AFFAIRE CIOBOTEA c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 31603/03) împotriva României, depusă de o cetățeancă a acestui stat, doamna Maria Nicoleta Ciobotea, având și cetățenia elvețiană, care a sesizat Curtea pe 20 septembrie 2003, în baza art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Reclamanta este reprezentată de Me A. Marti, avocat la Geneva. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul acestuia, dl. Razvan Horațiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.

Pe 2 martie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalând-se de dispozițiile art. 29 § 3, ea a hotărât că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei.

Guvernul elvețian nu a dorit să intervină în procedură. ÎN FAPT

În 1982, apartamentul nr. 27 de 117,52 m² (precum și terenul afferent de 21,02 m²), situat la nr. 18 strada Vasile Lascăr, la Bucuresti, care aparținuse părinților reclamantei, a fost supus unei naționalizări. Printr-o decizie a 23 februarie 1982, societatea responsabilă cu gestionarea bunurilor imobiliare ale statului a pus la dispoziția reclamantei 80.000 lei, respectiv aproximativ 4.700 de dolari americani la acea vreme. Reclamanta declară că nu a încasat integral această sumă.

Pe 27 februarie 1997, în urma unei acțiuni în revendicare imobiliară, reclamanta a obținut o decizie definitivă constatând ilegalitatea naționalizării și ordonând autorităților să-i restituie imobilul, în calitate de moștenitor.

În ciuda recunoașterii judiciare definitive a dreptului ei de proprietate, reclamanta s-a văzut în imposibilitatea de a-și recupera bunul, pentru că, potrivit legii nr. 112/1995, statul vânduse pe 15 noiembrie 1996 acest bun chiriașilor care-l ocupau.

Pe 18 mai 2001, reclamanta a solicitat tribunalelor să constate nulitatea vânzării bunului. Susținea că naționalizarea a fost abuzivă și ilegală, că statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului și, prin urmare, nu putea legal vinde acesta.

După procedură, printr-o hotărâre a 26 martie 2003, curtea de apel din București, recunoscând dreptul de proprietate al reclamantei, a respins acțiunea sa pe motiv că chiriașii erau achiziționari de bună credință. Curtea de apel nu a acordat nicio indemnizație reclamantei.

Printr-o scrisoare a 6 octombrie 2003, procuratura de lângă Curtea Supremă de Justiție a respins cererea reclamantei pentru a vedea să se formeze un recurs în anulare.

Dispozițiile legale și jurisprudența internă descrise în hotărârile Brumărescu c. România ([Marea Cameră], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44) sunt, de asemenea, relevante în prezenta cauză.

Legea nr. 10/2001 a 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobiliare luate abuziv de statul între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 a fost modificată de legea nr. 247 publicată în Monitorul Oficial a 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de indemnizare permițând beneficiarilor să aleagă între o compensare sub formă de bunuri și servicii și o compensare sub formă de despăgubire pecuniară echivalentă valorii de piață a bunului care nu poate fi restituit în natură la momentul acordării sumei.

Dispozițiile relevante din legea nr. 10/2001 (republicată și amendată pe 2 septembrie 2005) și modificate de legea nr. 247/2005 se citesc după cum urmează: Art. 1 „1. Bunurile imobiliare ale căror statul (...) s-a apropiat abuziv între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, la fel și acelea luate de statul în baza legii nr. 139/1940 privind rechizițiile, și încă nerestituite, vor fi supuse restituirii în natură. 2. Dacă restitutirea în natură nu este posibilă, trebuie adoptate măsuri de reparare prin echivalență. Poate fi vorba de compensare prin alte bunuri sau servicii (...), cu acordul cererii, sau de o despăgubire pecuniară acordată potrivit dispozițiilor speciale privind determinarea și plata despăgubirilor pentru bunurile imobiliare achiziția abuziv (...). " Art. 10 „1) Când clădiri care au căzut în patrimoniul statului într-un mod abuziv au fost demolate total sau parțial, restitutirea în natură este ordonată pentru terenul liber și pentru construcțiile care nu au fost demolate, în timp ce măsuri de remediere prin echivalență vor fi fixate pentru terenurile ocupate și pentru construcțiile demolate. (...) 8) Valoarea construcțiilor intrate ilegal în patrimoniul statului va fi determinată în funcție de valoarea de piață a bunului la momentul deciziei de acordare a indemnității, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare și în conformitate cu informațiile disponibile pentru evaluatori. 9) Valoarea terenurilor, precum și a construcțiilor achiziția abuziv de statul și needemolate, care nu pot fi restituate în natură, va fi determinată în funcție de valoarea lor de piață la momentul deciziei de acordare a indemnității, în conformitate cu standardele internaționale de evaluare. " Art. 20 „1) Dacă bunul nu a fost vândut la momentul intrării în vigoare a prezentei legi, cererea care au primit despăgubirile potrivit legii nr. 112/1995 pot solicita doar restitutirea în natură a bunului, cu obligația de a restituii despăgubirea inițial primită, ținând seama de indicele de inflație. 2) În caz că bunul a fost vândut în conformitate cu legea nr. 112/1995 (...) cererea are dreptul să primească o reparare prin echivalență pentru valoarea de piață a bunului imobil, teren și construcții, determinată în conformitate cu standardele internaționale de evaluare. În caz că cererea au primit despăgubirile potrivit legii nr. 112/1995, au dreptul la diferența dintre despăgubirile primite, crescute în funcție de rata inflației și valoarea bunului. (...). "

