ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 817/2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin contestația formulată împotriva Adresei, emisă sub nr. x/21.06.2007 de către Comisia de contestații din cadrul Casei de Asigurări de Sănătate Timiș, precum și împotriva Notificării nr. x/22.06.2007, emisă de către Serviciul de control al Casei de Asigurări de Sănătate Timiș, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea contestației formulată împotriva măsurilor și a sancțiunilor dispuse prin procesul-verbal nr. x/31.05.2007 întocmit de către Dr. B., Dr. C., ec. D. din cadrul casei de Asigurări de Sănătate Timiș, respectiv împotriva obligării reclamantei S.C. A. S.R.L. la restituirea sumelor primite ca plată pentru servicii medicale și de recuperare integrală de către Casa de Asigurări de Sănătate Timiș în cuantum total de 426.535,51 RON și pe cale de consecință, revocarea măsurii restituirii și recuperării integrale a sumei de 426.535,51 RON.

Fată de solicitarea reclamantei S.C. A. S.R.L.. formulată la termenul de judecată din 22.11.2007, prin încheierea pronunțată în ședința din 22.11.2007, Comisia Centrală de Arbitraj a dispus suspendarea soluționării cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului penal înregistrat la Inspectoratul de Poliție Timiș, secția a 2 a cu nr. x/2006 și nr. Parchet 7628/P/2006 în temeiul dispozițiilor art. 19 alin. (3) C. proc. pen.

La 03.04.2013, președintele director general al CAS Timiș a solicitat repunerea pe rol a cauzei motivat de faptul că dosarul nr. x/2010 (7298/P/2007) a fost soluționat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara prin Rezoluția din 28.07.2011, atașând în acest sens, în copie Rezoluția de scoatere de sub urmărire penală.

Prin încheierea pronunțată în ședința din 12.12.2013 Comisia a dispus suspendarea soluționării cererii de arbitrare formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L.. împotriva pârâtei CAS Timiș, până la soluționarea definitivă a dosarului penal înregistrat la Inspectoratul de Poliție Timiș, secția a 2-a cu nr. x/2006.

La 20.08.2015, pe rolul Comisiei Centrale de Arbitraj a fost înregistrată cererea pârâtei CAS Timiș prin președinte - director general privind solicitarea repunerii pe rol a cauzei care face obiectul prezentului dosar, întrucât dosarul penal înregistrat la Inspectoratul Județean Timiș sub nr. x/2006, respectiv la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara cu nr. x/2006 a fost soluționat prin emiterea Ordonanței de clasare din 05.09.2014.

Prin Hotărârea arbitrală nr. 8/04.05.2017 pronunțată în dosarul arbitral nr. x/2007, Casa Națională de Asigurări de Sănătate Colegiul Medicilor Dentiști din România Colegiul Farmaciștilor din România Colegiul Medicilor din România Comisia Centrală de Arbitraj a respins ca neîntemeiată cererea.

Conținutul hotărârii arbitrale nu va mai fi redat dat fiind că dosarul arbitral a fost atașat prezentului dosar, iar în acesta se regăsește hotărâre atacată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat acțiune în anulare petenta S.C. A. S.R.L., întemeiată în drept pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. e) și h) din C. proc. civ. A solicitat admiterea acțiunii și, constatând caducitatea, anularea hotărârii arbitrale și trimiterea cauzei spre judecare instanței competente, în speță Tribunalului Timiș.

Acțiunea în anulare a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ si Fiscal sub nr. dosar x/2020

Petenta S.C. A. S.R.L. a formulat o precizare prin care a arătat că acțiunea ce formează obiectul prezentei cauze a fost introdusă în contradictoriu cu Casa Județeană de Asigurări de Sanatate Timiș. Totodată, a arătat că, în temeiul art. 204 alin. (1) C. proc. civ., precizează temeiul de drept al acțiunii, acesta fiind art. 608 alin. (1) lit. b), e), h) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 16.03.2021 secția a IX-a de Contencios și Fiscal a admis excepția de necompetență materială și a trimis cauza spre competentă soluționare către una dintre secțiile civile (Secția a V-a sau a VI-a) ale Curții de Apel București.

În fundamentarea acestei încheieri, reținând incidența dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 554/2004, care stabilesc excepțiile de jurisdicție de la soluționarea litigiilor de către o instanță de contencios administrativ, s-a statuat, în esență, că natura relațiilor contractuale dintre părți este una civilă, între părți intervenind contractul nr. x/30.01.2004 și contractul nr. x/24.02.2005 precum și actele adiționale la acestea, aspect reieșit din dispozițiile art. 246 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, forma în vigoare în perioada de referință a contractelor.

Împrejurarea că părțile au urmat procedura arbitrajului, care este o jurisdicție alternativă cu caracter privat, nu transformă litigiul de față într-unul de contencios administrativ, deoarece hotărârea arbitrală nu este un act administrativ, ci un act emis într-o procedură civilă alternativă, reglementată de C. proc. civ. (aplicabil conform art. 309 alin. (1) din Legea nr. 95/2006), împotriva căreia art. 610 C. proc. civ. prevede calea de atac a acțiunii în anulare, competența revenind curții de apel în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a Civilă sub nr. dosar x/2021

Prin sentința civilă nr. 5 din 25 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă acțiunea în anulare formulată în contradictoriu cu Comisia Centrală de Arbitraj ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; totodată, a fost respinsă acțiunea în anulare formulată de petenta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-au reținut următoarele:

Prezenta acțiune în anulare se soluționează în conformitate cu dispozițiile C. proc. civ. 1865 având în vedere dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora noile dispoziții sunt aplicabile proceselor începute după intrarea sa în vigoare, 15.02.2013, iar în cauză instanța arbitrală a fost învestită cu soluționarea cererii în data de 30.07.2007.

