ÎCCJ, decizie (scj.ro #220653)

Separația dintre controlul judecătoresc al legalității actelor întocmite de executorul judecătoresc și controlul profesional (disciplinar) al activității executorului judecătoresc. Publicația de vânzare întocmită în cadrul unui dosar de executare

Cuprins pe materii:

Drept administrativ. Contenciosul administrativ reglementat prin legi speciale. Profesii liberale

Index alfabetic:

Act întocmit de executorul judecătoresc

Controlul judecătoresc

Controlul profesional

Acțiune disciplinară

Publicația de vânzare

Legea nr. 188/2000, art. 60-62

Prevederile art. 60 din Lege nr. 188/2000 statuează în mod cert și neîndoielnic separația dintre controlul judecătoresc al legalității actelor întocmite de executorul judecătoresc și controlul profesional (disciplinar) al activității executorului judecătoresc, neputând exista o suprapunerea între acestea.

Întrucât verificarea disciplinară a activității executorului judecătoresc trebuie să se refere exclusiv la calitatea actelor și lucrărilor, pentru a nu se suprapune ariei de verificare a instanțelor de judecată învestite cu contestații la executare, art. 60 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 188/2000 trebuie interpretat în sensul că acolo unde se ridică o problemă de legalitate a actului de executare silită, organul de cercetare disciplinară poate face doar constatări ce nu încalcă atribuțiile instanței de judecată.

Legea trebuie interpretată în sensul în care nu se permite ca atribuțiile puterii judecătorești să fie cedate unor organe administrative, chiar dacă în final concluziile acestor organe sunt cenzurate de către instanța de contencios administrativ, fiindcă nici această instanța nu este îndrituită sa procedeze la verificarea legalității actelor de executare silită, în caz contrar substituindu-se, în mod nelegal, instanțelor de executare silită.

Publicația de vânzare este un act de executare, iar faptul de a fi fost sau nu învestit executorul judecătoresc cu dosarul în care a întocmit un astfel de act este o chestiune care ține doar de legalitatea actului și nicidecum de organizarea și funcționarea biroului executorului judecătoresc ori de calitatea actului întocmit.

I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3606 din 25 iunie 2024

Prin cererea înregistrată la data de 12.09.2022, pe rolul Curții de Apel Pitești, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/46/2022, reclamantul

A.,

în contradictoriu cu

Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Pitești

, a solicitat anularea Hotărârii nr. 19 /24.06.2022, emise de Comisia Superioară de Disciplină a U.N.E.J., în dosarul nr. x/CSD/2022, precum și anularea tuturor actelor premergătoare, respectiv a adresei nr. 359/359/22.04.2021, întocmită de Colegiul Director și a Hotărârii nr. 6/20.10.2021, emise de Consiliul de Disciplină, în dosarul nr. x/CD/2021.

Prin

sentința nr. 65/F-CONT din 30 mai 2023, Curtea de Apel Pitești, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal

a respins excepția de nelegalitate a actului de delegare nr. 149/05.03.2020, ca inadmisibilă; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată; a anulat, în parte, Hotărârea nr. 19 /24.06.2022, emisă de Comisia Superioară de Disciplină, în dosarul nr. x/CSD/2022, respectiv doar sub aspectul soluției date de Comisie contestației reclamantului, și a anulat, în tot, Hotărârea nr. 06 /20.10.2021, emisă de Consiliul de Disciplină, în dosarul nr. x/CD/2021; a respins cererea de anulare a adresei nr. 359/22.04.2021 a Colegiului Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Pitești, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul

Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Pitești

, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiate.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

, recurentul-pârât a susținut că hotărârea recurată cuprinde numai motive străine de natura pricinii, întrucât instanța de fond a analizat natura actului emis de executorul judecătoresc și nu conduita petentului în raport cu obligațiile profesionale pe care le avea. Astfel, constatând că publicația de vânzare este un act de executare silită, a reținut că actele de executare silită nu ar putea fi cenzurate decât de instanța de executare, acestea neputând fi analizate într-o procedură disciplinară. Prin urmare, instanța de fond nu a mai analizat dacă reclamantul a acționat conform Legii nr. 188/2000 sau a nesocotit obligațiile pe care le avea.