Modalitățile de fixare și plată ale despăgubirilor stabilite în baza legii nr. 247/2005 sunt descrise în hotărârea Porteanu c. România (nr. 4596/03, § 24, 16 februarie 2006).

Funcționarea societății pe acțiuni „Proprietatea" este descrisă în cauza Radu c. România (nr. 13309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006). ÎN DREPT

Guvernul susține că grefule trebuie respins pentru nerespectarea termenului de șase luni, în măsura în care cererea a fost introdusă pe 23 octombrie 2003, data trimiterii formularului de cerere la Curt, în timp ce ultima decizie internă definitivă în sensul art. 35 § 1 din Convenție a fost pronunțată pe 26 martie 2003 de curtea de apel din București.

Reclamanta contestă această teză și subliniază că, pe 19 septembrie 2003, a trimis o primă scrisoare la Curt, expunând grefurile. Contând din această dată, termenul de șase luni nu a fost încălcat.

Curtea reamintește că potrivit art. 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea caielor de atac interne și într-un termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Atunci când încălcarea presupusă constă într-o situație continuă, termenul de șase luni nu începe să curgă decât din momentul în care această situație continuă se termină (a se vedea, mutatis mutandis, Hornsby c. Grecia, hotărârea a 19 martie 1997, Recueil al hoturârilor și deciziilor 1997‑II, p. 508, § 35 și Marinakos c. Grecia, (decizie) nr. 49282/99, 29 martie 2000).

Curtea estimează că imposibilitatea invocată de reclamantă de a se bucura, de mai mulți ani, de dreptul ei de proprietate recunoscut de o decizie definitivă și irevocabilă se analizează ca o situație continuă. Simplul fapt că ea a încercat – fără succes – să-i pună capăt cerând, prin intermediul unei acțiuni judiciare, anularea contractului de vânzare încheiat de statul cu chiriașii nu poate schimba acest constat factual. Până în prezent, reclamanta nu și-a văzut restituie bunul litigios și nici nu a primit o indemnizație la nivelul valorii sale de piață. Termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție nu a început, prin urmare, să curgă în speța de față (a se vedea Todicescu c. România, nr. 18419/02, § 16, 24 mai 2007, și Horia Jean Ionescu c. România, nr. 11116/02, § 24, 31 mai 2007).

De mai mult, chiar și presupunând că nu este o situație continuă și că hotărârea internă definitivă în speța de față este cea a 26 martie 2003 a curții de apel din București, Curtea observă că prima comunicare a reclamantei, în care ea a expus grefurile, datează de 19 septembrie 2003, astfel că, chiar și în această ipoteză, termenul de șase luni nu a fost încălcat (a se vedea Baumann c. Austria (decizie), nr. 39917/98, 4 septembrie 2001).

De aceea, excepția Guvernului nu poate fi primită cu bună voință. Curtea constată, de asemenea, că acest greif nu este evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Observă, de asemenea, că acesta nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ar trebui declarat admisibil. B. Privind fondul

Guvernul nu contează existența unei ingeri în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor.

Ea susține, în primul rând, că ingerența este proporționată, deoarece naționalizarea bunului litigios a fost însoțită de punerea la dispoziția reclamantei a unei sume de 144.898 lei români [aproximativ 8.450 de dolari americani la acea vreme].

În al doilea rând, Guvernul subliniază că reclamanta avea posibilitatea să se adreseze autorităților competente pentru a solicita o indemnizație în baza legii nr. 10/2001. Ea estimează că ultima reformă în materie, respectiv legea nr. 247/2005, prevede că, în cazul în care restitutirea imobilului nu este posibilă, indemnizarea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii bunului stabilite prin expertiză. Guvernul concluzionează că indemnizarea prevăzută de legislația română răspunde cerințelor art. 1 din Protocolul nr. 1 și că întârzierea înregistrată în indemnizarea persoanelor interesate nu rupe echilibrul corect ce trebuie menținut între interesele în prezență.

Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Ea susține că a primit în 1982 doar o parte din cei 80.000 lei menționați în documentele prezentate de Guvern. Ea estimează, de asemenea, că autoritățile au vândut bunul ei ilegali naționalizat în ciuda eforturilor sale pentru restitutirea bunului. Considera că indemnizarea pe care Guvernul o sugerea nu constituie o reparare eficace, mai ales în absența oricărei indicații privind termenul în care ar putea interveni și se referă la această activitate la hotărârile Jujescu c. România, (cererea nr. 12728/03, 29 iunie 2006), Toganel și Gradinaru c. România (nr. 5691/03, 29 iunie 2006), și Radu c. România (nr. 13309/03, 20 iulie 2006).

Curtea observă că reclamanta deține o decizie definitivă și irevocabilă ordonând autorităților să-i restituie bunul litigios. Așa cum Curtea a constatat deja (a se vedea cauza Străin precitată § 38), existența dreptului ei de proprietate în baza acestei hotărâri definitive nu era subordonată altor formalități.

Curtea reamintește că a deja hotărât că vânzarea de statul a bunului altcuiva la terți de bună credință, chiar și atunci când ea este anterioară confirmării în justiție definitive a dreptului de proprietate al altcuiva, se analizează ca o privare de proprietate. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a indemnizației, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin și alții precitată, §§ 39, 43 și 59).

De mai mult, în cauza Păduraru precitată, Curtea a constatat că statul a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp oportun și cu coerență față de problema de interes general pe care o constituie restitutirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare. Ea a considerat, de asemenea, că incertitudinea generală creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a-și recupera întreaga proprietate, în timp ce dispunea de o hotărâre definitivă condamnând statul să i-o restituie (Păduraru, precitată, § 112).

În speța de față, Curtea nu vede niciun motiv să se abată de la cazurile precitate, situația de fapt fiind substanțial aceeași. Ea observă că vânzarea de statul a bunului reclamantei în baza legii nr. 112/1995, care nu permitea, cu toate acestea, vânzarea bunurilor naționalizate ilegali, împiedică – și astazi – persoana interesată de a se bucura de dreptul ei de proprietate recunoscut de o decizie definitivă și irevocabilă.

În măsura în care Guvernul susține că-i este permis să obțină titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) pe baza legii nr. 10/2001, la nivelul valorii bunului stabilite prin expertiză, Curtea reia constatarea sa anterioară conform căreia Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei indemnități reclamantei (a se vedea, printre altele, cazurile Radu precitată și Ruxanda Ionescu c. România, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006). De mai mult, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza unei absențe prelungite de indemnizare de către persoane care, cum ar fi reclamanta, s-au văzut în imposibilitatea de a se bucura de bunurile restituite în baza unei hotărâri definitive (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu precitată, § 34).

În ceea ce privește indemnizația primită de reclamantă atunci când statul s-a apropiat imobilului, Curtea observă că aceasta a fost versată în 1982, adică înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la România. Ea se ridica la 80.000 lei români, respectiv aproximativ 4.700 de dolari americani conform informațiilor furnizate de Institutul Național de Statistică. Raportul de expertiză prezentat de reclamantă stabilește, cu toate acestea, valoarea de piață a imobilului la 180.000 EUR, și cel prezentat de Guvern la 110.806 EUR. De aceea, nu poate fi susținut că reclamanta a primit o indemnizație care reflectă valoarea reală a bunului (Konnerth c. România, nr. 21118/02, § 76, 12 octombrie 2006).

Prin urmare, Curtea consideră că blocarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului vândut de statul către terți care-l ocupau ca chiriași, combinată cu lipsa totală a indemnizării timp de mai mult de zece ani, i-a cauzat o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

De aceea, a existat o violație a acestei dispoziții.

Curtea constată că grefule nu este evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Observă, de asemenea, că acesta nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ar trebui declarat admisibil. B. Privind fondul

Curtea consideră, ținând seama de concluziile sale figurând la pct. 29-36 de mai sus, că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului acestui greif (a se vedea, printre altele, Enciu și Lega c. România, nr. 9292/05, § 36, 8 februarie 2007, și Barcanescu c. România, nr. 75261/01, §§ 36-37, 12 octombrie 2006). 2. Privind alte presupuse încălcări ale art. 6 din Convenție

Reclamanta se plânge de absența independenței și imparțialității tribunalelor care au tranșat procedura privind anularea contractului de vânzare. Ea estimează, de asemenea, că aceleași tribunale au încălcat principiul securității juridice din cauza neluării în considerare a deciziei a 27 februarie 1997 prin care i s-a ordonat restituirea bunului litigios.