În sprijinul acestei concluzii s-a avut în vedere că, deși din dispozițiile art. 725 alin. (4) C. civ. 1865 potrivit cărora "Hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate." ar rezulta că hotărârea este supusă cerințelor legii în vigoare în momentul pronunțării sale, ceea ce ar însemna că în speță hotărârea arbitrală ar fi supusă dispozițiilor Noului C. proc. civ., în privința căii de atac ce se poate formula împotriva sa, termenului de exercitare și motivelor acesteia, potrivit regulii care guvernează procesul civil referitor la aplicarea în timp a normelor de drept procesual civil, menționată de art. 24 Noul C. proc. civ., faza judecății în întregul ei este guvernată de dispozițiile legii în vigoare la momentul pornirii acesteia, respectiv la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Deși legea nu stabilește clar că acțiunea în anulare a unei hotărâri arbitrale are aceeași natură juridică cu a unei căi de atac, nu se poate pierde din vedere că în mod cert, prin acțiunea în anulare se exercită un control judecătoresc asupra hotărârii arbitrale, context în care instanța a apreciat că trebuie avute în vedere normele procedurale de la data învestirii instanței arbitrale cu litigiul pentru că în acest fel normele de procedură sunt pe deplin previzibile pentru toți participanții la proces, care pot estima, de la bun început, coordonatele esențiale înăuntrul cărora se va desfășura procesul.

Împrejurarea că în speță este vorba despre o acțiune arbitrală nu duce la o altă concluzie pentru că dispozițiile de procedură arbitrală aplicabile în cauză se completează cu regulile C. proc. civ.

În ceea ce privește natura juridică a acțiunii în anulare, instanța a constatat că, în forma inițială a art. 365 C. proc. civ., în vigoare la data sesizării tribunalului arbitral, nu se regăsea nicio mențiune cu privire la modalitatea în care se soluționa acțiunea în anulare a unei hotărâri arbitrale (judecată în primă instanță sau cale de atac):

"Competența de a soluționa acțiunea în anulare revine instanței judecătorești imediat superioare instanței judecătorești prevăzute de art. 342, în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul."

Prin decizia nr. V din 25 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiție a statuat în soluționarea unui recurs în interesul legii că "În aplicarea dispozițiilor art. 364 și următoarele din C. proc. civ., stabilește că acțiunea în anulare îndreptată împotriva hotărârii arbitrale constituie cale de atac. Competența de soluționare a acestei căi de atac revine instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute în art. 342 din C. proc. civ., în circumscripția în care a avut loc arbitrajul."

Ulterior, C. proc. civ. a fost modificat (Legea nr. 219 din 6 iulie 2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea C. proc. civ. publicată în Monitorul Oficial nr. 609 din 14 iulie 2005) în sensul că art. 365 alin. (1) a avut următorul conținut:

"Competența de a judeca în primă instanță acțiunea în anulare revine instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute la art. 342, în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul."

Art. 365 alin. (1) C. proc. civ., în vigoare la data sesizării instanței arbitrale, avea același conținut, iar art. 366

1

C. proc. civ., de asemenea în vigoare la data sesizării instanței arbitrale, prevedea că "În toate cazurile privind hotărârea arbitrală, acțiunea în anulare formulată potrivit art. 364 se judecă în completul prevăzut pentru judecata în primă instanță, iar recursul se judecă în completul prevăzut pentru această cale de atac."

Din această expunere, rezultă că deși legiuitorul nu a reglementat/denumit acțiunea în anulare a unei hotărâri arbitrale ca fiind o cale de atac, în fapt, instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare, exercită un control judecătoresc asupra hotărârii arbitrale, iar hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin formularea acțiunii în anulare în termenul prevăzut de art. 365 alin. (1) C. proc. civ., pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege la art. 364 C. proc. civ. (care au natura unor motive de nelegalitate) și nu ar putea fi extinsă și la alte situații care privesc în realitate temeinicia hotărârii, modul cum au fost interpretate probele sau cum s-a procedat la interpretarea raportului juridic dintre părți.

Împrejurarea că dispozițiile art. 365 alin. (1) C. proc. civ. și art. 366

1

C. proc. civ. folosesc noțiunea de "judecată în primă instanță" nu transformă acțiunea în anulare într-o acțiune de primă instanță obișnuită ci, mai degrabă, art. 365 alin. (1) C. proc. civ. stabilește competența materială și teritorială a instanței care va soluționa acțiunea în anulare, iar art. art. 366

1

C. proc. civ. stabilește compunerea completului de judecată în care se soluționează acțiunea în anulare. Că este așa rezultă din faptul că teza finală a art. 366

1

C. proc. civ. face vorbire despre faptul că recursul care se promovează împotriva hotărârii prin care se soluționează acțiunea în anulare se judecă în completul prevăzut pentru această cale de atac.

În ceea ce privește temeiul juridic al acțiunii în anulare pe care reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat-o, instanța a observat că, după ce prin acțiunea în anulare pe care a promovat-o cu respectarea termenului prevăzut de art. 365 alin. (2) C. proc. civ. (prin care a indicat dispozițiile art. 608 lit. e) și h) C. proc. civ.), în data de 11.10.2020 reclamanta a făcut o precizare în cuprinsul căreia a menționat un temei juridic nou: dispozițiile art. 601 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Trebuie menționat că, chiar dacă, așa cum s-a reținut anterior, dispozițiile Noului C. proc. civ., menționate de petentă, nu sunt incidente în cauză, motivele de nulitate invocate prin raportarte la acesta se regăsesc în motivele de nulitate prevăzute de art. 364 C. proc. civ., inclusiv literele la care sunt prevăzute fiind identice, cu o singură mențiune, nesemnificativă, că motivul de nulitate prevăzut de art. 608 lit. h) din Noul C. proc. civ. se regăsește în art. 363 lit. i) C. proc. civ. 1865.