Scopul exercitării acțiunii disciplinare nu a fost să se constate că au fost emise acte nelegale, ci să se verifice dacă petentul și-a îndeplinit obligațiile profesionale, respectiv dacă și-ar fi depășit atribuțiile cu privire la anumite dosare. Este adevărat că neglijența în efectuarea lucrărilor presupune îndeplinirea defectuoasă a unor obligații profesionale, însă în cauză se cere a fi cercetată intenția petentului de a emite acte în dosare ce nu îi erau încredințate, respectiv nu îi mai erau încredințate.

Prima instanța a pornit de la constatarea că organele de cercetare disciplinară nu au consemnat care sunt obligațiile profesionale încălcate de petent. Organele de cercetare disciplinara au analizat conduita petentului în raport de momentul la care a emis acte de executare silită și au constatat că petentul, cu bună știință și nu din eroare, a emis acte într-un dosar de executare silită aflat în portofoliul altui executor judecătoresc la acel moment. Nu s-a cerut, nu s-a dispus anularea unor acte de executare și nici nu s-au creat premisele anulării unor acte de executare prin sancționarea petentului.

Legalitatea actelor de executare se verifică doar de instanțele de judecata și doar la solicitarea persoanelor vătămate, însă nu se pot confunda cele două tipuri de demersuri - contestația la executare formulată de cei vătămați și cercetarea disciplinară de către organele profesiei și nici nu se pot anihila una pe cealaltă. Organele profesiei rămân în continuare îndreptățite să verifice conduita executorilor judecătorești, fără ca astfel să tindă la desființarea unor acte de executare silită, așa cum a apreciat prima instanță.

Concret, petentul a emis acte în dosare de executare silită pe care le predase camerei executorilor la momentul la care s-a suspendat la cerere din exercițiul profesiei, dosare pe care camera executorilor le încredințase, prin dispoziție, unui alt executor judecătoresc (care la rândul său era autorizat să întocmească acte de executare în acele dosare pe durata cât fusese desemnat). Împrejurarea că petentul s-a considerat îndreptățit să își primească dosarele înapoi după ce a încetat perioada de suspendare și a formulat o acțiune judecătorească în acest scop, nu îi justifica conduita de a emite acte în dosare ce nu se aflau în portofoliu său, fiind încredințate altui executor judecătoresc.

Prima instanță a reținut că dacă ar verifica conduita petentului s-ar ajunge indirect la desființarea unor acte de executare de către organele profesiei și nu de instanțele de judecată, acestea constituind motive străine de natura pricinii, în opinia recurentului.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

, recurentul-pârât a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât verificarea conduitei unui executor judecătoresc nu înseamnă verificarea legalității actelor emise de executor.

Concluzia la care ajunge prima instanță lipsește de conținut procedura de cercetare disciplinară. Executorul judecătoresc nu va fi cercetat disciplinar doar pentru că nu respectă programul de lucru sau se adresează necuviincios celor cu care interacționează în îndeplinirea atribuțiilor, ci și atunci când sfidează Legea nr. 188/2000, sfidează situația pe care a generat-o, suspendându-se la cerere și predând dosarele nefinalizate în scopul de a fi încredințate altui executor să le instrumenteze, pentru ca, ulterior, să emită acte de executare în dosarele încredințate altui executor, înainte ca o instanța de judecată să decidă că își va reprimi dosarele.

