SECȚIUNEA 3 CERINȚA SC PARMALAT SPA ȘI SC PARMALT ROMANIA SA. ROMÂNIA (solicitarea nr. 37442/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 februarie 2008 DEFINIF 21/05/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cazul SC Parmalat Spa și SC Parmalat Romania SA c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Bošjan M. Zupančič, președinte, Corneliu Biersan, Elisabet Fura-Sandström, Alvina Gyulumyan, David Thór Björgvinsson, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefevre, judecători și Santiago Quesada grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 31 ianuarie 2008, Încheierea hotărârii, adoptată la această dată a procedurii A la origine a cauzei, se află o cerere (n 37442/03) îndreptată împotriva României și dintre care două societăți comerciale cu sediul social la Collecchio (Italia) și Tunari (România) SC Parmalat Spa și SC Parmalat Romania SA ( La 3 octombrie 2003, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale ( La 9 mai 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu prevederile articolului 29 alineatul (3), Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. Guvernul italian, căruia i-a fost comunicată o copie a cererii în temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (a) din regulament, nu a dorit să își prezinte punctul de vedere cu privire la cauză. În 1993, prima reclamantă a înregistrat marca Santal, care desemna băuturi nealcoolice pe bază de fructe sau legume, pe lângă Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI), astfel încât această marcă a fost protejată în mai multe țări, inclusiv România începând cu 23 aprilie 1996. Prin intermediul unui contract de licență de marcă încheiat în mai 1996, prima reclamantă octoya celei de a doua recurente, al cărei acționar majoritar era aceasta, dreptul exclusiv de a exploata marca în cauză în România. În decembrie 1996 și ianuarie 1997, recurentele au desfășurat o campanie intensă de promovare a mărcii Santal în România, în special printr-un videoclip publicitar marcat de sloganul mai mare sau egal cu Santal în februarie 1997, societățile comerciale R.D., E.D., T.E.I. și T.T., aparținând grupului E.D., au depus o cerere la Oficiu pentru invenții și mărci pentru înregistrarea mărcii de sănătate, care ar fi desemnat, printre altele, o băutură nealcoolică pe bază de fructe sau legume. Încă din 1997 și chiar înainte de a obține în noiembrie 1999 acordul autorităților competente pentru înregistrarea mărcii de sănătate, societățile menționate anterior au început să producă și să comercializeze în România sucuri de fructe sub marca de sănătate. Acțiune în concurență neloială La 18 decembrie 1998, prima reclamantă sesizează tribunalul județ din București cu privire la o acțiune în concurență neloială împotriva celor patru societăți menționate anterior din cauza producției și comercializării produselor din domeniul sănătății. A doua reclamantă a făcut o cerere de intervenție voluntară în procedură, solicitând ca cele patru societăți din grupul E.D. să fie condamnate la plata separată a despăgubirilor, precum și a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată pentru utilizarea mărcii "Sănătate." După trimiterea cauzei din cauza suspiciunii legitime la tribunalul departamental din Brașov, printr-o hotărâre din 16 iulie 2001, această instanță a primit parțial acțiunea primei reclamante. 84/1998 pe mărci, Tribunalul a hotărât că, prin producerea și comercializarea sucului de fructe de sănătate, cele patru societăți din grupul E.D. au încălcat dreptul exclusiv de utilizare al primei reclamante pe marca Santal și au realizat acte de concurență neloială, având în vedere similaritățile la nivel vizual, grafic și chiar fonetic între acest produs și sucul Santal. Considerând că prima reclamantă a suferit un prejudiciu moral cert din cauza confuziei create între cele două produse și a consecințelor asupra aspectului și prestigiului mărcii Santal, el i-a acordat 500 000 USD. În acest sens, instanța a condamnat, de asemenea, cele patru societăți menționate anterior să înceteze producția, promovarea și comercializarea produselor mărcii "Sănătate" și să publice în mass-media sistemul de judecată, sub pedeapsa unei penalități de 10 Având în vedere că cea de-a doua reclamantă nu a demonstrat că scăderea producției sale se datora în principal actelor de concurență neloială în cauză, Tribunalul și-a respins intervenția voluntară ca nefondată 10. Prin hotărârea din 5 decembrie 2001, pronunțată în ultimă instanță, instanța din Brașov a respins ca nefondată acțiunile formulate de a doua reclamantă și, respectiv, de cele patru societăți din grupul E.D., cu excepția mijloacelor de recurs privind cuantumul cheltuielilor și cheltuielilor de judecată acordate primei reclamante, sumă care a fost redusă. Proceduri referitoare la executarea hotărârii din 5 decembrie 2001 a Tribunalului de Primă Instană din Brașov 11. La 8 februarie 2002, Tribunalul de Primă Instană din București a dispus, la cererea primei reclamante, o confiscare-a unei sume de bani deținute de cele patru societăi debitoare în conturi deschise în mai multe bănci. Începând din februarie 2002, executarea hotărârii din 5 decembrie 2001 a fost suspendată de instanțele interne ca urmare a cererilor de suspendare provizorie a executării, examinate fără o procedură contradictorie în primă instanță, în așteptarea la termen a procedurilor de opoziție la executare și de revizuire a hotărârii menționate anterior inițiate de societățile debitoare. Măsurile provizorii de suspendare au fost menținute până la hotărârile care au stat la baza dreptului din 18 iulie, 24 octombrie și 15 noiembrie 2002 pronunțate de cursurile de recurs de la București, Timișoara și Brașov, care au făcut obiectul acțiunilor formulate de prima reclamantă. 