Ținând seama de totalitatea elementelor la dispoziția ei, și în măsura în care ea este competentă să cunoască aluziile formulate, Curtea nu a observat nicio aparență de violație a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale.

De aici rezultă că această parte a cererii este evident nefondat și trebuie respinsă conform art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamanta cere, la titlul prejudiciului material, restitutirea apartamentului asupra căruia a fost recunoscută ca proprietară prin decizia a 27 februarie 1997, sau, în absența acestuia, acordarea sumei de 180.000 de euro (EUR), reprezentând valoarea actuală a bunului, așa cum a fost stabilită printr-o expertiză tehnică imobiliară. În formularul de cerere, reclamanta solicită, de asemenea, valoarea chiriilor nepercepte pe care o calculează la 800 EUR pe lună de la 1 martie 1997, adică un total de 100.800 EUR până în prezent.

În final, în formularul de cerere, ea cere 10.000 EUR la titlu de prejudiciu moral pentru suferințele cauzate de nerespectarea de statul a dreptului ei de proprietate.

În ceea ce privește prejudiciul material, Guvernul consideră că valoarea de piață a imobilului în cauză este de 110.806 EUR și prezintă un raport de expertiză (aviz) în acest sens. De altfel, în ceea ce privește cererea rezultând din lipsa de exercitare, el solicită respingerea acestuia, referindu-se la jurisprudența Curții în care ea a hotărât că nu poate specula asupra valorii chiriilor nepercepte atunci când ordona restitutirea bunului. În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul estimează că ar fi suficient compensat de constatarea unei violații. Ca alternativă, Guvernul consideră că pretenții reclamantei sunt foarte mari și se referă la cazuri similare românești în care Curtea a ordonat plata unor sume variind între 3.000 și 6.000 EUR.

Curtea reamintește că a concluzionat asupra violării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza vânzării de statul a bunului reclamantei, combinată cu absența unei indemnizații suficiente.

Curtea estimează, în circumstanțele cauzei, că restitutirea bunului litigios, care a fost ordonată de decizia definitivă a 27 februarie 1997, ar plasa reclamanta, pe cât posibil, în o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi găsit dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

În absența unei asemenea restitutiri de statul pârât într-un termen de trei luni de la data în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăște că va trebui să verseze reclamantei, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale a bunului.

Curtea observă o diferență importantă între valoarea imobilului, astfel cum a fost stabilită de cele două expertiză prezentate de părți, diferență datorată mai ales metodelor tehnice utilizate. Ținând seama de informațiile de care dispune privind prețurile pe piața imobiliară locală și elementele furnizate de părți, precum și suma percepută de reclamantă, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 120.000 EUR.

Privind sumele cerute la titlu de lipsa de exercitare a bunului, calculate în raport cu prețul de locațiune a acestui bun, Curtea nu poate acorda nicio sumă la acest titlu, ținând seama, pe de o parte, de faptul că a ordonat restitutirea bunului ca reparație în baza art. 41 din Convenție și, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume la acest titlu ar avea în speța de față un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei locații fiind în funcție de mai multe variabile. Cu toate acestea, ea va ține seama de privarea de proprietate suferită de reclamantă din februarie 1997 în cazul reparării prejudiciului moral (a se vedea, mutatis mutandis, Androne c. România, nr. 54062/00, § 70, 22 decembrie 2004, și Buzatu precitată, § 18)).

Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut provoca reclamantei o stare de incertitudine și suferințe care nu pot fi compensate de constatarea violării. Ea estimează că suma de 2.000 EUR reprezintă o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă. B. Cheltuieli și costuri

În formularul de cerere, reclamanta solicită, de asemenea, 18.740 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne și pentru cele suportate în fața Curții, sumă pe care o descompune după cum urmează: a) 4.900 EUR pentru cheltuielile suportate în procedurile interne; b) 3.417 EUR pentru cheltuielile suportate pentru deplasări în avion între Elveția și România; c) 10.423 EUR pentru onorariile avansate avocatului care a reprezentat-o la Strasbourg.

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, sub condiția ca acestea să fie dovedite, necesare și să aibă o legătură cu cauza. Cu toate acestea, el observă că dovezile trimise de reclamantă nu sunt suficiente pentru a dovedi legătura dintre cheltuieli și prezenta cauză, cu excepția dovezilor privind cheltuielile suportate în procedura în fața Curții. Privind aceste din urmă cheltuieli, Guvernul informează că reclamanta nu a prezentat un rezumat al orelor de muncă ale avocatului.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speța de față și ținând seama de elementele la dispoziția ei și de criteriile menționate mai sus, Curtea estimează rezonabilă suma de 5.000 EUR, toți costurile confundate, și o acordă reclamantei. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră corespunzător să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii pentru facilitățile de împrumut marginal ale Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 31603/03) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet État, M me Maria Nicoleta Ciobotea, ayant également la nationalité suisse, a saisi la Cour le 20 septembre 2003, en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e A. Marti, avocat à Genève. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Razvan Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 2 mars 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.

