu'en l'espèce, comme dans les autres affaires susmentionnées, le juste équilibre a été rompu et que la requérante a supporté une charge spéciale et exorbitante par sa privation de la créance reconnue par l'arrêt du 30 septembre 2002 sans qu'il y ait des motifs substantiels et impérieux. A cet égard, elle estime que, dans la mesure où la cour d'appel de Bucarest a conclu, en s'appuyant sur l'article 304 1 du CPC et en fournissant des motifs, qu'elle pouvait examiner l'affaire sous l'angle de l'enrichissement sans cause, l'erreur constatée par la Cour suprême de justice en raison de la méconnaissance alléguée de l'article 129 (6) du CPC s'apparente plutôt a un point de vue différent sur la question procédurale en litige, ce qui ne saurait justifier la privation d'un bien acquis en toute légalité à la suite d'un litige civil définitivement tranché. En outre, le fait que le recours en annulation a été formé par le procureur général sur le fondement de certains motifs, alors qu'il a été accueilli sur la base d'autres motifs, ne fait que confirmer l'absence de motifs substantiels et impérieux rendant nécessaire l'intervention du procureur général et la privation de la requérante de ses biens (voir, mutatis mutandis , Konnerth c. Roumanie , n o 21118/02, § 44, 12 octobre 2006).

Partant, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. III.

La requérante réclame 15 357 497 000 lei roumains (ROL), soit 437 935 euros (EUR), au titre du préjudice matériel qu'elle aurait subi par l'annulation de l'arrêt du 30 septembre 2002 de la cour d'appel de Bucarest, et soumet un rapport d'expertise réactualisant jusqu'au mois d'octobre 2006, conformément aux critères fixés par l'Institut national de statistique (INS), le montant alloué par l'arrêt susmentionné. Par ailleurs, elle demande 30 000 EUR au titre du dommage moral pour la souffrance et le désagrément provoqués par les ingérences du Gouvernement dans ses droits invoqués devant la Cour.

Le Gouvernement estime que le montant demandé au titre du dommage matériel est excessif, puisque l'arrêt du 30 septembre 2002 susmentionné ne prévoyait pas la réactualisation de la créance en cause et que l'ingérence litigieuse a eu lieu le 22 avril 2003. De ce fait, la requérante ne saurait demander que 12 262 528 256 ROL, soit 350 358 EUR, représentant la créance en cause réactualisée pour la période comprise entre avril 2003 et octobre 2006 conformément au taux d'inflation fixé par l'INS. Quant à la demande pour dommage moral, le Gouvernement renvoie à des affaires similaires examinées par la Cour et estime que le montant exigé par la requérante est excessif.

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique, au regard de la Convention, de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences. Si le droit interne ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, l'article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d'accorder une réparation à la partie lésée par l'acte ou l'omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée. Dans l'exercice de ce pouvoir, elle dispose d'une certaine latitude ; l'adjectif « équitable » et le membre de phrase « s'il y a lieu » en témoignent.

Dans les circonstances de l'espèce, la Cour estime que le paiement de la créance reconnue à la requérante par l'arrêt du 30 septembre 2002 de la cour d'appel de Bucarest, réactualisée de la date de l'arrêt précité à ce jour en fonction du taux d'inflation communiqué par l'INS, placerait l'intéressée autant que possible dans une situation équivalant à celle où elle se trouverait si les exigences des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues (voir, mutatis mutandis , Suciu Arama c. Roumanie , n o 25603/02, § 36, 9 novembre 2006) Compte tenu des éléments du dossier, la Cour estime qu'il y a lieu d'allouer à la requérante l'intégralité du montant demandé au titre du dommage matériel subi, soit 437 935 EUR.

De surcroît, la Cour considère que l'annulation de l'arrêt définitif du 30 septembre 2002 par la Cour suprême de justice a entraîné des atteintes graves aux droits de la requérante à un procès équitable et au respect de ses biens respectivement, constitutives d'un préjudice moral, pour lequel la somme de 3 000 EUR représente une réparation équitable. B. Frais et dépens

La requérante demande également 6 173 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes, soit l'équivalent du montant de 178 580 900 ROL octroyé à ce titre par la cour d'appel de Bucarest dans son arrêt du 30 septembre 2002.

Le Gouvernement souligne que le montant alloué pour frais et dépens par l'arrêt susmentionné a été de 174 580 900 ROL, soit 4 988 EUR.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où il les a demandés et se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5 600 EUR au titre des frais et dépens encourus dans la procédure nationale et l'accorde à la requérante. Elle note que l'intéressée n'a demandé aucune somme au titre des frais et dépens encourus devant la Cour. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du non-respect du principe de la sécurité des rapports juridiques ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément les autres griefs de la requérante tirés de l'article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 5. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 437 935 EUR (quatre cent trente-sept mille neuf cent trente-cinq euros) pour dommage matériel ; ii. 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral ; iii. 5 600 EUR (cinq mille six cent euros) pour frais et dépens ; iv. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; c) que les montants en question seront à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 octobre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président