12. După ce au fost dezafectate în august 2002 de o cerere similară de către instanța de primă instanță din București (3 raionul), competent în materie de executare a hotărârii din 5 decembrie 2001, una dintre cele patru societăți debitoare, T.E.I., sesizează Tribunalul de Primă Instanță din București (1 (a) o cerere în zz/ll/aaaa cu privire la confiscarea-atribuirea conturilor Ö Õ în banca A. până la încheierea opozițiilor la executare și a revizuirii menționate anterior pendinte. printr-o hotărâre înainte de a pronunța dreptul din 11 septembrie 2002, instanța în cauză a acceptat cererea menționată anterior pe motivele pe care societatea T.E.I. a fost solvabilă și că menținerea sechestrului ar putea afecta marea sa cifră de afaceri. Potrivit primei reclamante, care nu a fost parte la această procedură, cesionarea sechestrului-a permis acestei societăți, principal debitoare, să retragă cea mai mare parte a sumelor introduse în procedura de executare a hotărârii din 5 decembrie 2001. La opoziție formulată de recurente împotriva hotărârii din 11 septembrie 2002 a fost respinsă ca inadmisibilă printr-o hotărâre definitivă din 15 aprilie 2003 a tribunalului județului din București. Tribunalul s-a referit la posibilitatea primei recurente de a-și apăra interesele printr-o acțiune de drept comun, refuzând totuși să indice care era această cale pe motiv că aceasta era prevăzută de lege. Acțiune în anulare formulată de procurorul general 13. La o dată care nu a fost precizată, în temeiul articolului 330 alineatul (2) din Codul de procedură civilă, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 16 iulie 2001 a Tribunalului departamental din Brașov și împotriva hotărârii din 5 decembrie 2001 a Tribunalului de apel din Brașov 14. După ce au decis în landul din 15 ianuarie 2003 de suspendare a executării hotărârii din 5 decembrie 2001 menționată anterior, cei trei judecători ai formaiunii de judecată au renunțat la examinarea acțiunii în anulare, pe motiv că, în decembrie 2002, judecaseră o cauză similară și au trimis dosarul unei alte formări de judecată. o hotărâre înainte de pronunțarea legii din 25 martie 2003, pronunțată în camera de consiliu, noua formare de judecată acceptă cererile de abținere, menținând în același timp decizia de suspendare a executării hotărârii în cauză. 15. A la tribunalul din 11 aprilie 2003, recursul formulat de recurente împotriva hotărârii înainte de a afirma dreptul menționat anterior a fost respins ca inadmisibil prin noua formare de judecată în temeiul practicii Curții Supreme, fără trimitere la formarea a nouă judecători ai acestei instanțe. 16. Cu privire la acțiunea în anulare formulată de procurorul general, printr-o hotărâre din 11 aprilie 2003, Curtea Supremă de Justiție a pronunțat hotărârea din 16 iulie 2001 și la hotărârea din 5 decembrie 2001 a Tribunalului din Brașov, care a confirmat această hotărâre și, pe fond, a respins acțiunea în concurență neloială. Comisia a considerat că producția și comercializarea sucurilor de sănătate nu ar putea reprezenta acte de concurență neloială, deoarece această marcă a fost înregistrată legal la autoritățile competente, cu efect retroactiv în februarie 1997. Din cauza principiului egalității mărcilor înregistrate, Comisia a considerat că o acțiune în concurență neloială sau în contrafacere nu putea fi introdusă decât în cazul în care acțiunea pendinte în anulare a mărcii de sănătate ar fi fost primită. Având în vedere, de asemenea, că nu există asemănări susceptibile de a crea un risc de confuzie în mintea consumatorilor între produsele în cauză și că sloganul publicitar nu putea fi asimilat mărcii protejate, Curtea Supremă a considerat că Hotărârea din 5 decembrie 2001 a fost pronunțată ca urmare a unei necunoașteri esențiale a legii care conducea la o falsă apreciere a fondului cauzei. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 17. Dispozițiile legale relevante, în vigoare la data faptelor, sunt descrise în hotărârea SC Mașinexport Import Industrial Group SA c. România 22687/03, § 22, 1 decembrie 2005). ÎN DREPTUL VIOLAȚIILOR ALE ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA ȘI 1 DIN PROTOCOLUL N 18. Recurentele se plâng de principiul securității raporturilor juridice și de dreptul acestora la respectarea bunurilor lor din cauza anulării hotărârii definitive din 5 decembrie 2001 a instanței judecătorești din Brașov de către Curtea Supremă de Justiție în urma acțiunii în anulare formulate de procurorul general. Acestea invocă art. 6 alin. (1) din Convenția nr. 1 și 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum sunt formulate în părțile lor relevante Art. 6 alin. (1) Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 19. Guvernul excită de la lipsa de calitate a victimei celei de a doua recurente, întrucât aceasta nu se poate pretinde a fi victimă a anulării hotărârii din 5 decembrie 2001 a Tribunalului din Brașov de către Curtea Supremă de Justiție, în măsura în care cererea sa de intervenție voluntară în procedura civilă în cauză a fost respinsă de către hotărârea din 17 decembrie 2001. În special, guvernul subliniază că procedura în anulare a hotărârii din 5 decembrie 2001 nu se referea la drepturile și obligațiile civile ale celei de a doua recurente, că aceasta era o persoană juridică distinctă de prima reclamantă și că aceasta din urmă este plângere în fața Curții în nume propriu 20. Recurentele consideră că cea de-a doua reclamantă, în calitate de beneficiar al unei licențe exclusive de exploatare a mărcii Santal în România, avea un interes personal și era direct preocupată de protecția efectivă a dreptului recunoscut primei reclamante de instanțele interne. În cazul de față, Curtea constată că: hotărârea definitivă din 5 decembrie 2001 a Tribunalului de apel din Brașov a exonerat-o pe a doua reclamantă de toate cererile sale și că a fost pronunțată exclusiv în favoarea primei recurente. Aceasta din urmă a sesizat Curtea cu privire la obiecțiunile întemeiate pe anularea acestei hotărâri. În consecință, Curtea consideră că acțiunea în anulare a procurorului general, care a dus la anularea hotărârii din 5 decembrie 2001, nu a vizat direct decât interesele primei recurente. În plus, niciun element din dosar nu sugerează că a doua recurentă ar putea pretinde că este o victimă indirectă a unei încălcări a Convenției care afectează drepturile primei recurente (a se vedea mutatis mutandis Vatan c. Rusia, nr 47978/99, §§ 49 53, 7 octombrie 2004 și SARL Amat-G și Mebaghișvili c. Georgia, n 2507/03, § 33, 27 septembrie 2005 a contrario G.J. c. Luxemburg, 21156/93, § 24, 26 octombrie 2000). 