Prin urmare, instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material, pentru că, în loc să se raporteze la normele care reglementează faptele executorului judecătoresc, a reținut că actele de executare silită pot fi desființate doar de instanța de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant

A.

a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prematurității și excepția nulității recursului; pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-a arătat că intimata-parata, cu încălcarea legii, depășirea atribuțiilor și cu rea-credință, în mod abuziv a procedat la declanșarea unei procedurii disciplinare împotriva sa, deși anterior a fost notificata în acest sens cu privire la ilegalitatea unei asemenea proceduri.

Recursul este prematur declarat, față de împrejurarea că în dosarul de fond a fost formulata cerere cu termen în data de 25.09.2023, în temeiul art. 442- 443 noul C. proc. civ.

Recursul este nemotivat, așa cum se poate observa din cuprinsul cererii de recurs, intimata nefăcând altceva decât să își invoce propria culpa, fiind evident faptul ca o interdicție de emitere de acte a unui executor judecătoresc nu poate fi stabilita decât după verificarea legalității actului de executare de către instanța de executare, aspect reținut în mod corect de instanța de fond prin hotărârea atacata și confirmat prin decizia nr. 1649/21.03.2022 a I.C.C.J., publicata în M.Of nr. 719/18.07.2022, motiv pentru care a solicitat anularea recursului, ca nemotivat.

În cauza s-a formulat și cerere de recuzare în vederea respectării dispozițiile art. 6 CEDO, însă nu a fost luata în seama. Raportat la instituția recuzării, față de împrejurarea ca persoana recuzată a participat la deliberare la pronunțarea hotărârii a Consiliului de disciplina al C.E.J. Pitești, nu poate conduce decât la nulitatea absolută a acesteia, față de decizia nr. 14/2021 a I.C.C.J., publicata în M.Of nr. 907 din 22.09.2021.

Soluțiile organelor cu activitate jurisdicțională, Consiliul de disciplina al C.E.J. Pitești și Comisia Superioara de disciplina a U.N.E.J. sunt netemeinice și nelegale, raportat la dispozițiile art. 51 din Legea nr. 188/2000, O.M.J. nr. 2860/C din 02.07.2020, aspecte tranșate definitiv de instanțe prin hotărârile judecătorești pronunțate în cauzele ce au avut ca obiect verificarea legalității delegării dispuse prin actul administrativ nr. 149/04.03.2020.

Nelegalitatea acestor hotărârii, așa cum de altfel a reținut și instanța de fond, rezida în esența din exercitarea controlului legalității actelor de executare silita din dosarul nr. x/2013, în sensul că în cauză intimatul a emis acte specifice executării silite indirecte imobiliare, respectiv Publicație de Vânzare la cererea creditorului urmăritor în același emițând acte de executare și executorul B. a cărei delegație a încetat pe data emiterii ordinului de încetare a suspendării O.M.J. nr. 2860/C din 02.07.2020, astfel că exercitarea activității după aceasta data concomitent cu executorul titular a cărui suspendare încetase, poziționează actele executorului B. în sfera ilicitului.

Intimatul a arătat faptul că pentru aceste aspecte a fost formulata contestație ce a făcut obiectul dosarului nr. x/280/2021 a fost respinsa, ca neîntemeiată, la fond prin hotărârea nr. 4132/2023 din 28.06.2023; în sensul celor susținute, este relevantă și decizia nr. 1649/21.03.2022 a T.C.C.I., publicata în M.Of. nr. 719/18.07.2022.

5.Aspecte procesuale

La termenul de judecată din 28.05.2024, intimatul-reclamant a invocat excepția lipsei de interes a recursului, motivând oral în cadrul ședinței de judecată rațiunile avute în vedere la invocarea acesteia.

Prin

încheierea de ședință de la data de 28.05.2024

, au fost respinse, ca nefondate, toate excepțiile invocate de intimatul-reclamant, pentru motivele cuprinse în considerentele respectivei încheieri.

Intimatul-reclamant A. a depus, de asemenea, concluzii scrise.

După închiderea dezbaterilor, dar înainte de sfârșitul pronunțărilor, intimatul-reclamant a formulat cerere de recuzare a întregului complet, cerere ce a fost trimisă spre soluționare completului imediat următor.

