ÎCCJ, decizie (scj.ro #200245)

Prin cererea înregistrată la 31 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului Brăila, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/113/2019, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului BEJ B. la plata sumei de 396.608,55 lei, reprezentând prejudiciu cauzat în urma încălcării obligațiilor profesionale. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 1357 și art. 1358 C. civ., art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000. Pârâtul BEJ B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția autorității de lucru judecat față de considerentele sentinței civile nr. 2514 din 2 noiembrie 2018, pronunțate de Judecătoria Tulcea, în dosarul nr. x/327/2017. Prin sentința nr. 208 din 23 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Brăila, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s - au respins excepțiile prescripției extinctive și autorității de lucru judecat, invocate de pârât, și a fost respinsă, ca nefondată, cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.A., prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Prin decizia civilă nr. 342/A din 23 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția a II-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul promovat de reclamantă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A., solicitând casarea hotărârii atacate. Prin decizia nr. 457 din 24.02.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/113/2019, s-a admis recursul declarat de reclamantă, s-a casat decizia atacată și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe. În motivare, Înalta Curte a reținut că din considerentele deciziei recurate nu rezultă că instanța de apel a avut în vedere toate faptele pretins a fi fost săvârșite de către intimatul-pârât și nu reiese că le-a analizat sub aspectul îndeplinirii condițiilor de atragere a răspunderii civile delictuale. În acest sens, Înalta Curte a constatat că instanța de apel nu a stabilit în mod clar care este data la care intimatul-pârât a preluat dosarul de executare și dacă rezultă din actele dosarului că intimatul-pârât ar fi putut avea cunoștință de decizia nr. 582 din 23 iulie 2012. De asemenea, a mai reținut că instanța de apel nu a motivat în mod logic și clar de ce a apreciat că intimatul-pârât a depus toate diligențele pentru a obține încheierea de încuviințare a executării silite în cadrul celui de al doilea dosar de executare silită, în condițiile în care avea la dispoziție căi de atac, pe care a înțeles să nu le folosească.

Prin decizia nr. 329/2021 din 17 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția a II-a civilă, în rejudecare, în dosarul nr. x/113/2019*, s-a respins ca neîntemeiat apelul formulat de reclamantă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate și în urma rejudecării în fond a recursului admiterea apelului formulat. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel, în rejudecare, a nesocotit prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a respectat dispozițiile obligatorii date prin decizia de casare. În acest sens, recurenta a arătat că instanța de apel în mod greșit a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/327/2017, prin care s-a stabilit că reclamanta nu a dovedit comunicarea către BEJ B. a deciziei nr. 582 din 23 iulie 2012, pronunțate de Tribunalul Galați, Secția I civilă, în dosarul nr. x/233/2011 și nu a analizat dacă din actele dosarului ar rezulta că intimatul a avut cunoștință de decizia invocată. De asemenea, recurenta amintește că excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârât la prima instanță, a fost respinsă în mod definitiv, nefiind apelată această soluție. În aprecierea recurentei, instanța de apel nu a analizat nici dacă intimatul-pârât a depus toate diligențele pentru a obține încuviințarea executării silite în condițiile în care avea la dispoziție căi de atac pe care nu le-a exercitat. În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1357 C. civ. și art. 5 și art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000. În opinia recurentei, instanța de apel nu a aplicat dispozițiile legale evocate la situația ce reclama un astfel de demers. Recurenta consideră că a demonstrat faptul că intimatul-pârât putea și trebuia să cunoască decizia nr. 82 din 23 iulie 2012, prin care au fost anulate toate actele de executare silită în dosarul nr. x/2010. Astfel, atât timp cât la dosarul de executare se regăseau atât încheierea prin care a fost suspendată executarea silită, cât și adresa prin care se solicitau copii de pe actele din dosarul de executare, intimatul-pârât nu trebuia să ignore că pe rolul instanțelor de judecată era o contestație împotriva executării instrumentate de acesta. Dimpotrivă, susține recurenta că în virtutea calității sale de profesionist avea obligația de a depune toate diligențele necesare pentru a se informa cu privire la stadiul soluționării contestațiilor la executare formulate împotriva executării silite