22. În aceste condiții, Curtea consideră că această parte a cererii, în măsura în care privește a doua reclamantă, este incompatibilă rațională personae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 alineatul (3) și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din Convenție. În ceea ce privește prima reclamantă, Curtea constată că aceste obiecțiuni nu sunt în mod vădit nefondate în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că acestea nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. Pe fond 23. Guvernul își reiterează argumentele invocate în cauze similare cu privire la acțiuni în anulare. În special, acesta susține că: spre deosebire de cauza SC Mașinexport import import Industrial Group SA În speță, procurorul general a formulat o acțiune în anulare într-o procedură între persoane fizice și împotriva unei hotărâri definitive care nu a fost încă executată. În plus, consideră că prima reclamantă nu are un drept de vot, în sensul articolului 1 din Protocolul 1, decât în ceea ce privește creanțele recunoscute prin hotărârea din 16 decembrie 2009 iulie 2001 al Tribunalului departamentului Brașov pentru daune morale și cheltuieli și cheltuieli de judecată. Celelalte dispoziții ale hotărârii în cauză, care implică în special obligații de a face în sarcina celor patru societăți debitoare, nu pot angaja protecția articolului 1 din Protocolul nr. (1) Guvernul încheie prin a se reinstaura la înțelepciunea Curții cu privire la presupusele încălcări ale primei reclamante. 24. Prima reclamantă contestă argumentele guvernului. Aceasta susține că intervenția procurorului general într-un litigiu între particulari este chiar mai gravă decât într-o procedură care implică autoritățile. Pe de altă parte, diferitele dispoziții ale sistemului de judecată din 16 iulie 2001 al tribunalului județean din Brașov care decurg din constatarea încălcării dreptului său exclusiv asupra mărcii Santal, și anume acordarea unei sume pentru daune morale și interzicerea societăților debitoare de a produce și comercializa o marcă similară, reprezentau împreună un interes patrimonial protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 25. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolelor 1 din Convenția nr. 1 și 1 din Protocolul nr. 1, din cauza punerii în discuție a soluției date definitiv unui litigiu, inclusiv privarea reclamantului de A se vedea, printre altele, Brumarescu c. România [GC], nr. 28342/95, §§ 61, 77 și 80, CEDH 1999-VII, Masinexportimport Industrial Group SA c. România, n 22687/03, § 32 și 46-47, 1 decembrie 2005, și Piata Bazar Dorobanti SRL c. România, n 37513/03, § 23 și 33, 4 octombrie 2007). 26. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită. În special, amintind că, de curând, art. 1 din Protocolul nr. 1 Õ se aplică proprietății intelectuale (Anheuser-Busch Inc. c. Portugalia [GC], n 73049/01, § 72, CEDH 2007-...), Comisia consideră că iulie 2001 a Tribunalului departamental din Brașov, care era susceptibil de a fi executat și constituia modalități de protecție a dreptului exclusiv de utilizare al primei recurente asupra mărcii în cauză. În sensul prezentei cauze, se concluzionează că ansamblul acestor elemente constituiau o valoare patrimonială protejată prin art. 1 din Protocolul 27. Având în vedere cele de mai sus și elementele dosarului, Curtea concluzionează că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii din 16 iulie 2001 și din hotărârea din 5 decembrie 2001 care a fost confirmată în ultimă instanță a încălcat principiul securității rapoartelor juridice, aducând atingere dreptului primei reclamante la un proces echitabil, precum și dreptului acesteia la respectarea bunurilor sale. 28. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. II. CU PRIVIRE LA ALTE VIOLAȚII ALE LEGĂTURII ARTICOLUL 1 DIN CONVENȚIA 29. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenția menționată anterior, recurentele se plâng de o încălcare a dreptului lor de a avea acces la o instanță de judecată și de lipsa de independență și de imparțialitate a judecătorilor Curții Supreme de Justiție, ținând seama de deciziile luate de aceștia din urmă cu privire la suspendarea executării executării hotărârii din 5 decembrie 2001 a instanței judecătorești din Brașov și de necunoașterea mai multor dispoziții procedurale. Pe de altă parte, acestea se plâng de durata procedurilor referitoare la executarea hotărârii din 5 decembrie 2001, prelungită de numeroasele suspendare a executării impuse de instanțele interne societăților debitoare în cadrul procedurilor care au încălcat principiul contradicției și al egalității armelor. În cele din urmă, ele impută lipsa de acces la o instanță în cadrul procedurii referitoare la executarea sechestrului-atribuirea conturilor deținute de principala societate debitoare T.E.I. în banca A. Cu privire la admisibilitate și la fondul 30. atribuirea, guvernul ia notă în primul rând de faptul că cea de-a doua reclamantă nu a participat și se bazează apoi pe jurisprudența Curții în ceea ce privește procedurile referitoare la măsurile preliminare și provizorii pentru a susține faptul că nu se poate aplica rațional materiae art. 6 alineatul (1) , din moment ce hotărârea din 5 decembrie 2001 a Tribunalului din Brașov nu a fost pronunțată prin adoptarea acestor măsuri. 31. Pe baza jurisprudenței Curții, recurentele subliniază că etapa de executare a unei decizii definitive intră în domeniul de aplicare al articolului 6 Õ 1 din Convenție. În măsura în care Convenția protejează drepturile efective, Curtea ar trebui să ia în considerare efectul combinat al procedurilor succesive de suspendare provizorie a executării în cauză care au întârziat executarea executării hotărârii definitive din 5 iunie 1999. decembrie 2001 pentru o perioadă nedeterminată; pe de altă parte, acestea subliniază efectul definitiv în practică al punerii în liberă circulație a conturilor deținute de societatea T.E.I. în banca A., măsură care nu poate să-și apere interesele, având în vedere lipsa oricărui interes de a continua confiscarea conturilor bancare goale. 32. În primul rând, Curtea consideră că concluzia sa la care a ajuns cu privire la lipsa de calitate a victimei celei de a doua recurente se aplică și la obiecțiunile în cauză, care privesc proceduri referitoare la executarea hotărârii din 5 decembrie 2001, hotărâre care a exonerat-o pe a doua reclamantă de toate cererile sale (a se vedea punctele 21-22 de mai sus). 