Ca urmare a formulării cererii de reexaminare cu privire la taxa judiciară de timbru stabilită de completul învestit cu soluționarea cererii de recuzare, a fost acordat termen la 21 iunie 2024 pentru soluționarea cererii de recuzare.

Prin

încheierea de ședință de la data de 13 iunie 2024,

pronunțată în dosar nr. x/46/2022/a1, a fost respinsă cererea de reexaminare a petentului împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru datorate pentru soluționarea cererii de recuzare.

Prin

încheierea de ședință de la data de 21 iunie 2024,

pronunțată în dosar nr. x/46/2022, a fost respinsă cererea de recuzare.

Prin rezoluția președintelui completului de judecată, a fost stabilit termen de pronunțare a cauzei la 25.06.2024.

6.Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

6.1.Elemente de fapt și de drept relevante reținute de prima instanță

Prin

hotărârea nr 6/20.10.2021

, emisă de către

Consiliul de Disciplină din cadrul Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Pitești,

a fost admisă acțiunea disciplinară exercitată de către pârâtul Colegiul director împotriva reclamantului din prezentul dosar.

În adoptarea acestei soluții, Consiliul de disciplină a avut în vedere, în principal, că prin Ordinul nr. 23/C/07.01.2020, s-a dispus suspendarea reclamantului din exercitarea funcției de executor judecătoresc, iar astfel, Camera Executorilor Judecătorești a emis desemnare nr. 149/05.03.2020, prin care a dispus ca doamna executor B. să continue executarea silită din toate dosarele aflate pe rolul B.E.J. C., inclusiv în dosarul de executare nr. x/2013, doamna executor preluând la aceeași dată dosarele de executare din arhiva executorului judecătoresc A.

De asemenea, Consiliul de disciplină a arătat, printre altele, că, ulterior, potrivit „procesului-verbal de predare-primire dosar executare”, încheiat la data de 29.04.2021, au fost restituite reclamantului dosarele de executare silită preluate inițial în baza desemnării nr. 149/05.03.2020, însă, înainte ca dosarul de executare nr. x/2013 să îi fie restituit reclamantului, acesta, în calitatea sa de executor judecătoresc, a emis publicația de vânzare din data de 22.01.2021, în respectivul dosar.

În acest sens, Consiliul de Disciplină a reținut că reclamantul, în calitatea sa de executor judecătoresc, a emis publicația de vânzare din data de 22.01.2021, în dosarul de executare nr. x/2013, deși, la momentul întocmirii acestei publicații de vânzare, nu era învestit pentru îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 188/2000, întrucât respectivul dosar de executare se afla pe rolul altui executor judecătoresc, spre soluționare.

Din această perspectivă, Consiliul de Disciplină a reținut că reclamantul ar fi săvârșit abaterile disciplinare constând în: „

încălcarea incompatibilităților și interdicțiilor prevăzute de lege

”, abatere reglementată de art. 47 lit. b) din Legea nr. 188/2000: „

săvârșirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probității profesionale ori bunelor moravuri

”, abatere prevăzută de art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000.

Raportat la cele astfel reținute de Consiliul de Disciplină, s-a dispus, în temeiul art. 48 alin. (1) din Legea nr. 188/200 și art. 74 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a legii, aplicarea sancțiunii disciplinare prevăzută de art. 49 lit. d) din Legea nr. 188/2000, și anume

suspendarea din funcție pe o perioadă de 6 luni.

Această hotărâre a Consiliului a fost contestată în fața Comisiei Superioare de Disciplină (C.S.D.), atât de către reclamant, cât și de către pârât.