instrumentate, pentru a se evita întocmirea unor acte de executare nelegale. Prin urmare, instanța de apel ar fi trebuit să rețină că prin simpla studiere a dosarului de executare silită intimatul-pârât ar fi putut avea cunoștință de decizia prin care s-au anulat toate actele de executare silită în dosarul instrumentat de acesta. Potrivit recurentei, instanța de apel trebuia să rețină săvârșirea cu vinovăție a acestei fapte ilicite și nu doar că această faptă există, dar nu are caracter ilicit. Totodată, recurenta susține că în analiza faptei ilicite constând în exercitarea defectuoasă a atribuțiilor de către intimatul-pârât pentru încuviințarea executării silite, instanța de apel a reținut în mod greșit că este necesară constatarea faptei în cadrul unei contestații la executare și nu în cadrul cauzei pendinte. Recurenta susține că instanța de apel a refuzat să atribuie caracter ilicit modului defectuos în care a înțeles să acționeze intimatul-pârât în dosarul de încuviințare a executării silite, în condițiile în care aceeași instanță a reținut că această conduită a intimatului-pârât a condus la perimarea cererii de încuviințare a executării silite. De asemenea, în aprecierea recurentei trebuie reținut modul neglijent în care intimatul-pârât a acționat, nepromovând căile de atac existente împotriva soluțiilor de respingere a cererii de repunere pe rol și de perimare a cererii de încuviințare a executării silite. Prin urmare, în opinia recurentei instanța de apel trebuia să atribuie caracter ilicit modului defectuos în care executorul judecătoresc și-a îndeplinit atribuțiile în obținerea încuviințării executării silite. Prin întâmpinarea formulată la 17 februarie 2022, intimatul-pârât BEJ B. a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat, iar, prin răspunsul la întâmpinare depus la 10 martie 2022, recurenta-reclamantă a solicitat înlăturarea apărărilor intimatului ca nefondate. De asemenea, la 23 mai 2022, intimatul-pârât a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea căii de atac. Cauza a fost înregistrată la 7 ianuarie 2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 9 martie 2022, s-a fixat termen de judecată la 24 mai 2022. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele: Criticile recurentei subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu sunt fondate. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. instituie condiția existenței unei neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea, potrivit art. 174 C. proc. civ. Nulitatea reprezintă principala sancțiune care se resfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale. Sub imperiul acestui motiv de recurs, recurenta invocă încălcarea de către instanța de apel, în rejudecare, a prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu ar fi respectat dispozițiile obligatorii din decizia de casare. În cauză, se constată că prin decizia de casare s-a reținut că instanța de apel din primul ciclu procesual nu a analizat toate faptele pretins a fi fost săvârșite de către intimatul-pârât sub aspectul îndeplinirii condițiilor de atragere a răspunderii civile delictuale. În acest sens, instanța supremă a stabilit în sarcina instanței de apel să verifice data la care intimatul-pârât a preluat dosarul de executare și dacă intimatul-pârât ar fi putut avea cunoștință de decizia de anulare a executării silite, precum și să stabilească dacă intimatul-pârât a depus toate diligențele pentru a obține încuviințarea executării silite în cadrul celui de al doilea dosar de executare, în condițiile în care avea la dispoziție căi de atac pe care a înțeles să nu le folosească. Potrivit recurentei, instanța de apel a ignorat cele statuate prin decizia de casare, întrucât, analizând fapta imputată intimatului-pârât privind efectuarea unor acte de executare silită ulterior pronunțării deciziei prin care au fost anulate toate actele de executare silită, în mod greșit a reținut puterea de lucru judecat a celor statuate prin hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/327/2017 privind exercitarea atribuțiilor profesionale de executor judecătoresc. Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel, în mod just, a identificat faptele ilicite imputate intimatului-pârât prin acțiunea creditoarei-reclamante constând în efectuarea unor acte de executare silită în perioada în care executarea silită a fost suspendată, continuarea procedurii de executare silită și după pronunțarea deciziei prin care au fost anulate toate actele de executare silită, precum și neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege pentru admiterea cererii ulterioare de încuviințare a executării silite și a procedat la analiza acestora, potrivit îndrumărilor obligatorii ale instanței de casare. Astfel, instanța de apel a constatat că nu există fapta intimatului-pârât privind efectuarea unor acte de executare silită în perioada de suspendare a procedurii de executare, întrucât în perioada 05.12.2011-23.07.2012 executarea silită nu a fost