În continuare, instanța a constatat că, în mod cert, prin precizarea din 11.10.2020 s-a adus o completare a acțiunii în anulare care însă a fost formulată mult după expirarea termenului de o lună de la comunicarea hotărârii arbitrale (13.03.2020), termen prevăzut de dispozițiile procedurale ca fiind termenul în care poate fi exercitată acțiunea în anulare a unei hotărâri arbitrale. Această concluzie este susținută de faptul că din lecturarea acțiunii în anulare nu rezultă că petenta ar fi susținut nulitatea clauzei compromisorii și că prin precizare ar fi specificat doar temeiul juridic sau că ar fi încadrat în drept susținerile de fapt. Din contră, în precizarea respectivă se regăsesc pentru prima dată atât argumentele pentru care, în opinia sa, clauza compromisorie este nulă cât și temeiul de drept, art. 601 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, se pune problema dacă precizarea noului temei juridic a fost făcută legal.

Pentru început, s-a constatat că precizarea acțiunii în anulare, în sensul menționării unui nou motiv de anulare, a fost făcută la inițiativa exclusivă a petentei.

În ceea ce privește susținerile petentei referitoare la precizarea termeiului de drept al acțiunii în anulare prin raportare la dispozițiile art. 204 alin. (1) ale Noului C. civ., față de considerentele anterior arătate, dispozițiile Noului C. civ., menționate de petentă, nu sunt incidente în cauză.

Însă, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 132 C. proc. civ. 1865 (care reglementează modificarea cererii), pentru a se verifica dacă, față de natura litigiului, petenta avea posibilitatea procedurală să își modifice cererea, reținând și incidența art. 134 C. proc. civ.

În condițiile în care precizarea acțiunii în anulare a avut loc în data de 11.10.2020, iar citarea pârâtei Casa de Asigurări de Sănătate Timiș s-a dispus la termenul de judecată din data de 19.11.2020, ar rezulta că petenta ar fi fost în termen să își modifice acțiunea în anulare și să menționeze încă un motiv de nulitate și, implicit, și un nou temei juridic.

Însă, curtea a apreciat că petenta nu se poate prevala de dispozițiile art. 132 și 134 C. proc. civ. 1865 pentru a-și modifica acțiunea în anulare pentru că dacă ar fi așa atunci ar fi eludate dispozițiile art. 365 alin. (2) C. proc. civ. care stabilesc că acțiunea în anulare poate fi introdusă în termen de o lună de la data comunicării arbitrale.

De asemenea, curtea de apel a apreciat că acțiunea arbitrală, astfel cum a fost reglementată, îndepărtează acțiunea în anulare atât de o judecată în primă instanță, cât și de o cale de atac ordinară (care ar permite devoluarea integrală a cauzei) apropiind-o mai mult de recurs (care de atac extraordinară care presupune că hotărârea poate fi casată/modificată doar în cazurile expres prevăzute de lege).

În acest context s-a apreciat că termenul prevăzut de lege pentru formularea acțiunii în anulare este și cel în care acțiunea în anulare trebuie motivată, o completare ulterioară a motivelor putând fi permisă doar în ipoteza în care, termenul de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale nu s-a împlinit.

Cu alte cuvinte, permițând depășirea termenului ar însemna să se admită că partea nemulțumită de hotărârea arbitrală poate formula acțiune în anulare în termenul de o lună, chiar nemotivată sau motivată incomplet iar ulterior, în temeiul art. 132 C. proc. civ. își poate completa acțiunea în anulare cu arătarea integrală/parțială a motivelor de nulitate.

Însă, atunci dispozițiile art. 365 alin. (1) C. proc. civ. ar fi pur formale, nerespectarea termenului imperativ prevăzut de acestea ar restrânge ipotezele în care se poate aplica sancțiunea (tardivitatea acțiunii în anulare) doar la situația în care nu se respectă termenul de formulare a acțiunii în anulare dat fiind că pentru celelalte situații de completare a acțiunii partea s-ar putea prevala de dispozițiile art. 132 C. proc. civ.

Așadar, față de aceste considerente, cum hotărârea arbitrală a fost comunicată petentei în data de 13.03.2020, rezultă că doar acțiunea în anulare înaintată instanței în data de 24.03.2020 este în termen.

Cum completarea cu un nou motiv/temei juridic a avut loc în data de 11.10.2020, rezultă că aceasta a fost făcută la aproape șapte luni de la data comunicării hotărârii arbitrale, în afara termenului, astfel că în cauză se va analiza doar acțiunea în anulare inițial formulată de petentă.

Potrivit art. 364 C. proc. civ. "hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul din următoarele motive: e) hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 353

3

; i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii."

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 364 lit. e) C. proc. civ., petenta a susținut că hotărârea arbitrală a fost pronunțată după expirarea termenului de 5 luni prevăzut de art. 353

3

C. proc. civ. 1865, în condițiile în care a notificat în termenul legal Comisia de arbitraj, precum și partea adversă, cu privire la faptul că înțelege să invoce caducitatea arbitrajului desfășurat timp de 10 ani.

Instanța, după redarea dispozițiilor art. 353

3

C. proc. civ. 1865, a reținut

că pentru a putea susține cu succes caducitatea, ca motiv de nulitate a hotărârii arbitrale, partea trebuie să fi notificat această împrejurare atât celeilalte părți, cât și tribunalului arbitral, așa cum rezultă din alin. (6).