33. Pe de altă parte, Curtea a ajuns la concluzia că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza anulării de către Curtea Supremă de Justiie a hotărârii din 16 iulie 2001 și a hotărârii din 5 decembrie 2001 care a confirmat această hotărâre în ultimă instanță (a se vedea punctele 25-28c) nu consideră că este necesar să se pronunțe asupra excepției impuse de guvern, ținând cont de concluziile sale la art. 6 alin. (1) de mai sus și faptul că obiecțiile invocate de prima reclamantă se referă la aspecte reținute de la art. 6 alin. (1) care privesc și hotărârea din 5 decembrie 2001 menționată anterior. În aceste condiții, Curtea declară admisibilă această parte a cererii și consideră că nu este necesar să se examineze separat obiecțiile în cauză (a se vedea mutatis mutandis Masin Export Import Industrial Group SA, citată anterior, punctul 39, și Popea România, nr 6248/03, § 38, 5 octombrie 2006). III. CU PRIVIRE LA LICHIDITATEA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 34. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 35. În ceea ce privește prejudiciul material suferit, prima reclamantă solicită 1 860 000 de dolari americani (USD), reprezentând creanța de 500 000 USD acordată prin hotărârea definitivă din 5 decembrie 2001 și penalitățile cu titlu cominatoriu impuse de instanțele interne societăților debitoare care s-ar ridica la 1 360 000 USD ca urmare a lipsei societăților debitoare de a publica în ziare timp de 34 de zile sistemul de judecată din 16 iulie 2001 al tribunalului județean din Brașov. În ceea ce privește prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit, prima reclamantă solicită 200 000 USD. 36. În ceea ce privește prejudiciul material pretins, guvernul subliniază că creanța de 500 000 USD a fost recunoscută de tribunalele interne într-o procedură împotriva persoanelor juridice de drept privat și adaugă că prima reclamantă ar fi trebuit să recurgă la procedura de executare silită și că această cerere este speculativă, în măsura în care aceasta din urmă nu avea certitudinea de a-și putea acoperi creanța la debitorii săi. În ceea ce privește suma solicitată în temeiul penalităților cu titlu cominatoriu sau al daunelor-interese cominatorii, acesta subliniază că sumele indicate de instanțe aveau un caracter provizoriu și că acestea nu puteau fi executate înainte ca prima recurentă să le transforme în daune-interese compensatorii într-o procedură judiciară în care ar fi trebuit să demonstreze prejudiciul efectiv și efectiv suferit ca urmare a întârzierii executării. În ceea ce privește prejudiciul moral invocat de prima reclamantă, guvernul consideră că o eventuală constatare a încălcării ar constitui o despăgubire suficientă în acest sens și că, în orice caz, suma solicitată este excesivă. 37. Curtea reamintește că o hotărâre în care se soluționează o încălcare atrage după sine obligația juridică, în temeiul Convenției, de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia. În cazul în care dreptul intern nu permite să se dea la o parte a acestei încălcări pe deplin consecințele acestei încălcări, art. 41 din Convenție conferă Curții competența de a acorda o reparație părții afectate de actul sau de omisiunea cu privire la care a fost constatată o încălcare a convenției. În exercitarea acestei competențe, aceasta dispune de o anumită libertate; ladject 38. În circumstanțele din speță și având în vedere observațiile părților, Curtea consideră că plata creanței de 500 000 USD recunoscută primei reclamante prin hotărârea definitivă din 5 decembrie 2001 a Tribunalului de apel al lui Brașov ar plasa în măsura în care acest lucru este posibil într-o situație echivalentă celei în care s-ar afla dacă cerințele articolului 6 alineatul (1) din convenție și ale articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost necunoscute (a se vedea mutatis mutandis Suciu Arama c. România, nr. 25603/02, § 36, 9 noiembrie 2006). Curtea nu poate accepta argumentele guvernului în această privință, în măsura în care autoritățile sunt responsabile de faptul că prima reclamantă a fost privată de creanța Ö Õ Õ și că Õ nu a adus niciun element care să indice că aceasta din urmă își acoperă creanța prin procedurile de executare forțată inițiate ca urmare a insolvenței societăților debitoare. Dimpotrivă, Comisia remarcă faptul că Tribunalul de Primă Instanță din București a hotărât la 11 septembrie 2002 că societatea T.E.I. era solvabilă. În schimb, ea este de acord cu guvernul pentru a concluziona că prima reclamantă nu a demonstrat că a suferit un prejudiciu material efectiv ca urmare a neplății astreintei (a se vedea mutatis mutandis Gavrieeanu c. România, 18037/02, § 66, 22 februarie 2007). În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că Õ este necesar să se aloce primei reclamante 340 000 EUR pentru prejudiciul material. 39. În plus, Curtea consideră că prima reclamantă a suferit un prejudiciu moral din cauza anulării hotărârii definitive din 5 decembrie 2001 de către Curtea Supremă de Justiție, pentru care suma de 3 500 EUR reprezintă o despăgubire echitabilă. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 40. Prima reclamantă nu a depus o cerere de rambursare a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanțelor interne sau în fața Curții. 41. Prin urmare, Curtea decide să nu îi aloce nicio sumă din acest șef. Interese moratoriu 42. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza nerespectării principiului securității raporturilor juridice și art. 1 din Protocolul nr. 1, în ceea ce privește prima reclamantă A declarat că nu este cazul să se examineze separat celelalte obiecții ale primei reclamante întemeiate pe art. 6 alin. (1) din Convenția menționată anterior. Statul pârât trebuie să plătească primei reclamante, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, următoarele sume 340 000 EUR (trei sute patruzeci de mii EUR) pentru daune materiale (ii. 500 EUR (trei mii cinci sute de euro) pentru daune morale (iii. orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 21 februarie 2008 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Bošjan M. Zupančič Moduler Președintele
TROISIÈME SECTION
SC PARMALAT SPA ET SC PARMALAT ROMANIA SA c. ROUMANIE
(Requête n
o
37442/03)
ARRÊT
21 février 2008
21/05/2008
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire SC Parmalat Spa et SC Parmalat Romania SA c.