suspendată. Referitor la cea de a doua faptă imputată intimatului-pârât, privind efectuarea de acte de executare silită ulterior pronunțării deciziei prin care au fost anulate toate actele de executare silită, instanța de apel a reținut că fapta există, dar nu are un caracter ilicit. În acest sens, instanța de apel a constatat că actul de adjudecare din data de 18 septembrie 2012 a fost întocmit în mod nelegal, însă intimatul-pârât nu ar fi încălcat atribuțiile profesionale prin emiterea actului de adjudecare ulterior pronunțării deciziei de anulare a tuturor actelor de executare silită, întrucât recurenta-reclamantă (creditoare) nu i-ar fi comunicat această decizie, fiind invocată în privința imputabilității, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. puterea lucrului judecat a considerentelor sentinței civile definitive nr. 2514 din 02.11.2018 a Judecătoriei Tulcea. Totodată, criticile recurentei privind faptul că nu sunt incidente dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. privind puterea de lucru judecat, întrucât prima instanță s-a pronunțat asupra acesteia și a respins definitiv excepția autorității de lucru judecat, nu sunt fondate. Înalta Curte constată că excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă, întrucât s-a apreciat că în cauză nu există tripla identitate de obiect, părți și cauză, care să conducă la o imposibilitate de a se relua judecata aceleiași cauze, în timp ce instanța de apel, în rejudecarea după casare, a reținut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat ca mijloc de probă, în soluționarea acțiunii în răspundere delictuală. În aprecierea recurentei, instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, întrucât nu a analizat și dacă intimatul-pârât a depus toate diligențele pentru a obține ulterior încuviințarea executării silite, în condițiile în care avea la dispoziție căi de atac pe care nu le-a exercitat împotriva suspendării și a perimării executării silite. Verificând decizia recurată, se constată că instanța de apel, analizând fapta imputată intimatului privind neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege în scopul obținerii încuviințării executării silite, a reținut că, din interpretarea dispozițiilor art. 7 lit. a) și 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești și art. 399 alin. (1) și art. 404 alin. (1) C. proc. civ., constatarea lipsei de diligență a intimatului în îndeplinirea atribuțiilor profesionale trebuie să fie în corelație directă cu o hotărâre judecătorească pronunțată în procedura contestației la executare. Totodată, instanța de apel a mai reținut că, în caz contrar, în discuție fiind răspunderea pentru întocmirea unor acte de executare silită, s-a reținut că procedura disciplinară împotriva pârâtului-intimat s-a finalizat cu sancționarea sa pentru o faptă (depunerea dosarului de executare în original, nu în copie conformă cu originalul) care nici nu formează obiectul cauzei și conținutul faptelor ilicite imputate prin acțiunea reclamantei. În consecință, nefiind cazul unei încălcări a normele de ordin procedural prevăzute la art. 501 alin. (1) C. proc. civ., ori privind puterea lucrului judecat, sancționate cu nulitatea potrivit art. 174 C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod este nefondat. Criticile recurentei privesc și încălcarea dispozițiilor art. 1357 alin. (1) C. civ. și art. 5 și art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit art. 1357 alin. (1) C. civ., „ cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare ”. De asemenea, potrivit art. 5 din Legea nr. 188/2000, „ activitatea executorilor judecătorești se înfăptuiește în condițiile legii, cu respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților și ale altor persoane interesate”, iar conform art. 45 alin. (1), „ răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condițiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligațiilor sale profesionale ”. Acțiunea a avut ca obiect răspunderea executorului judecătoresc (pârâtul-intimat) în îndeplinirea exercitării atribuțiilor specifice în instrumentarea dosarelor execuționale ale recurentei-creditoare, care, se susține, ar fi condus la prejudicierea acesteia. În ceea ce privește textul care reglementează răspunderea civilă delictuală, prevăzut de art. 1357 C. civ., Înalta Curte reține că răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o obligație de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită. Fapta ilicită declanșează o răspundere civilă delictuală, al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat. Instanța de apel, din analiza textelor incidente ale art. 1349 și art. 1357 C. civ., a reținut corect condițiile care se cer a fi întrunite cumulativ, respectiv existența unui prejudiciu, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul constând în neglijența cu care a acționat. Instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe, a reținut lipsa unuia dintre aceste elemente, respectiv caracterul ilicit al faptelor