Le gouvernement suisse n'a pas souhaité intervenir dans la procédure. EN FAIT I.

En 1982, l'appartement n o 27 de 117,52 m² (ainsi que le terrain afférent de 21,02 m²), situé au n o 18, rue Vasile Lascăr, à Bucarest, ayant appartenu aux parents de la requérante, fit l'objet d'une nationalisation. Par une décision du 23 février 1982, la société chargée de la gestion des biens immobiliers de l'État mit à la disposition de la requérante 80 000 lei, soit environ 4 700 dollars américains à l'époque. La requérante déclare ne pas avoir touché cette somme intégralement.

Le 27 février 1997, suite à une action en revendication immobilière, la requérante obtint une décision définitive constatant l'illégalité de la nationalisation et ordonnant aux autorités de lui restituer l'immeuble, en qualité d'héritier.

Malgré la reconnaissance judiciaire définitive de son droit de propriété, la requérante se vit dans l'impossibilité de récupérer son bien car, en vertu de la loi n o 112/1995, l'État avait vendu le 15 novembre 1996 ce bien aux locataires qui l'occupaient.

Le 18 mai 2001, la requérante demanda aux tribunaux de constater la nullité de la vente du bien. Elle faisait valoir que la nationalisation était abusive et illégale, que l'État ne pouvait pas être le propriétaire légitime du bien et, par conséquent, ne pouvait légalement vendre celui-ci.

A l'issue de la procédure, par un arrêt du 26 mars 2003 la cour d'appel de Bucarest, tout en reconnaissant le droit de propriété de la requérante, rejeta son action au motif que les locataires étaient des acquéreurs de bonne foi. La cour d'appel n'octroya aucune indemnisation à la requérante.

Par une lettre du 6 octobre 2003, le parquet près la Cour suprême de justice rejeta la demande de la requérante en vue de voir former un recours en annulation. II.

Les dispositions légales et la jurisprudence interne décrites dans les arrêts Brumărescu c. Roumanie ([GC], n o 28342/95, CEDH 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44) sont également pertinentes dans la présente affaire.

La loi n o 10/2001 du 14 février 2001 sur le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l'État entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989 a été modifiée par la loi n o 247 publiée au Journal officiel du 22 juillet 2005. La nouvelle loi élargit les formes d'indemnisation en permettant aux bénéficiaires de choisir entre une compensation sous forme de biens et services et une compensation sous forme de dédommagement pécuniaire équivalant à la valeur marchande du bien qui ne peut pas être restitué en nature au moment de l'octroi de la somme.

Les dispositions pertinentes de la loi n o 10/2001 (republiée et amendée le 2 septembre 2005) et modifiées par la loi n o 247/2005 se lisent ainsi : Article 1 « 1. Les immeubles dont l'État (...) s'est approprié abusivement entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989, de même que ceux pris par l'État en vertu de la loi n o 139/1940 sur les réquisitions, et non encore restitués, feront l'objet d'une restitution en nature. 2. Si la restitution en nature n'est pas possible, il y a lieu d'adopter des mesures de réparation par équivalence. Il peut s'agir de la compensation par d'autres biens ou services (...), avec l'accord du requérant, ou d'un dédommagement pécuniaire octroyé selon les dispositions spéciales concernant la détermination et le paiement de dédommagements pour les biens immeubles acquis abusivement (...). » Article 10 « 1) Lorsque les bâtiments tombés dans le patrimoine de l'État d'une manière abusive ont été démolis totalement ou partiellement, la restitution en nature est ordonnée pour le terrain libre et pour les constructions qui n'ont pas été démolies, tandis que des mesures réparatrices par équivalence seront fixées pour les terrains occupés et pour les constructions démolies. (...) 8) La valeur des constructions illégalement entrées dans le patrimoine de l'État sera déterminée en fonction de la valeur marchande du bien au moment de la décision d'octroi de l'indemnité, établie selon les normes internationales d'évaluation et conformément aux informations disponibles aux évaluateurs. 9) La valeur des terrains ainsi que des constructions abusivement appropriées par l'État et non démolies, qui ne peuvent pas être restituées en nature, sera déterminée en fonction de leur valeur marchande au moment de la décision d'octroi de l'indemnité, conformément aux normes internationales d'évaluation. » Article 20 « 1) Si le bien n'a pas été vendu au moment de l'entrée en vigueur de la présente loi, les requérants qui ont reçu des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995 peuvent solliciter uniquement la restitution en nature du bien, avec l'obligation de restituer le dédommagement initialement reçu, en tenant compte de l'indice d'inflation. 2) Au cas où le bien a été vendu conformément à la loi n o 112/1995 (...) le requérant a le droit de recevoir une réparation par équivalence pour la valeur marchande du bien immeuble, terrain et constructions, déterminée conformément aux normes internationales d'évaluation. Au cas où les requérants ont reçu des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995, ils ont droit à la différence entre les dédommagements reçus, augmentés en fonction du taux d'inflation et de la valeur du bien. (...). »