Sub un prim aspect, instanța a observat că petenta nu a arătat expres care este data la care a trimis notificarea caducității către partea adversă și către instanța arbitrală astfel încât să permită atât celeilalte părți, cât și instanței să verifice punctual acest aspect.

Instanța a cercetat actele dosarului arbitral și din acestea nu a rezultat că petenta ar fi formulat o astfel de notificare nici către pârâtă, nici către instanța arbitrală.

Prin urmare, chiar dacă este adevărat că arbitrajul a început în anul 2007 și a fost finalizat în anul 2017, în lipsa unei notificări a caducității conform art. 353

3

alin. (6) C. proc. civ., petenta nu se poate prevala de dispozițiile art. 364 lit. e) C. proc. civ. pentru a obține desființarea hotărârii arbitrale.

Chiar și dacă s-ar considera că s-ar fi invocat în termen caducitatea, instanța apreciază că în cauză aceasta nu a operat și, pentru a conchide astfel are în vedere că, deși, în speță, nu sunt incidente niciunul dintre cazurile de la art. 353

3

alin. (2)-(5), art. 360

3

și nici cele de la art. 342 C. proc. civ. referitoare la prelungirea termenului, în cauză prelungirea termenului a avut loc motivat de faptul că judecata în fața instanței arbitrale a fost suspendată până la data soluționării celor două dosare penale chiar ca urmare a solicitării reclamantei din acțiunea arbitrală.

În condițiile în care suspendarea cauzei a fost solicitată de reclamantă, nu se poate admite că aceasta s-ar putea prevala de o măsură ce a fost dispusă la solicitarea sa, pe care a urmărit-o (a formulat cererea de suspendare) pentru a susține mai apoi, cu succes, nelegalitatea judecății arbitrale ca urmare a depășirii termenului de soluționare a judecării cauzei.

Față de faptul că în adresa nr. x/02.11.2007 eliberată de Poliția Municipiului Timișoara se menționa că s-a constatat că furtul s-a comis prin efracție dar că autorii nu au fost identificați, cercetările continuând în acest sens, Curtea de apel a considerat că reclamanta nu putea aprecia, în mod rezonabil, că cercetările ar fi fost finalizate atât de repede, în luna rămasă până la împlinirea termenului prevăzut de art. 353

3

, astfel ca instanța arbitrală să fie în măsură și să repună cauza pe rol și să soluționeze litigiul până la împlinirea termenului.

Așadar, cum reclamanta însăși a formulat cererea de suspendare cu o lună înainte de împlinirea termenului de 5 luni în care arbitrajul trebuia finalizat și a obținut temporizarea judecății cauzei, a invoca depășirea termenului pentru a obține desființarea hotărârii care o nemulțumește nu este o dovadă a bunei credințe de care trebuie să dea dovadă partea atunci când supune instanței o pretenție.

Caducitatea nu poate fi reținută și dintr-o altă perspectivă:

Suspendarea cauzei în fața instanței arbitrale a fost dispusă în temeiul art. 17 alin. (2) din Regulamentul privind activitatea arbitrilor din Comisia centrală de arbitraj pentru soluționarea litigiilor dintre furnizorii de servicii medicale și casele de asigurări de sănătate aprobat prin Decizia nr. 98 din 5 februarie 2004 și art. 19 alin. (3) C. proc. pen.., dispoziții care sunt identice cu cele ale art. 358

8

C. proc. civ.

Nu rezultă clar din încheierea de suspendare care dintre ipotezele menționate de art. 17 alin. (2) din Regulament au fost avute de instanța arbitrală pentru a suspenda cauza dar, în mod cert, situația afirmată de reclamantă nu se încadra în categoria de măsuri asigurătorii, vremelnice sau situație de fapt (s-a apreciat de instanță că acestea sunt fie ordonanța președințială, art. 581 C. proc. civ., fie măsurile asigurătorii prevăzute de art. 591-601 C. proc. civ.)

Însă, deși nu s-a dovedit că în cauză ar fi început urmărirea penală, în condițiile în care soluția de suspendare nu a fost desființată, efectul măsurii dispuse poate fi privit și prin raportare la dispozițiile procedurale care stabilesc că cursul perimării este suspendat atât timp cât cursul judecății este suspendat în condițiile art. 244 C. proc. civ. (art. 250 C. proc. civ.). Deși este adevărat că între caducitatea arbitrajului și perimarea unei cereri de chemare în judecată sunt diferențe de regim juridic, instanța a apreciat că ceea ce este important este efectul pe care îl produce suspendarea judecății procesului asupra sancțiunii care ar urma să fie aplicată, dat fiind că cele două instituții presupun împlinirea unui termen în care, fie nu s-a pronunțat hotărârea arbitrală (caducitatea), fie cauza a rămas în nelucrare (perimarea).

În condițiile în care potrivit art. 250 C. proc. civ. coroborat cu art. 244 C. proc. civ. cursul perimării este suspendat cât timp dăinuiește suspendarea judecării, curtea de apel a reținut că nu există nici un impediment pentru a aprecia că nici în legătură cu judecata arbitrală nu a operat caducitatea.

Pentru aceste considerente, curtea de apel a apreciat că primul motiv al acțiunii în anulare este neîntemeiat.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ., s-a constatat că singura mențiune din acțiunea în anulare care ar putea să susțină acest motiv este aceea în sensul că hotărârea arbitrală a fost comunicată la aproximativ 3 ani de la data pronunțării ei, cu încălcarea termenului imperativ prevăzut de art. 363 C. proc. civ. 1865 (art. 605 C. proc. civ. 2010), ceea ce atestă, în opinia petentei, modul inechitabil și nelegal în care a fost soluționată cererea de arbitraj, cu ignorarea regulilor instituite de C. proc. civ.