În soluționarea contestațiilor astfel formulate de cele două părți, Comisia Superioare de Disciplină (C.S.D.) a emis hotărârea nr. 19/24.06.2022, prin care a respins ambele contestații dar a modificat, totuși, hotărârea nr. 6/20.10.2021 (emisă de către Consiliul de Disciplină), în sensul că a schimbat încadrarea abaterii disciplinare, respectiv a înlocuit art. 49 lit. b) din Legea nr. 188/2000 cu art. 49 lit. e) din Legea nr. 188/2000, menținând sancțiunea prevăzută de art. 49 lit. d) din Legea nr. 188/2000.

Această hotărâre nr. 19/24.06.2022 a fost ulterior îndreptată prin încheierea din data de 14.10.2022, în sensul că în loc de art. 49 lit. b) și art. 49 lit. e) din Legea nr. 188/2000, s-a trecut art. 47 lit. b) și art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000.

Așadar, prin hotărârea nr. 19/24.06.2022, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 14.10.2022, C.S.D. a modificată hotărârea nr. 6/20.10.2021 (emisă de către Consiliul de Disciplină), în sensul că a schimbat încadrarea abaterii disciplinare sub aspectul că a înlocuit art. 47 lit. b) din Legea nr. 188/2000 cu art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000, menținând sancțiunea prevăzută de art. 49 lit. d) din Legea nr. 188/2000.

Văzându-se în fața acestei hotărâri a Comisiei Superioare, reclamantul a formulat prezenta cerere de chemare în judecată, prin care aduce critici atât acestei hotărâri, cât și hotărârii Consiliului de Disciplină, dar și adresei nr 359/22.04.2021, care reprezintă acțiunea disciplinară exercitată de Colegiul director.

6.2.Analiza motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

, recurentul-pârât a susținut că hotărârea recurată cuprinde numai motive străine de natura pricinii, întrucât instanța de fond a analizat natura actului emis de executorul judecătoresc și nu conduita petentului în raport cu obligațiile profesionale pe care le avea.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.

Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau cu motive străine de natura pricinii nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Prima instanță a explicat raționamentul său, critica recurentului contestă validitatea acestui raționament, iar nu modalitatea de expunere a acestui raționament.

Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea; astfel, așa cum s-a statuat în paragraful 20 al deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

„

În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria A nr. 288). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria A nr. 303-B).”

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

6.3.Analiza motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că prima instanță a respins o parte din motivele de nulitate invocate de reclamant, iar acesta nu a formulat recurs împotriva considerentelor; prin urmare, apărările acestuia cuprinse în întâmpinarea din recurs, care se referă la motivele de nulitate respinse de prima instanță, nu mai pot fi analizate, nefăcând obiectul recursului.

Prima instanță a reținut că, în ceea ce privește susținerile reclamantului prin care învederează că C.S.D., prin hotărârea contestată în cauză, și-ar fi depășit atribuțiile și s-ar fi pronunțat asupra legalității executării silite, cererea de chemare în judecată este întemeiată.

Recurentul-pârât a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât verificarea conduitei unui executor judecătoresc nu înseamnă verificarea legalității actelor emise de executor și că soluția primei instanțe lipsește de conținut procedura de cercetare disciplinară.

Fapta pentru care a fost sancționat reclamantul este aceea că, la momentul întocmirii publicației de vânzare din data de 22.01.2021, executorul reclamant nu ar fi fost învestit cu dosarul de executare nr. x/2013 în care s-a emis această publicație de vânzare; pârâtul a reținut săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000, mai exact neglijență în serviciu.

Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 60-62 din Legea nr. 188/2000, care statuează următoarele:

„

Art. 60 (1)

Actele

executorilor judecătorești sunt supuse, în condițiile legii,

controlului instanțelor judecătorești

competente.

(2)

Activitatea

executorilor judecătorești este supusă

controlului profesional

, în condițiile prezentei legi.

Art. 61 Cei interesați sau vătămați prin actele de executare pot formula contestație la executare, în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă.