Roumanie,
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Boštjan M. Zupančič,
président,
Corneliu Bîrsan,
Elisabet Fura-Sandström,
Alvina Gyulumyan,
David Thór Björgvinsson,
Ineta Ziemele,
Isabelle Berro-Lefèvre,
juges,
et de Santiago Quesada
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 31 janvier 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
37442/03) dirigée contre la Roumanie et dont deux sociétés commerciales ayant leurs sièges sociaux à Collecchio (Italie) et à Tunari (Roumanie) respectivement, SC
Parmalat Spa et SC Parmalat Romania SA («
les requérantes
»), ont saisi la Cour le 3 octobre 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des Libertés fondamentales («
la
Convention
»).
2.
Les requérantes sont représentées par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. R. H. Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 9 mai 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.
4.
Le gouvernement italien, auquel une copie de la requête a été communiquée par la Cour en vertu de l’article 44 § 1 a) du règlement, n’a pas souhaité présenter son point de vue sur l’affaire.
I.
5.
En 1993, la première requérante fit enregistrer la marque Santal, qui désignait des boissons non alcoolisées à base de fruits ou de légumes, auprès de l’Organisation mondiale de la propriété intellectuelle (OMPI), de sorte que cette marque fut protégée dans plusieurs pays, dont notamment la Roumanie à partir du 23 avril 1996. Par un contrat de licence de marque conclu en mai 1996, la première requérante octroya à la seconde requérante, dont elle était l’actionnaire majoritaire, le droit exclusif d’exploiter la marque en question en Roumanie.
6.
Aux mois de décembre 1996 et janvier 1997, les requérantes firent une intense campagne de promotion de la marque Santal en Roumanie, notamment par un clip publicitaire marqué par le slogan «
Santé – Santal
».
7.
En février 1997, les sociétés commerciales R.D., E.D., T.E.I. et T.T., appartenant au groupe E.D., déposèrent auprès de l’Office d’État pour les inventions et les marques une demande d’enregistrer la marque Santé, qui aurait désigné, entre autres, une boisson non alcoolisée à base de fruits ou de légumes. Dès 1997 et avant même d’obtenir en novembre 1999 l’accord des autorités compétentes pour l’enregistrement de la marque Santé, les sociétés susmentionnées commencèrent à produire et à commercialiser en Roumanie des jus de fruits sous la marque Santé.
A.
Action en concurrence déloyale
8.
Le 18 décembre 1998, la première requérante saisit le tribunal départemental de Bucarest d’une action en concurrence déloyale contre les quatre sociétés précitées en raison de la production et la commercialisation des produits Santé. La seconde requérante fit une demande d’intervention volontaire dans la procédure, demandant que les quatre sociétés du groupe E.D. soient condamnées à lui payer distinctement des dommages-intérêts ainsi que des frais et dépens pour l’usage de la marque Santé.
9.
Après le renvoi de l’affaire pour cause de suspicion légitime au tribunal départemental de Brașov, par un jugement du 16 juillet 2001, ce tribunal accueillit en partie l’action de la première requérante. Sur le fondement de l’article 35 de la loi n
o
84/1998 sur les marques, le tribunal jugea que, en produisant et en commercialisant du jus de fruits Santé, les quatre sociétés du groupe E.D. avaient enfreint le droit d’usage exclusif de la première requérante sur la marque Santal et avaient accompli des actes de concurrence déloyale, compte tenu des similarités au niveau visuel, graphique et même phonétique entre ce produit et le jus Santal. Estimant que la première requérante avait subi un dommage moral certain du fait de la confusion créée entre les deux produits et des conséquences sur l’image et le prestige de la marque Santal, il lui octroya 500
000 dollars américains («
USD
») à ce titre. Le tribunal condamna également les quatre sociétés précités à arrêter de produire, promouvoir et commercialiser les produits de la marque Santé et à publier dans les médias le dispositif du jugement, sous peine d’une astreinte de 10
000 USD par jour de retard, ainsi qu’à payer à la première requérante des frais et dépens. Considérant que la seconde requérante n’avait pas prouvé que la diminution de sa production était due essentiellement aux actes de concurrence déloyale en question, le tribunal rejeta son intervention volontaire comme mal fondée.
10.
Par un arrêt du 5 décembre 2001, rendu en dernier ressort, la cour d’appel de Brașov rejeta comme mal fondé les recours formés par la seconde requérante et par les quatre sociétés du groupe E.D. respectivement, à l’exception du moyen de recours concernant le montant des frais et dépens octroyés à la première requérante, montant qui fut diminué.
B.
Procédures relatives à l’exécution de l’arrêt du 5 décembre 2001 de la cour d’appel de Brașov
11.
Le 8 février 2002, le tribunal de première instance de Bucarest ordonna, sur demande de la première requérante, une saisie-attribution sur des sommes d’argent détenues par les quatre sociétés débitrices dans des comptes ouverts dans plusieurs banques. A partir de février 2002, l’exécution de l’arrêt du 5 décembre 2001 fut suspendue par les juridictions internes à la suite des demandes de sursis provisoire à l’exécution, examinées sans procédure contradictoire en premier ressort, dans l’attente de l’issue des procédures d’opposition à l’exécution et de révision de l’arrêt précité engagées par les sociétés débitrices. Les mesures de sursis provisoire furent maintenues jusqu’aux arrêts avant dire droit des 18
juillet, 24
octobre
et 15 novembre 2002 rendus par les cours d’appel de Bucarest, Timișoara et Brașov respectivement, qui firent droit aux recours formés par la première requérante.
12.