Aceasta, pentru că celelalte argumente vizează aspecte legate de legea procedurală aplicabilă în cauză și de motivul de nulitate referitor la caducitatea arbitrajului.

S-a reținut că art. 364 lit. i) C. proc. civ. reglementează cazul în care hotărârea arbitrală poate fi desființată dacă încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii.

În primul rând, curtea de apel a apreciat că susținerea, potrivit căreia a fost încălcat termenul prevăzut de art. 363 C. proc. civ. 1865, nu se circumscrie noțiunii de ordine publică sau bunele moravuri.

Dacă însă, din faptul că petenta a folosit noțiunea de termenul imperativ prevăzut de art. 363 C. proc. civ. 1865, s-ar deduce că acestea sunt dispozițiile imperative încălcate de instanța arbitrală, atunci se reține că încălcarea acestora ar atrage incidența în cauză a cazului prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ.

În opinia instanței, prevederea cuprinsă în art. 363 alin. (3) C. proc. civ. 1865 (Hotărârea arbitrală va fi comunicată părților în termen de cel mult o lună de la data pronunțării ei.) nu este o dispoziție imperativă în sensul art. 364 lit. i) C. proc. civ. pentru că nerespectarea ei are caracter de recomandare (ca de altfel și în dreptul comun (art. 264 C. proc. civ. stabilește că motivarea hotărârii se va face în termen de cel mult 30 de zile de la pronunțare.); termenul de o lună este relativ astfel că depășirea lui (confirmată în cauză, dat fiind că hotărârea a fost pronunțată în anul 2017 și a fost comunicată în anul 2020) nu poate afecta valabilitatea hotărârii ci eventual poate atrage alte sancțiuni.

Față de cele arătate, Curtea de apel a apreciat că și cel de al doilea motiv al acțiunii în anulare este neîntemeiat.

Pentru toate aceste considerente, de apel a constatat că acțiunea în anulare este neîntemeiată și o va respinge ca atare.

Împotriva sentinței civile nr. 5 din 25 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2021, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat recurs, solicitând casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanța, conform prevederilor art. 497 C. proc. civ. 2010/art. 312 alin. (5) C. proc. civ. 1865; de asemenea, aceeași recurentă a formulat recurs și împotriva încheierii din 16 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020.

În argumentarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut următoarele:

Sub acest aspect, la termenul de judecată din data de 18.01.2022, prima instanță s-a pronunțat asupra legii de procedură aplicabile în cauză, stabilind că judecata se va desfășura potrivit reglementarilor cuprinse în C. proc. civ. 1865.

Recurenta consideră că prima instanța a ales în mod greșit legea de procedură aplicabilă în cauză, având în vedere că după intrarea în vigoare a noii legi de procedură acțiunea în anulare se supune, în privința competenței de soluționare a acesteia, dispozițiilor noului Cod, cu atât mai mult cu cat sentința arbitrală a fost pronunțată ulterior intrării în vigoare a noii legi.

Daca se va reține însă ca fiind aplicabile în cauză dispozițiile C. proc. civ. din 1865, așa cum s-a stabilit prin sentința recurată, atunci hotărârea a fost pronunțată în cauză de către o instanță necompetentă material.

Astfel, spre deosebire de dispozițiile art. 610 C. proc. civ. din 2010, art. 365 C. proc. civ. 1865 prevede: "competența de a judeca în primă instanță acțiunea în anulare revine instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute la art. 342, în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul".

Cum prin prisma prevederilor art. 342 rap. la art. 1-3 C. proc. civ. 1865 competența de judecată în primă instanță a prezentei cauze (art. 342 C. proc. civ. 1865) ar fi aparținut judecătoriei, instanța imediat superioară, care ar avea competența de a judeca în primă instanță acțiunea in anulare, este tribunalul, iar nu curtea de apel.

Intr-o atare situație, se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța competenta, respectiv Tribunalul București, potrivit art. 304 pct. 3 C. proc. civ. 1865.

În argumentarea acestui motiv de recurs, s-a susținut că, prin cererea de amânare transmisă prin mijloace electronice la dosar în data de 10.01.2022, s-a arătat de către apărătorul ales faptul că în aceeași zi asigură asistența juridică a altor clienți în două dosare aflate pe rolul secției penale a instanței supreme, intervalele orare stabilite pentru apelarea cauzelor nepermițând deplasarea între sediile mai multor instanțe. In cererea de amânare a fost, de asemenea, arătat că este imposibilă asigurarea substituirii, din cauza faptului că toți membrii societății de avocatură asigură asistență juridică altor clienți pe raza instanțelor din județul Timiș, fiind anexate în copie împuternicirile avocațiale care fac dovada calității de reprezentant și extras de pe portalul instanței supreme.

După redarea dispozițiilor art. 13 C. proc. civ. 2010 și art. 222 din același cod, recurenta a susținut că aceasta nu a cerut amânarea pronunțării în vederea depunerii de concluzii scrise, nefiind astfel îndeplinite condițiile art. 222 alin. (2) C. proc. civ. 2010, context în care în mod nelegal prima instanță nu a dat posibilitatea apărătorului ales de a se prezenta în fața instanței pentru susținerea în mod verbal și nemijlocit a acțiunii ce formează obiectul judecății.

Aceleași reglementari sunt prevăzute și în art. 156 C. proc. civ. 1865.

Invocând art. 24 din Constituția României ce consacră cu valoare constituțională principiul dreptului la apărare și art. 6 parag.l din Convenția Europeana a Drepturilor Omului privind obligația instanțelor de judecată de a respecta dreptul la apărare al părților, recurenta a susținut că, procedând la respingerea cererii formulate de apărătorul reclamantei, de acordare a unui nou termen de judecată, deși acesta se afla într-o situație obiectivă care îl împiedica să participe la ședința de judecată, prima instanța a nesocotit grav dreptul la apărare al părții, ce afectează caracterul echitabil al procedurii judiciare și impune anularea hotărârii, potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 2010/art. 304 alin. (5) C. proc. civ. 1865, cu consecința casării acesteia cu trimitere spre rejudecarea cauzei de către prima instanță.