pârâtului-intimat, nemaifiind analizate celelalte condiții, inclusiv vinovăția, răspunderea executorului judecătoresc, față de recurenta-creditoare prin angajarea răspunderii sale civile delictuale, nefiind posibilă. Instanța de apel a reținut corect că, în contextul cauzei, în raport de dispozițiile art. 404 C. proc. civ. de la 1865, faptele ilicite imputate pârâtului executor judecătoresc trebuiau să fie de natură să conducă la anularea executării silite, la anularea formelor de executare, cu consecința eventuală a repunerii părților în situația anterioară demarării procedurii execuționale, nefiind cazul unui refuz de a se începe executarea silită, de a se îndeplini un act de executare ori de a se întârzia executarea silită. În esență, s-a motivat prin decizia criticată că în intervalul 5 decembrie 2011 - 23 iulie 2012, executarea silită nefiind suspendată, actele de executare emise de intimatul-pârât în acest interval, respectiv publicația de vânzare din 14 iunie 2012 și procesul-verbal de licitație din 9 iulie 2012 nu erau oprite, conduita pârâtului-intimat fiind legală. În ceea ce privește nelegalitatea actului de adjudecare din 18 septembrie 2012, precum și a procesului-verbal de licitație, ce a condus la anularea executării silite, instanța de apel a constatat puterea lucrului judecat a sentinței civile nr. 2514/2018 a Judecătoriei Tulcea, rămasă definitivă prin decizia nr. 171/2020 a Curții de Apel Constanța, prin care s-a stabilit că pârâtul-intimat nu și-a încălcat atribuțiile profesionale, motivat de faptul că apelanta-creditoare (recurentă în cauză) nu îi pusese la dispoziție hotărârea de anulare a actelor de executare. De altfel, însăși recurenta arată în cuprinsul căii extraordinare de atac că, sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, nu era reglementată obligația instanței care pronunță hotărârea de anulare a executării de a-i comunica, din oficiu, această hotărâre și executorului judecătoresc. În fine, Înalta Curte reține că activitatea executorului judecătoresc se desfășoară, la cererea părții interesate (creditoarea), fiind guvernată de principiul disponibilității, sens în care instanța de apel a apreciat conținutul demersurilor întreprinse în executarea creanței, în procedura de încuviințare a executării silite care a fost perimată. Astfel, instanța de apel a motivat că, în conformitate cu atribuțiile sale exclusive, pârâtul-intimat a demarat procedura de încuviințare a executării silite și a răspuns la solicitările imperative ale instanței privind precizarea cadrului procesual, în condițiile înstrăinării imobilului supus procedurii execuționale, doar că nu a răspuns complet, neobținând răspunsul cerut de instanță de la creditoare (recurenta), ceea ce a condus la suspendarea judecății, la respingerea cererii de repunere pe rol a cauzei și, în final, la perimarea executării silite, ce permite, de altfel, reluarea procedurii. Instanța de apel a motivat că pasivitatea manifestată prin neexercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor de suspendare și perimare nu putea fi asimilată faptelor cauzatoare de prejudiciu patrimonial în sarcina creditorului, constatate în prealabil prin soluționarea contestației la executare promovate de debitor, cu consecința nulității, neregularității sau viciului procedural execuțional, constând în neîndeplinirea ori îndeplinirea în mod nelegal a actului execuțional întocmit de către executorul judecătoresc, ca premisă a răspunderii delictuale, potrivit art. 404 C. proc. civ. Instanța de apel a făcut trimitere și la conținutul și temeiurile răspunderii disciplinare a pârâtului-intimat, precum și la dispozițiile art. 7 lit. b)-i) din Legea nr. 188/2000, precum și la art. 56 din același act normativ, nefiind fondate criticile privind nemotivarea în drept a acestei soluții. Înalta Curte reține că prejudiciul pretins de creditoare în legătură cu neexecutarea creanței nu conducea de plano la îndeplinirea cerinței privind existența faptelor ilicite, care era necesar a fi dovedite. Or în cauză, instanța de apel constatând că una dintre condițiile cumulative ale răspunderii delictuale nu era îndeplinită, nu a mai analizat săvârșirea faptelor imputate cu gradul de vinovăție prevăzut de lege și în mod corect a constatat inexistența temeiului răspunderii. În esența lor, criticile recurentei nu reprezintă altceva decât trimiteri la situația de fapt prezentată prin cererea de chemare în judecată și conțin, în realitate, solicitarea de reinterpretare a probatoriului administrat, aspectele de netemeinicie a hotărârii atacate neputând forma obiectului controlului de legalitate al instanței de recurs. În consecință, Înalta Curte constată că motivul de casare art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat, nefiind cazul nesocotirii regulilor de drept substanțial prin decizia atacată. Pentru considerentele evocate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 329/2021 din 17 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Galați, Secția a II-a civilă.