Après avoir été déboutée en août 2002 d’une demande similaire par le tribunal de première instance de Bucarest (3
e
arrondissement), compétent en matière d’exécution de l’arrêt du 5 décembre 2001, l’une des quatre sociétés débitrice, la société T.E.I., saisit le tribunal de première instance de Bucarest (1
er
arrondissement) d’une demande en référé relative à la mainlevée de la saisie-attribution des comptes qu’elle détenait dans la banque A. jusqu’à l’issue des oppositions à l’exécution et de la révision susmentionnées encore pendantes. Par un jugement avant dire droit du 11
septembre 2002, le tribunal en cause fit droit à la demande susmentionnée aux motifs que la société T.E.I. était solvable et que le maintien de la saisie pouvait affecter son important chiffre d’affaires. Selon la première requérante, qui n’avait pas été partie à cette procédure, la mainlevée de la saisie-attribution a permis à cette société, principale débitrice, de retirer la majeure partie des sommes saisies dans la procédure d’exécution de l’arrêt du 5 décembre 2001. L’opposition introduite par les requérantes contre le jugement du 11 septembre 2002 fut rejetée comme irrecevable par un arrêt définitif du 15 avril 2003 du tribunal départemental de Bucarest. Le tribunal fit référence à la possibilité pour la première requérante de défendre ses intérêts par une action de droit commun, refusant toutefois d’indiquer quelle était cette voie au motif qu’elle était prévue par la loi.
C.
Recours en annulation formé par le procureur général
13.
A une date qui n’a pas été précisée, en vertu de l’article 330 (2) du code de procédure civile, le procureur général de la Roumanie forma devant la Cour suprême de Justice un recours en annulation contre le jugement du 16 juillet 2001 du tribunal départemental de Brașov et contre l’arrêt du 5
décembre 2001 de la cour d’appel de Brașov.
14.
Après avoir décidé à l’audience du 15 janvier 2003 de surseoir à l’exécution de l’arrêt du 5 décembre 2001 précité, les trois juges de la formation de jugement déclarèrent s’abstenir d’examiner le recours en annulation, au motif qu’ils avaient jugé en décembre 2002 une affaire similaire, et renvoyèrent le dossier à une autre formation de jugement. Par
un jugement avant dire droit du 25 mars 2003, rendu en chambre de conseil, la nouvelle formation de jugement accueillit les demandes d’abstention, tout en maintenant la décision de sursis à l’exécution de l’arrêt en cause.
15.
A l’audience du 11 avril 2003, le recours formé par les requérantes contre le jugement avant dire droit précité fut rejeté comme irrecevable par la nouvelle formation de jugement en vertu de la pratique de la Cour suprême, sans renvoi à la formation de neuf juges de cette juridiction.
16.
Sur le recours en annulation formé par le procureur général, par un arrêt du 11 avril 2003, la Cour suprême de Justice cassa le jugement du 16
juillet 2001 et l’arrêt du 5 décembre 2001 de la cour d’appel de Brașov qui avait confirmé ce jugement et, sur le fond, rejeta l’action en concurrence déloyale. Elle jugea que la production et la commercialisation des jus Santé ne pouvaient représenter des actes de concurrence déloyale puisque cette marque avait été légalement enregistrée auprès des autorités compétentes, avec effet rétroactif en février 1997. En raison du principe de l’égalité des marques enregistrées, elle considéra qu’une action en concurrence déloyale ou en contrefaçon ne pouvait être introduite qu’au cas où l’action pendante en annulation de la marque Santé serait accueillie. Considérant par ailleurs qu’il n’y avait pas de similitudes susceptibles de créer un risque de confusion dans l’esprit des consommateurs entre les produits litigieux et que le slogan publicitaire ne pouvait être assimilé à la marque protégée, la Cour suprême jugea que l’arrêt du 5 décembre 2001 avait été rendu à la suite d’une méconnaissance essentielle de la loi entrainant une fausse appréciation du fond de l’affaire.
II.
17.
Les dispositions légales pertinentes, en vigueur à l’époque des faits, sont décrites dans l’arrêt
SC Mașinexportimport Industrial Group SA c.
Roumanie
(n
o
22687/03, § 22, 1
er
décembre 2005).
I.
SUR LES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DES ARTICLES 6 § 1 DE LA CONVENTION ET 1 DU PROTOCOLE N
o
1
18.
Les requérantes se plaignent de l’atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques et à leur droit au respect de leurs biens en raison de l’annulation de l’arrêt définitif du 5 décembre 2001 de la cour d’appel de Brașov par la Cour suprême de justice à la suite du recours en annulation formé par le procureur général. Elles invoquent les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellés dans leurs parties pertinentes
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
A.
Sur la recevabilité
19.
Le Gouvernement excipe du défaut de qualité de victime de la seconde requérante, considérant que celle-ci ne saurait se prétendre victime du fait de l’annulation de l’arrêt du 5 décembre 2001 de la cour d’appel de Brașov par la Cour suprême de justice dans la mesure où sa demande d’intervention volontaire dans la procédure civile en cause avait été rejetée par l’arrêt susmentionné. En particulier, le Gouvernement met en avant que la procédure en annulation de l’arrêt du 5 décembre 2001 ne concernait pas les droits et les obligations civils de la seconde requérante, que celle-ci était une personne morale distincte de la première requérante et que cette dernière s’est plainte devant la Cour en son propre nom.
20.
Les requérantes estiment que la seconde requérante, en tant que bénéficiaire d’une licence exclusive d’exploitation de la marque Santal en Roumanie, avait un intérêt personnel et était directement concernée par la protection effective du droit reconnu à la première requérante par les juridictions internes.
21.
En l’espèce, la Cour observe que l’arrêt définitif du 5 décembre 2001 de la cour d’appel de Brașov a débouté la seconde requérante de toutes ses demandes et qu’il a été rendu exclusivement en faveur de la première requérante. Cette dernière a saisi la Cour des griefs tirés de l’annulation de cet arrêt. En conséquence, la Cour considère que le recours en annulation du procureur général, qui a abouti à l’annulation de l’arrêt du 5 décembre 2001, n’a concerné directement que les intérêts de la première requérante. En outre, aucun élément du dossier ne donne à penser que la seconde requérante pourrait prétendre être une victime indirecte d’une violation de la Convention affectant les droits de la première requérante (voir,
mutatis mutandis
,
Vatan c. Russie
, n
o
47978/99, §§ 49
‑
53, 7 octobre 2004, et
SARL Amat-G et Mébaghichvili c. Géorgie
, n
o
2507/03, § 33, 27 septembre 2005
;
a contrario
,
G.J. c. Luxembourg
, n
o
21156/93, § 24, 26 octobre 2000).