În continuare, recurenta a redat argumentele invocate în fața curții de apel în susținerea temeiului prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și a susținut că, în speță, Curtea de Apel București a considerat în mod greșit că precizarea acțiunii din data de 11.10.2020 ar fi fost făcută în afara termenului legal nemaianalizând în fond respectivele susțineri.

Recurenta a considerat ca fiind greșită optica primei instanțe cu privire la cele reținute în raport cu Decizia RIL nr. 5/2001, atâta timp cât de la data pronunțării de către instanța suprema a respectivei decizii și până la data judecării prezentei cauze au survenit mai multe modificări legislative (inclusiv o noua lege de procedură) ce fac să nu mai fie de actualitate și nici aplicabilă respectiva interpretare; în prezent fiind de necontestat faptul că acțiunea în anulare asigură cadru procesual al unei judecăți în primă instanță, cu toate consecințele care decurg din aceasta calificare.

In cazul acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale se realizează un control judecătoresc pe cale de acțiune, iar nu prin intermediul unei căi de atac, deoarece hotărârea judecătorească pronunțată asupra acțiunii în anulare este ea însăți supusă căii de atac a recursului.

Dacă acțiunea în anulare ar fi în continuare privită drept o cale de atac, atunci ea a fost soluționată într-o compunere nelegală a completului de către prima instanța de judecată și s-ar impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare (art. 488 alin. (1) pct. l și 5 C. proc. civ. 2010/art. 304 pct. C. proc. civ. 1865).

Dacă, în schimb, acțiunea în anulare este privită ca fiind o judecată în primă instanță, printre consecințele care decurg din această calificare se număra și posibilitatea precizării sau completării acțiunii până la prima zi de înfățișare, respectiv termenul la care părțile, legal citate, pot pune concluzii.

Sub acest aspect, precizarea acțiunii fiind formulată în data de 11.10.2020. iar introducerea în cauză a pârâtei Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Timiș și stabilirea concretă a cadrului procesual având loc abia ulterior, la data de 19.11.2020, reclamanta avea posibilitatea legală de a preciza și completa acțiunea introductivă.

Ca atare, în mod greșit și cu încălcarea legii prima instanță nu a analizat toate motivele invocate și precizate de reclamantă în vederea anulării hotărârii arbitrale, nesoluționând practic întregul fond al pricinii, motiv ce impune casarea sentinței pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanța (art. 488 alin. (1) pct. 5 si 6 C. proc. civ. 2010/art. 304 pct. 5 si 9 C. proc. civ. 1865).

Recurenta consideră că, în mod greșit, s-a reținut prin încheierea din data de 16.03.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția IX contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020, necompetența materială a secției a IX-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București și trimiterea dosarului la Registratura Generală a Curții de Apel București în vederea repartizării unui complet din cadrul secției civile.

Respectiva hotărâre (încheiere) fiind una dată fără cale de atac, poate fi atacată doar o dată cu fondul cauzei, sens în care prezentul recurs se îndreaptă și împotriva respectivei încheieri din data de 16.03.2021, impunându-se casarea atât a încheierii, cât și a sentinței pronunțate în cauză, precum și trimiterea cauzei spre rejudecare secției de contencios administrativ a Curții de Apel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. 2010/art. 304 pct. 3 C. proc. civ. 1865.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că a invocat prin acțiunea în anulare caducitatea arbitrajului, legea de procedură ce a guvernat arbitrajul desfășurat în fața Comisiei Centrale de Arbitraj fiind legea veche, în speță fiind aplicabile doar dispozițiile art. 353

3

C. proc. civ. 1865, rap. la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., raportat la momentul la care a fost constituită Comisia de Arbitraj.

In ce privește termenul de soluționare a arbitrajului, recurenta susține că acesta era depășit încă de la data de 12.12.2013, luând în considerare durata de timp trecută de la momentul la care C.J.A.S Timiș (03.04.2013) a solicitat repunerea cauzei pe rol și data de 12.12.2013, când a fost dispusă de către Comisie o nouă suspendare a proceduri arbitrale, între cele două momente trecând un termen de peste 8 luni.

Mai mult, de la momentul la care a fost solicitată din nou repunerea cauzei pe rol, la data de 20.08.2015, de către C.J.A.S Timiș, și până la momentul la care a fost soluționată cererea de arbitraj, respectiv 04.05.2017, prin hotărârea arbitrală nr. 8, au trecut aproximativ doi ani, astfel că și prin prisma acestei împrejurări, procedura arbitrală este una caducă.

Recurenta a susținut că momentul la care a notificat caducitatea arbitrajului a fost la primul termen de înfățișare, astfel cum acesta a fost interpretat de instanța supremă, prin decizia nr. 3238 din 11 octombrie 2013.

Cele două ședințe de judecată, când s-a discutat, analizat și apoi dispus suspendarea arbitrajului, nu pot fi considerate prima zi de înfățișare, în sensul stabilit de instanța supremă, cu acel prilej luându-se doar act de existența unui impediment procedural, respectiv cauza penală, ce a determinat suspendările succesive a arbitrajului.

In aceste condiții, suspendarea succesivă a arbitrajului, a făcut să nu fie epuizată prima zi de înfățișare, astfel că această primă zi, după ultima repunere pe rol a cauzei, a fost cea la care a fost invocată, în conformitate cu legea caducitatea arbitrajului, iar instanța arbitrală nu a soluționat cauza în termenul prevăzut de lege.