Les modalités de fixation et de paiement des dédommagements établis en vertu de la loi n o 247/2005 sont décrites dans l'arrêt Porteanu c. Roumanie (n o 4596/03, § 24, 16 février 2006).

Le fonctionnement de la société par actions « Proprietatea » est décrit dans l'affaire Radu c. Roumanie (n o 13309/03, §§ 18 ‑ 20, 20 juillet 2006). EN DROIT I.

Le Gouvernement fait valoir que le grief doit être rejeté pour non ‑ respect du délai de six mois dans la mesure où la requête a été introduite le 23 octobre 2003, date de l'envoi du formulaire de requête à la Cour, alors que la dernière décision interne définitive au sens de l'article 35 § 1 de la Convention a été prononcée le 26 mars 2003 par la cour d'appel de Bucarest.

La requérante conteste cette thèse et souligne que, le 19 septembre 2003, elle a envoyé une première lettre à la Cour, exposant ses griefs. Or, compté à partir de cette date, le délai de six mois n'a pas été méconnu.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. Lorsque la violation alléguée consiste en une situation continue, le délai de six mois ne commence à courir qu'à partir du moment où cette situation continue prend fin (voir, mutatis mutandis , Hornsby c. Grèce , arrêt du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ II, p. 508, § 35 et Marinakos c. Grèce , (déc.) n o 49282/99, 29 mars 2000).

La Cour estime que l'impossibilité alléguée par la requérante de jouir, depuis plusieurs années, de son droit de propriété reconnu par une décision définitive et irrévocable s'analyse en une situation continue. Le simple fait qu'elle a tenté – sans succès – d'y mettre un terme en demandant, par la voie d'une action en justice, l'annulation du contrat de vente conclu par l'État avec les locataires ne saurait changer ce constat factuel. A ce jour, la requérante ne s'est pas vu restituer le bien litigieux et n'a pas davantage reçu d'indemnité à hauteur de sa valeur marchande. Le délai de six mois prévu à l'article 35 § 1 de la Convention n'a donc pas commencé à courir en l'espèce (voir Todicescu c. Roumanie , n o 18419/02, § 16, 24 mai 2007, et Horia Jean Ionescu c. Roumanie , n o 11116/02, § 24, 31 mai 2007).

De surcroît, à supposer même qu'il ne s'agisse pas d'une situation continue et que l'arrêt interne définitif en l'espèce soit celui du 26 mars 2003 de la cour d'appel de Bucarest, la Cour note que la première communication de la requérante, dans laquelle elle a exposé ses griefs, date du 19 septembre 2003, de sorte que, même dans cette hypothèse, le délai de six mois n'a pas été méconnu (voir Baumann c. Autriche (déc.), n o 39917/98, 4 septembre 2001) .

Partant, l'exception du Gouvernement ne saurait être accueillie favorablement. La Cour constate également que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement ne conteste pas l'existence d'une ingérence dans le droit de la requérante de respect de ses biens.

Il fait valoir en premier lieu que l'ingérence est proportionnée puisque la nationalisation du bien litigieux a été accompagnée de la mise à disposition de la requérante d'une somme de 144 898 lei roumains [environ 8450 dollars américains à l'époque].

En deuxième lieu, le Gouvernement souligne que la requérante avait la possibilité de s'adresser aux autorités compétentes pour demander une indemnité en vertu de la loi n o 10/2001. Il estime que la dernière réforme en la matière, à savoir la loi n o 247/2005, prévoit que, dans le cas où la restitution de l'immeuble n'est pas possible, l'indemnisation se fera par l'émission de titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ), à hauteur de la valeur du bien établie par expertise. Le Gouvernement conclut que l'indemnisation prévue par la législation roumaine répond aux exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 et que le retard enregistré dans l'indemnisation des intéressés ne rompt pas le juste équilibre à ménager entre les intérêts en présence.