22.
Dans ces conditions, la Cour estime que cette partie de la requête, pour autant qu’elle concerne la seconde requérante, est incompatible
ratione
personae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article
35 § 3, et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.
S’agissant de la première requérante, la Cour constate que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevable.
B.
Sur le fond
23.
Le Gouvernement réitère ses arguments invoqués dans des affaires similaires concernant des recours en annulation. En particulier, il fait valoir qu’à la différence de l’affaire
SC Mașinexportimport Industrial Group SA
précitée, en l’espèce le procureur général a formé un recours en annulation dans une procédure entre des particuliers et contre un arrêt définitif qui n’avait pas encore été exécuté. Par ailleurs, il estime que la première requérante ne disposait d’un «
bien
», au sens de l’article 1 du Protocole
n
o
1, qu’à l’égard des créances reconnues par le jugement du 16
juillet 2001 du tribunal départemental de Brașov au titre de dommage moral et de frais et dépens. Les autres dispositions du jugement en cause, impliquant notamment des obligations de faire à la charge des quatre sociétés débitrices, ne sauraient engager la protection de l’article 1 du Protocole n
o
1.Le Gouvernement conclut en se remettant à la sagesse de la Cour quant aux violations alléguées par la première requérante.
24.
La première requérante conteste les arguments du Gouvernement. Elle fait valoir que l’intervention du procureur général dans un litige entre des particuliers est encore plus grave que dans une procédure impliquant les autorités. Par ailleurs, les différentes dispositions du dispositif du jugement du 16 juillet 2001 du tribunal départemental de Brașov découlant du constat de la violation de son droit exclusif sur la marque Santal, à savoir notamment l’octroi d’un montant pour dommage moral et l’interdiction imposée aux sociétés débitrices de produire et commercialiser une marque similaire, représentaient ensemble un intérêt patrimonial protégé par l’article 1 du Protocole n
o
1.
25.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation des articles
6
§
1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1, en raison de la remise en cause de la solution donné de manière définitive à un litige, y compris la privation du requérant du «
bien
» dont il bénéficiait à l’issue de la procédure, à la suite d’un recours en annulation formé par le procureur général (voir, entre autres,
Brumarescu c. Roumanie
[GC], n
o
28342/95, §§
61, 77 et 80, CEDH 1999-VII,
SC
Mașinexportimport Industrial Group SA c. Roumanie
, n
o
22687/03, §§ 32 et 46-47, 1
er
décembre 2005, et
Piata
Bazar Dorobanti SRL c. Roumanie
, n
o
37513/03, §§ 23 et 33, 4
octobre
2007).
26.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente. En particulier, rappelant avoir jugé récemment que l’article 1 du Protocole n
o
1 s’applique à la propriété intellectuelle (
Anheuser-Busch Inc. c. Portugal
[GC], n
o
73049/01, § 72, CEDH 2007-...), elle estime qu’il n’y a pas lieu de distinguer en l’espèce entre les différentes dispositions du dispositif du jugement définitif du 16
juillet 2001 du tribunal départemental de Brașov qui étaient susceptibles d’exécution et constituaient des modalités de protection du droit exclusif d’usage de la première requérante sur la marque en cause. Aux fins de la présente affaire, il convient de conclure que l’ensemble de ces éléments constituaient une valeur patrimoniale protégée par l’article 1 du Protocole
n
o
1.
27.
Au vu de ce qui précède et des éléments du dossier, la Cour conclut que l’annulation par la Cour suprême de justice du jugement du 16
juillet
2001 et de l’arrêt du 5 décembre 2001 qui l’avait confirmé en dernier ressort a enfreint le principe de la sécurité des rapports juridiques, portant atteinte au droit à un procès équitable de la première requérante, ainsi qu’à son droit au respect de ses biens.
28.
Par conséquent, il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1.
II.
6
§
29.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention précité, les requérantes se plaignent d’une atteinte à leur droit d’accès à un tribunal et du défaut d’indépendance et d’impartialité des juges de la Cour suprême de justice compte tenu des décisions prises par ces derniers quant au sursis à l’exécution de l’arrêt du 5 décembre 2001 de la cour d’appel de Brașov et de la méconnaissance de plusieurs dispositions procédurales. Par ailleurs, elles se plaignent de la durée des procédures relatives à l’exécution de l’arrêt du 5
décembre 2001, allongée par les nombreux sursis à l’exécution octroyés par les juridictions internes aux sociétés débitrices à l’issue des procédures qui ont méconnu le principe du contradictoire et l’égalité des armes. Enfin, elles allèguent le défaut d’accès à un tribunal dans la procédure relative à la mainlevée de la saisie-attribution des comptes détenus par la principale société débitrice T.E.I. dans la banque A.
Sur la recevabilité et le fond
30.
S’agissant des procédures relatives au sursis provisoire de l’exécution de l’arrêt du 5 décembre 2001 et à la mainlevée de la saisie
‑
attribution, le Gouvernement note d’abord que la seconde requérante n’y a pas participé et s’appuie ensuite sur la jurisprudence de la Cour à l’égard des procédures concernant les mesures préliminaires et provisoires pour soutenir que l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer
ratione
materiae
, puisque l’arrêt du 5 décembre 2001 de la cour d’appel de Brașov n’a pas été préjudicié par l’adoption de ces mesures.
31.
S’appuyant sur la jurisprudence de la Cour, les requérantes mettent en avant que la phase de l’exécution d’une décision définitive entre dans le champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention. Dans la mesure où la Convention protège des droits effectifs, la Cour devrait prendre en compte l’effet combiné des procédures successives de sursis provisoire à l’exécution en cause qui ont retardé l’exécution de l’arrêt définitif du 5
décembre 2001 pour une durée indéterminée. Par ailleurs, elles soulignent l’effet définitif en pratique de la mainlevée de la saisie-attribution des comptes détenus par la société T.E.I. dans la banque A., mesure décidée sans qu’elles puissent défendre leur intérêts, vu l’absence de tout intérêt de continuer la saisie-attribution de comptes bancaires vides.