In mod greșit prima instanța a considerat că reclamanta s-ar fi prevalat de măsura suspendării procedurii arbitrale, a susținut recurenta.

Durata de timp scursă de la momentul repunerilor cauzei pe rol, după suspendare, și până la soluționarea arbitrală a litigiului, a depășit durata permisă de lege pentru derularea procedurii arbitrale, context în care opera caducitatea arbitrajului, potrivit art. 353

3

alin. (6) C. proc. civ. 1865.

Prin acțiunea în anulare, recurenta a arătat că hotărârea Comisiei Centrale de Arbitraj i-a fost comunicată la aproximativ 3 ani de la data pronunțării ei, cu încălcarea termenului imperativ prevăzut de art. 363 C. proc. civ. 1865 (cu corespondent in art. 605 Noul C. proc. civ.), fiind astfel incidente prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) Noul C. proc. civ., hotărârea arbitrală încălcând dispozițiile imperative ale legii.

Cu privire la acest aspect, curtea de apel a apreciat că hotărârea arbitrală, pronunțată în anul 2017 și comunicată reclamantei în anul 2020, nu poate afecta valabilitatea hotărârii, ci eventual poate atrage alte sancțiuni, fără însă a arata care ar fi aceste "alte sancțiuni" aplicabile.

Cum procedura de comunicare a oricărei hotărâri judecătorești face parte integrantă din ciclul procesual în care aceasta a fost pronunțată, ciclu ce nu se consideră complet până când actul procedural al comunicării hotărârii către părți nu este îndeplinit, la fel, și în cazul arbitrajului, comunicarea hotărârii face parte din procedura arbitrală, termenul de cel mult o lună, stabilit de legiuitor pentru comunicarea hotărârii, nefiind o normă cu caracter de recomandare, astfel cum în mod greșit și cu încălcarea legii a apreciat prima instanță.

Prin prisma prezentului motiv de recurs se impune casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, constatarea caducității arbitrajului și trimiterea cauzei spre judecare în fond instanței competente, în speță Tribunalului Timiș, conform art. 613 alin. (3) lit. a) C. proc. civ. din 2010, sau Judecătoriei Timișoara, având in vedere că, potrivit prevederilor art. 342 rap. la art. 1-3 C. proc. civ. din 1865 competența de judecată în primă instanță ar fi aparținut judecătoriei.

Înalta Curte, analizând sentința atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Într-o primă critică, recurenta indică motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 2010/art. 304 pct. 5 si 9 C. proc. civ. 1865, susținând că prima instanța a stabilit în mod greșit legea de procedură aplicabilă prezentului litigiu, respectiv C. proc. civ. 1865, întrucât, în cazul acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale atacate sunt incidente dispozițiile art. 608 și urm. din C. proc. civ. din 2010.

Totodată, recurenta susține că, în cazul în care se va reține aplicabilitatea dispozițiilor C. proc. civ. din 1865, hotărârea a fost pronunțată de către o instanță necompetentă material, având în vedere dispozițiile art. 365 C. proc. civ. 1865 coroborate cu art. 342 raportat la art. 1-3 C. proc. civ. 1865 și drept consecință se impune casarea sentinței recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța competentă, respectiv Tribunalul București, potrivit art. 304 pct. 3 C. proc. civ. 1865.

Pentru considerentele ce succed, Înalta Curte urmează a proceda la analiza acestor critici din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3, 5 și 9 C. proc. civ. din 1865, pe care le găsește nefondate, astfel:

Dispozițiile C. proc. civ. din 2010 nu sunt aplicabile speței ținând seama de norma tranzitorie cu caracter special cuprinsă în art. 3 din Legea nr. 76/2012 care reglementează legea aplicabilă proceselor și executărilor silite în curs la data intrării în vigoare a C. proc. civ. din 2010, dar și de principiul instituit în materia dreptului intertemporal de art. 24 din C. proc. civ. 2010, potrivit cu care "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare". Scopul acestei norme generale de drept tranzitoriu - reluată în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 76/2012 este acela de a fixa legea aplicabilă întregii proceduri în funcție de data începerii procesului.

De asemenea, art. 25 alin. (1) C. proc. civ. 2010 stabilește că "(1) Procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi".

Referitor la procedura arbitrală, art. 541 C. proc. civ. 2010 stabilește că arbitrajul este o jurisdicție alternativă având caracter privat, iar art. 571 alin. (1) C. proc. civ. prevede că tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisă.

În speță, se constată că aceleași dispoziții privind sesizarea tribunalului arbitral se regăsesc și în reglementarea C. proc. civ. de la 1865, reținut, în mod corect, a fi aplicabil de instanța care a pronunțat sentința recurată, în condițiile în care, potrivit art. 355 alin. (1) C. proc. civ., "tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisă (...)".

De altfel, Înalta Curte subliniază că din însăși conținutul dispozițiilor legale prevăzute în C. proc. civ. din 2010, invocat chiar de către recurenta-reclamantă, rezultă că dreptul litigios este dedus judecății din momentul sesizării tribunalului arbitral, acesta reprezentând data de începere a procesului.

Prin urmare, cum procesul a fost început anterior intrării în vigoare a C. proc. civ. din 2010 (15 februarie 2013), respectiv la data de 30 iulie 2007, data promovării cererii de chemare în judecată la instituția de arbitraj, în mod corect instanța anterioară a statuat aplicarea C. proc. civ. din 1865.

Momentul de început al oricărui litigiu este reprezentat de data la care este sesizată instanța de judecată sau, după caz, tribunalul arbitral, competent să se pronunțe în primă instanță, iar nu în raport de data înregistrării căii de atac, cum greșit susține recurenta.