Art. 62 (1)

Controlul profesional

se exercită de Ministerul Justiției, prin inspectori generali de specialitate, și de Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești, prin consiliul său de conducere, și va avea în vedere:

a) organizarea și funcționarea camerelor executorilor judecătorești și a birourilor executorilor judecătorești;

b

) calitatea actelor și lucrărilor efectuate de executorii judecătorești

;

c) comportarea executorilor judecătorești în raporturile de serviciu, cu autoritățile publice și cu persoanele fizice și juridice.

(2) Consiliul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești poate delega Colegiului director al Camerei executorilor judecătorești exercitarea controlului prevăzut la alin. (1) lit. b) și c) în circumscripția sa.”

Prin prevederile legale mai sus menționate, se instituie, pe de o parte, regula că

actele

executorilor judecătorești sunt supuse, în condițiile legii,

controlului instanțelor judecătorești

competente, iar, pe de altă parte, regula că

activitatea

executorilor judecătorești este supusă

controlului profesional

, în condițiile prezentei legi.

De asemenea, se precizează prin prev. art. 62 alin. (1) lit. b) din lege, faptul că prin controlul profesional se verifică

calitatea

actelor și lucrărilor

efectuate de executorii judecătorești.

Înalta Curte statuează că separația între controlul judecătoresc al legalității actelor întocmite de executorul judecătoresc și controlul profesional (disciplinar) al activității executorului judecătoresc este dincolo de orice dezbatere teoretică, fiind un aspect pe care legea îl statuează cert și neîndoielnic, prin prevederile art. 60 din lege.

Astfel, nu poate exista o suprapunere între controlul judecătoresc al actelor de executare silită și controlul profesional al actelor executorului. Întrucât verificarea disciplinară a activității trebuie să se refere exclusiv la calitatea actelor și lucrărilor, pentru a nu se suprapune ariei de verificare a instanțelor de judecată învestite cu contestații la executare, trebuie interpretate art. 60 alin. (1) și (2) din lege, în sensul că acolo unde se ridică o problemă de legalitate a actului de executare silită, organul de cercetare disciplinară poate face doar constatări ce nu încalcă atribuțiile instanței de judecată.

Faptul că există un remediu procesual, în cazul soluțiilor contradictorii la care ar putea ajunge, pe de o parte, organele de control profesional și instanțele de executare, pe de altă parte, cu privire la legalitatea acelorași acte de executare (soluția fiind invocarea puterii de lucru judecat a hotărârii instanței civile ce s-a pronunțat asupra legalității actelor de executare) nu poate conduce la o interpretare greșită a textului legal; astfel, legea trebuie interpretată în sensul în care nu se permite ca atribuțiile puterii judecătorești să fie cedate unor organe administrative, chiar dacă în final concluziile acestor organe sunt cenzurate de către instanța de contencios administrativ, fiindcă nici această instanța nu este îndrituită sa procedeze la verificarea legalității actelor de executare silită, în caz contrar substituindu-se, în mod nelegal, instanțelor de executare silită.

Înalta Curte are în vedere în acest sens considerentele Deciziei nr. 810 din 27 septembrie 2007 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 și art. 59 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești [care avea același conținut cu actualul art. 62 alin. (1) lit. b) din lege].

Examinând excepția, Curtea Constituțională a observat că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 188/2000, executorii judecătorești sunt învestiți să efectueze un serviciu de interes public, și anume executarea silită a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii, îndeplinind acte de autoritate publică, care au forța probantă specifică unui asemenea act. Pornind de la aceste observații, Curtea a constatat că este firesc ca activitatea executorilor judecătorești să fie supusă controlului profesional, iar în situația în care sunt constatate abateri, aceștia să răspundă disciplinar.