32.
La Cour considère d’abord que sa conclusion à laquelle elle est parvenue sur le défaut de qualité de victime de la seconde requérante est également applicable aux griefs en question, qui concernent des procédures relatives à l’exécution de l’arrêt du 5 décembre 2001, arrêt qui a débouté la seconde requérante de toutes ses demandes (voir les paragraphes 21-22 ci
‑
dessus).
33.
Par ailleurs, la Cour a conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de l’annulation par la Cour suprême de justice du jugement du 16 juillet 2001 et de l’arrêt du 5 décembre 2001 qui avait confirmé ce jugement en dernier ressort (voir les paragraphes 25-28 ci
‑
dessus). Elle n’estime pas nécessaire de se prononcer sur l’exception soulevée par le Gouvernement, compte tenu de ses conclusions sous l’article
6 § 1 ci-dessus et du fait que les griefs invoqués par la première requérante portent sur des aspects tirés de l’article 6 § 1 qui concernent également l’arrêt du 5 décembre 2001 susmentionné. Dans ces conditions, la Cour déclare recevable cette partie de la requête et estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément les griefs en question (voir,
mutatis mutandis
,
SC
Mașinexportimport Industrial Group SA
,
précité, § 39, et
Popea
c.
Roumanie
, n
o
6248/03, § 38, 5 octobre 2006).
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
34.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
35.
Au titre du dommage matériel subi, la première requérante réclame 1
860
000 dollars américains (USD), représentant la créance de
500
000
USD octroyée par l’arrêt définitif du 5 décembre 2001 et les astreintes imposées par les tribunaux internes aux sociétés débitrices qui s’élèveraient à un montant de 1
360
000 USD à la suite du défaut des sociétés débitrices de faire publier dans les journaux pendant 34 jours le dispositif du jugement du 16 juillet 2001 du tribunal départemental de Brașov. S’agissant du dommage moral qu’elle aurait subi, la première requérante réclame 200
36.
Concernant le préjudice matériel allégué, le Gouvernement met en avant que la créance de 500
000 USD a été reconnue par les tribunaux internes dans une procédure dirigée contre des personnes morales de droit privé. Il ajoute que la première requérante aurait dû recourir à la procédure d’exécution forcée et que cette demande est spéculative dans la mesure où l’intéressée n’avait pas la sûreté de pouvoir recouvrir sa créance auprès de ses débiteurs. Quant au montant demandé au titre des astreintes ou des dommages-intérêts comminatoires, il souligne que les sommes indiquées par les tribunaux avaient un caractère provisoire et qu’elles ne pouvaient être exécutées avant que la première requérante ne les transforme en dommages-intérêts compensatoires dans une procédure judiciaire où elle aurait dû prouver le préjudice réellement et effectivement subi du fait du retard de l’exécution. S’agissant du préjudice moral allégué par la première requérante, le Gouvernement estime qu’un éventuel constat de violation constituerait une réparation suffisante à ce titre et que, de toute manière, le montant réclamé est excessif.
37.
La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique, au regard de la Convention, de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences. Si le droit interne ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, l’article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d’accorder une réparation à la partie lésée par l’acte ou l’omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée. Dans l’exercice de ce pouvoir, elle dispose d’une certaine latitude
; l’adjectif «
équitable
» et le
membre de phrase «
s’il y a lieu
» en témoignent.
38.
Dans les circonstances de l’espèce et compte tenu des observations des parties, la Cour estime que le paiement de la créance de 500
000
USD reconnue à la première requérante par l’arrêt définitif du 5 décembre 2001 de la cour d’appel de Brașov placerait l’intéressée autant que possible dans une situation équivalant à celle où elle se trouverait si les exigences des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 n’avaient pas été méconnues (voir,
mutatis mutandis
,
Suciu Arama c. Roumanie
, n
o
25603/02, § 36, 9 novembre 2006). La Cour ne saurait accepter les arguments du Gouvernement à cet égard, dans la mesure où les autorités sont responsables du fait que la première requérante a été privée de la créance susmentionnée et qu’il n’a pas apporté aucun élément prouvant l’impossibilité pour cette dernière de recouvrir sa créance par les procédures d’exécution forcée engagées en raison de l’insolvabilité des sociétés débitrices. Elle note, au contraire, que le tribunal de première instance de Bucarest a jugé le 11
septembre 2002 que la société T.E.I. était solvable. En revanche, elle s’accorde avec le Gouvernement pour conclure que la première requérante n’a pas démontré avoir subi un préjudice matériel effectif du fait du non
‑
paiement de l’astreinte (voir,
mutatis mutandis
,
Gavrileanu c.
Roumanie
, n
o
18037/02, § 66, 22 février 2007).
A la lumière de ce qui précède, la Cour estime qu’il y a lieu d’allouer à la première requérante 340
000 EUR au titre du préjudice matériel.
39.
De surcroît, la Cour considère que la première requérante a subi un préjudice moral du fait de l’annulation de l’arrêt définitif du 5
décembre
2001 par la Cour suprême de justice, pour lequel la somme de 3
500 EUR représente une réparation équitable.
B.
Frais et dépens
40.
La première requérante n’a pas soumis de demande de remboursement des frais et dépens encourus devant les juridictions internes ou devant la Cour.
41.
Partant, la Cour décide de ne lui allouer aucune somme de ce chef.
C.
Intérêts moratoires
42.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable pour autant qu’elle concerne la première requérante et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du non-respect du principe de la sécurité des rapports juridiques et de l’article 1 du Protocole n
o
1, en ce qui concerne la première requérante
;
3.
Dit
qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément les autres griefs de la première requérante tirés de l’article 6 § 1 de la Convention
;
4.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser à la première requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes
:
i.
340
000 EUR (trois cent quarante mille euros) pour dommage matériel
;
ii.
3
500 EUR (trois mille cinq cents euros) pour dommage moral
;
iii.
tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 février 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago Quesada
Boštjan M. Zupančič
Greffier
Président