Această regulă se aplică și în cazul introducerii unei acțiuni în anularea unei hotărâri arbitrale întrucât nici în acest caz procesul nu începe la data înregistrării căii de atac, așa cum acest moment nu este avut în vedere pentru desemnarea începerii procesului nici în cazul înregistrării căilor de atac ordinare și extraordinare de atac prevăzute de C. proc. civ. împotriva hotărârilor pronunțate în primul grad de jurisdicție de către instanțele de judecată.

Așadar, întrucât data sesizării tribunalului arbitral - 30.07.2007, este anterioară intrării în vigoare C. proc. civ. din 2010, văzând prevederile art. 3 din Legea nr. 76/2012, în speță este incident C. proc. civ. de la 1865, dispozițiile respectivului cod guvernând toate actele de procedură legate de acesta, inclusiv cererile incidentale și căile de atac.

Având în vedere cele anterior expuse, în mod corect a reținut curtea de apel natura juridică a acțiunii în anulare și faptul că prezentul litigiu se judecă potrivit C. proc. civ. de la 1865.

În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a instanței care a pronunțat sentința recurată, invocată de recurentă, se are în vedere că, în speță, competența de soluționare a cererii de anulare este reglementată de art. 365 allin. 1 C. proc. civ., potrivit căruia "competența de a judeca în primă instanță acțiunea în anulare revine instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute de art. 342, în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul".

Art. 342 C. proc. civ. face referire la instanța de judecată care, în lipsa convenției arbitrale ar fi competentă să judece litigiul în fond, în primă instanță.

Mai mult, prevederea de la art. 365 alin. (1), cu referire la art. 342 din C. proc. civ., este conformă principiilor ce guvernează căile de atac menționate la art. 2 pct. 2 și 3, la art. 3 pct. 2 și 3 și la art. 4 pct. 1 din același cod.

Dispozițiile art. 304 pct. 3 C . pr. civ., la momentul învestirii tribunalului arbitral, prevedeau că modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, printre altele, atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe.

Or, față de dispozițiile art. 365 C. proc. civ. coroborate cu art. 342, raportat la criteriul valoric prevăzut de art. 2 C. proc. civ. alin. (1) lit. a), forma în vigoare la data introducerii acțiunii, 30.07.2007, excepția necompetenței materiale a instanței care a pronunțat sentința recurată, în sensul că tribunalul ar fi trebuit să soluționeze cauza în primă instanță, invocată de recurentă, nu poate fi reținută.

De altfel, din această perspectivă, trebuie subliniat că, la 2 martie 2021, când prima instanță sesizată a pus în discuție excepția de necompetență materială, reprezentantul reclamantei a arătat, în esență, că, raportat la art. 610 C. proc. civ., instanța competentă este Curtea de Apel București.

Așa fiind, Înalta Curte va respinge ca nefondate criticile recurentei subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. 1865, pct. 5 și pct. 9 din același cod.

Într-o altă critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 1865 (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 2010), recurenta a susținut că, în fond, Curtea de Apel București a soluționat cauza cu încălcarea dreptului la apărare al reclamantei, ai cărei apărători aleși nu au avut în mod obiectiv posibilitatea de a participa la termenul de judecată din data de 18.01.2022, primul termen de judecată în fața secției civile a Curții de Apel.

Instanța supremă reține că dreptul la apărare este un principiu de drept constituțional, consacrat de art. 24 din Constituție, potrivit căruia acest drept este garantat în tot cursul procesului.

Conform art. 156 C. proc. civ. 1865, instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată, iar când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.

Se reține că, în mod corect, curtea de apel a considerat neîntemeiată cererea de amânare, în condițiile în care dreptul la apărare nu este unul absolut, fiind necesar a fi exercitat cu bună credință. Faptul că la termenul acordat niciunul dintre avocații petentei nu s-a prezentat și nici nu s-au depus dovezi la dosar care să ateste imposibilitatea prezentării pentru toți apărătorii angajați, impune concluzia că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 156 C. proc. civ.

Este de necontestat că art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale consacră, într-o largă accepțiune, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. În soluționarea cauzei, curtea de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare la exercitarea dreptului la apărare.

În raport de cele anterior arătate, critica recurentei nu poate fi primită, întrucât motivarea curții de apel relevă condițiile unor norme dispozitive ce permit instanței de judecată posibilitatea de a amâna cauza pentru lipsă de apărare temeinic motivată, iar nu obligația acesteia de a da curs cererii de amânare a cauzei.

De altfel, respingerea motivată a cererii de amânare a judecării cauzei nu aduce nicio atingere dreptului la apărare și la un proces echitabil, câtă vreme nu se poate reține care sunt viciile de legalitate care afectează măsura adoptată de instanța de apel și vătămarea legitimă cu caracter procesual suferită de parte.

Așa fiind, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurentă, va fi respins ca nefondat.

Printr-o altă critică, recurenta susține că, în mod neîntemeiat și cu încălcarea dispozițiilor legale, prima instanță nu a analizat întreg fondul cauzei, omițând a se pronunța asupra precizării din data de 11.10.2020, prin care s-a arătat că acțiunea este întemeiată și pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. 2010, considerând, în mod greșit, că aceasta ar fi fost făcută în afara termenului legal.

Totodată, recurenta a considerat ca fiind greșită optica primei instanțe cu privire la cele reținute în raport cu Decizia RIL nr. 5/2001, arătând, totodată, că, dacă acțiunea în anulare ar fi privită drept o cale de atac, atunci a fost soluționată într-o compunere nelegală a completului de către prima instanța de judecată și s-ar impune casarea hotărârii, cu consecința trimiterii cauz