Cu toate acestea, Curtea Constituțională a observat că faptele pentru care executorul judecătoresc răspunde disciplinar sunt expres și limitativ prevăzute de lege și se referă la conduita profesională a acestuia. Acțiunea disciplinară se exercită în condițiile art. 45 din Legea nr. 188/2000, iar audierea executorului este obligatorie, acesta putând să-și formuleze toate apărările pe care le consideră necesare. Hotărârea prin care se stabilește răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc poate fi contestată la Comisia superioară de disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din România, iar hotărârea acestei comisii poate fi atacată cu recurs la curtea de apel în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al executorului. Toate aceste prevederi legale constituie garanții ale desfășurării unui proces echitabil, așa încât Curtea nu poate reține încălcarea dispozițiilor constituționale și convenționale invocate de autorul excepției.

Pentru a interpreta legea în conformitate cu prevederile constituționale și în acord cu considerentele deciziei mai sus citate, este deci esențial să se aibă în vedere o linie de demarcație între atribuțiile instanței judecătorești învestită cu legalitatea actelor de executare silită și atribuțiile organismelor disciplinare, învestite cu calitatea lucrărilor întocmite de executori.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că abaterea disciplinară constând în neglijența în efectuarea lucrărilor presupune exercitarea defectuoasă, de către executor, a

obligațiilor profesionale

, din moment ce răspunderea disciplinară poate interveni doar ca urmare a unui control profesional. Or, prin hotărârea contestată se face o trimitere generală la art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000, fără a se arăta în vreun fel care ar fi acele

obligații profesionale

care ar fi fost exercitate defectuos și care s-ar circumscrie abaterii, nefiind indicate prevederile normative concrete care ar reglementa o anumită

obligație profesională

în sarcina reclamantului și în ce măsură ar fi fost nesocotite astfel de prevederi normative.

În realitate, prin reținerea ca și conținut al abaterii disciplinare a faptului că executorul reclamant nu ar fi fost învestit, la momentul întocmirii actului, cu dosarul de executare în care a întocmit publicația de vânzare, se reține că executorul reclamant nu ar fi fost învestit, la momentul întocmirii actului, cu dosarul de executare, aspect care în mod evident privește legalitatea actului de executare și a publicației de vânzare, iar nu controlul profesional.

În mod corect a reținut prima instanță că publicația de vânzare este un act de executare, iar faptul de a fi fost sau nu învestit executorul cu dosarul în care a întocmit un astfel de act este o chestiune care ține doar de legalitatea actului, și nicidecum de

organizarea și funcționarea biroului executorului ori de calitatea actului întocmit

.

Afirmația primei instanțe (în sensul că, dacă s-ar reține că, la momentul emiterii publicației de vânzare, executorul reclamant nu ar fi fost învestit pentru îndeplinirea atribuțiilor de la art. 7 din Legea nr. 188/2000, și deci nu ar fi fost învestit pentru întocmirea publicației de vânzare în dosarul de executare nr. x/2013, s-ar ajunge, practic, să se rezolve legalitatea actului de executare într-o procedură disciplinară), este confirmată tocmai de faptul că în cadrul dosarului nr. x/280/2021 al Judecătoriei Pitești, Secția civilă a fost analizată legalitatea actelor de executare întocmite în cadrul dosarului execuțional nr. x/2013.

Deși aparent recurentul-pârât admite că scopul exercitării acțiunii disciplinare nu a fost să se constate că au fost emise acte nelegale, ci să se verifice dacă petentul și-a îndeplinit obligațiile profesionale, respectiv dacă și-ar fi depășit atribuțiile cu privire la anumite dosare, prin susținerile în sensul că: „organele de cercetare disciplinara au analizat conduita petentului în raport de momentul la care a emis acte de executare silită și au constatat că petentul, cu bună știință și nu din eroare, a emis acte într-un dosar de executare silită aflat în portofoliul altui executor judecătoresc la acel moment”; și că: „nu s-a cerut, nu s-a dispus anularea unor acte de executare și nici nu s-au creat premisele anulării unor acte de executare prin sancționarea petentului” se contrazice tocmai scopul exercitării acțiunii disciplinare mai sus afirmat.

6.4.Temeiul procesual al soluției date recursului

În concluzie, în temeiul art. 497, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii, Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.