La requérante conteste les arguments du Gouvernement. Elle fait valoir qu'elle a reçu en 1982 seulement une partie des 80 000 lei mentionnés dans les documents produits par le Gouvernement. Elle estime également que les autorités ont vendu son bien illégalement nationalisé en dépit de ses démarches en vue de la restitution du bien. Elle considère que l'indemnisation que le Gouvernement laisse entrevoir ne constitue pas une réparation effective, vu notamment l'absence de toute indication quant au délai dans lequel elle pourrait intervenir et renvoie à cette fin aux arrêts Jujescu c. Roumanie , (requête n o 12728/03, 29 juin 2006), Toganel et Gradinaru c. Roumanie (n o 5691/03, 29 juin 2006), et Radu c. Roumanie (n o 13309/03, 20 juillet 2006).

La Cour observe que la requérante détient une décision définitive et irrévocable ordonnant aux autorités de lui restituer le bien litigieux. Comme la Cour l'a déjà constaté (voir affaire Străin précité § 38) l'existence de son droit de propriété en vertu dudit jugement définitif n'était pas conditionnée à d'autres formalités.

La Cour rappelle avoir d'ores et déjà jugé que la vente par l'État d'un bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle est antérieure à la confirmation en justice de façon définitive du droit de propriété d'autrui, s'analyse en une privation de propriété. Une telle privation, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, est contraire à l'article 1 du Protocole n o 1 ( Străin et autres précité, §§ 39, 43 et 59).

De surcroît, dans l'affaire Păduraru précitée, la Cour a constaté que l'État avait manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d'intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession en vertu des décrets de nationalisation. Elle a également considéré que l'incertitude générale ainsi créée s'était répercutée sur le requérant, qui s'était vu dans l'impossibilité de recouvrer l'ensemble de son bien alors qu'il disposait d'un arrêt définitif condamnant l'État à le lui restituer ( Păduraru , précité, § 112).

En l'espèce, la Cour n'aperçoit pas de motif de s'écarter des affaires précitées, la situation de fait étant sensiblement la même. Elle note que la vente par l'État du bien de la requérante en vertu de la loi n o 112/1995, laquelle ne permettait pas, pourtant, de vendre les biens nationalisés illégalement, empêche – aujourd'hui encore – l'intéressée de jouir de son droit de propriété reconnu par une décision définitive et irrévocable.

Pour autant que le Gouvernement fait valoir qu'il lui est loisible d'obtenir des titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ) sur la base de la loi n o 10/2001, à hauteur de la valeur du bien établie par expertise, la Cour réitère son constat antérieur selon lequel Proprietatea ne fonctionne actuellement pas d'une manière susceptible d'aboutir à l'octroi effectif d'une indemnité à la requérante (voir, parmi d'autres, les affaires Radu précitée et Ruxanda Ionescu c. Roumanie , n o 2608/02, 12 octobre 2006). De surcroît, ni la loi n o 10/2001, ni la loi n o 247/2005 la modifiant ne prennent en compte le préjudice subi du fait d'une absence prolongée d'indemnisation par les personnes qui, comme la requérante, se sont vu dans l'impossibilité de jouir de leurs biens restitués en vertu d'un jugement définitif (voir, mutatis mutandis , Porteanu précité, § 34).

En ce qui concerne l'indemnité reçue par la requérante lorsque l'État s'était approprié l'immeuble, la Cour note qu'elle été versée en 1982, soit avant l'entrée en vigueur de la Convention à l'égard de la Roumanie. Elle s'élevait à 80 000 lei roumains, soit environ 4 700 dollars américains selon les informations fournies par l'Institut national de statistique. Or, le rapport d'expertise produit par la requérante établit la valeur marchande de l'immeuble à 180 000 EUR, et celui soumis par le Gouvernement à 110 806 EUR. Dès lors, il ne peut être allégué que la requérante a touché une indemnité reflétant la valeur réelle du bien ( Konnerth c. Roumanie , n o 21118/02, § 76, 12 octobre 2006).

Dès lors, la Cour considère que la mise en échec du droit de propriété de la requérante sur son appartement vendu par l'État aux tiers qui l'occupaient en tant que locataires, combinée avec l'absence totale d'indemnisation depuis plus de dix ans, lui a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de ses biens garanti par l'article 1 du Protocole n o 1.

Partant, il y a eu violation de cette disposition. II.

La Cour constate que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour considère, compte tenu de ses conclusions figurant aux paragraphes 29-36 ci-dessus, qu'il n'y a pas lieu de statuer sur le fond de ce grief (voir, entre autres, Enciu et Lega c. Roumanie , n o 9292/05, § 36, 8 février 2007, et Barcanescu c. Roumanie , n o 75261/01, §§ 36 ‑ 37, 12 octobre 2006). 2. Sur les autres violations alléguées de l'article 6 de la Convention

La requérante se plaint de l'absence d'indépendance et d'impartialité des tribunaux ayant tranché la procédure portant sur l'annulation du contrat de vente. Elle estime aussi que ces mêmes tribunaux ont méconnu le principe de sécurité juridique faute de prendre en compte la décision du 27 février 1997 par laquelle elle s'était vu restituer le bien litigieux.

Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

La requérante réclame, au titre de dommage matériel, la restitution de l'appartement dont elle a été reconnue propriétaire par la décision du 27 février 1997 ou, à défaut, l'octroi de la somme de 180 000 euros (EUR), représentant la valeur actuelle du bien, telle qu'établie par une expertise technique immobilière. Dans le formulaire de requête, la requérante demande également la valeur des loyers non perçus qu'elle chiffre à 800 EUR par mois à partir du 1 er mars 1997, soit un total de 100 800 EUR à ce jour.

Enfin, dans le formulaire de requête, elle réclame 10 000 EUR au titre de dommage moral pour les souffrances causées par la méconnaissance par l'État de son droit de propriété.

En ce qui concerne le préjudice matériel, le Gouvernement considère que la valeur marchande de l'immeuble en cause est de 110 806 EUR, et il soumet un rapport d'expertise (avis) en ce sens. Par ailleurs, s'agissant de la demande tirée du défaut de jouissance, il demande son rejet, renvoyant à la jurisprudence la Cour où elle a jugé qu'elle ne saurait spéculer sur la question d'estimer la valeur des loyers non perçus lorsqu'elle ordonne la restitution du bien. S'agissant du dommage moral, le Gouvernement estime qu'il serait suffisamment compensé par un constat de violation. A titre subsidiaire, le Gouvernement considère que les prétentions de la requérante sont très élevées et renvoie aux affaires roumaines similaires dans lesquelles la Cour a ordonné le paiement des sommes variant entre 3 000 et 6 000 EUR.

La Cour rappelle qu'elle a conclu à la violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention en raison de la vente par l'État du bien de la requérante, combinée avec l'absence d'indemnisation suffisante.

La Cour estime, dans les circonstances de l'espèce, que la restitution du bien litigieux, telle qu'ordonnée par la décision définitive du 27 février 1997, placerait la requérante autant que possible dans une situation équivalant à celle où elle se trouverait si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues.

A défaut pour l'État défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser à la requérante, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle du bien.

La Cour relève un écart important entre la valeur de l'immeuble telle qu'elle a été établie par les deux expertises produites par les parties, écart dû notamment aux méthodes techniques utilisées. Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par les parties, ainsi que de la somme perçue par la requérante, la Cour estime la valeur marchande actuelle du bien à 120 000 EUR.

Concernant les sommes demandées au titre du défaut de jouissance du bien, calculées par rapport au prix de location de ce bien, la Cour ne saurait allouer de somme à ce titre, compte tenu, d'une part, du fait qu'elle a ordonné la restitution du bien comme réparation au titre de l'article 41 de la Convention et, d'autre part, de ce que l'octroi d'une somme à ce titre revêtirait en l'espèce un caractère spéculatif, la possibilité et le rendement d'une location étant fonction de plusieurs variables. Néanmoins, elle tiendra compte de la privation de propriété subie par la requérante depuis février 1997 à l'occasion de la réparation du préjudice moral (voir, mutatis mutandis , Androne c. Roumanie , n o 54062/00, § 70, 22 décembre 2004, et Buzatu précité, § 18)).

La Cour considère que les événements en cause ont pu provoquer à la requérante un état d'incertitude et des souffrances qui ne peuvent pas être compensés par le constat de violation. Elle estime que la somme de 2 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi par la requérante. B. Frais et dépens

Dans le formulaire de requête, la requérante demande également 18 740 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour, somme qu'elle décompose comme suit : a) 4 900 EUR pour les frais engagés dans les procédures internes ; b) 3 417 EUR pour les frais qu'elle a engagés lors de ses déplacements en avion entre la Suisse et la Roumanie ; c) 10 423 EUR pour les honoraires avancés à l'avocat qui l'a représentée à Strasbourg.

Le Gouvernement ne s'oppose pas au remboursement des frais encourus, sous condition qu'ils soient prouvés, nécessaires et qu'ils aient un lien avec l'affaire. Néanmoins, il relève que les justificatifs envoyés par la requérante ne suffisent pas à prouver le lien entre les dépenses et la présente affaire, à l'exception des justificatifs portant sur les frais encourus dans la procédure devant la Cour. S'agissant de ces derniers frais, le Gouvernement fait savoir que la requérante n'a pas présenté un récapitulatif des heures de travail de l'avocat.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5 000 EUR tous frais confondus et l'accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.