ÎCCJ, Decizia nr. 66/2022

Ședința publică din data de 23 septembrie 2022

Deliberând asupra apelurilor declarate, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 41 din data de 7 aprilie 2022, pronunțată de Completul de 5 Judecători Penal 3-2018 în dosarul nr. x/2018, cu majoritate, au fost respinse ca nefondate, contestațiile în anulare formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și condamnații A., B., C. și D. împotriva deciziei penale nr. 93 din data de 5 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2017.

S-a constatat că, prin încheierea nr. 210 din data de 19 decembrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, reunit la prezenta cauză, s-a dispus admiterea cererii formulate de contestatorul condamnat D. privind suspendarea executării sentinței penale nr. 181 din 28 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 93 din 5 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, până la soluționarea definitivă a contestației în anulare.

Totodată, s-a constatat că, prin încheierea din data de 20 decembrie 2018, s-a dispus suspendarea executării deciziei penale nr. 93 din 5 iunie 2018, pronunțată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017, până la soluționarea definitivă a contestației în anulare, în ceea ce îi privește pe condamnații A. și B..

Constatând că, în cauză, contestatorii A., B., C. și D. au fost condamnați pentru infracțiuni a căror sancționare intră sub incidența dreptului Uniunii și având în vedere elementele de interpretare a dispozițiilor europene aplicabile furnizate de Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, Înalta Curte- Completul de 5 Judecători a lăsat neaplicată Decizia nr. 685/2018 a Curții Constituționale, apreciind că aplicarea standardului instituit prin decizia ultim menționată, relativ la noțiunea de instanță constituită potrivit legii, fiind de natură a genera încălcarea dispozițiilor articolului 325 alin. (1) TFUE, precum și a obiectivelor de referință enunțate în anexa la Decizia 2006/928, în condițiile în care viciul constatat nu este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil potrivit standardelor europene.

Astfel, în ce privește incidența dreptului Uniunii, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a reținut că acuzațiile aduse contestatorilor și în raport cu care s-a pronunțat hotărârea definitivă atacată cu prezenta cale de atac extraordinară se circumscriu unor infracțiuni de corupție la nivel înalt, infracțiuni de abuz în serviciu în legătură cu gestionarea de fonduri europene și infracțiuni de evaziune fiscală privind TVA.

Asupra infracțiunilor de evaziune fiscală privind TVA, în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat constant că acestea intră sub incidența articolului 325 alin. (1) TFUE care obligă statele membre să combată frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri efective și disuasive, întrucât resursele proprii ale Uniunii cuprind, printre altele, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Decizia 2007/436, veniturile din aplicarea unei cote uniforme a bazelor armonizate de evaluare a TVA-ului, stabilite în conformitate cu normele Uniunii, existând o legătură directă între colectarea veniturilor din TVA cu respectarea dreptului Uniunii aplicabil și punerea la dispoziția bugetului Uniunii a resurselor TVA corespunzătoare, de vreme ce orice lacună în colectarea celor dintâi se poate afla la originea unei reduceri a celor din urmă (hotărârea Akerberg Fransson, C-617/10, hotărârea din 5.12.2017, MAS și MB, C-42/17, hotărârea din 5.06.2018, Kolev și alții, C-612/15).

Cât despre infracțiunile de corupție și de abuz în serviciu ce au făcut obiectul cauzei, acestea intră sub incidența dreptului Uniunii având în vedere elementele de interpretare furnizate de Curte în paragrafele 184-194, în sensul că expresia "orice activitate ilegală" din cuprinsul articolului 325 alin. (1) TFUE nu poate fi interpretată restrictiv și acoperă orice act de corupție sau orice abuz în serviciu care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și aceasta indiferent dacă s-a și produs o pierdere de resurse proprii Uniunii.

Mai mult, în ce privește România, obligația de combatere a corupției care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii este completată de angajamentele asumate la încheierea negocierilor de aderare, concretizate ulterior prin adoptarea Deciziei 2006/928 care obligă statul român să adopte norme de drept penal și de procedură penală care să permită aplicarea unor sancțiuni penale cu caracter efectiv și disuasiv în ce privește faptele de corupție și, în special, de corupție la nivel înalt, independent de o eventuală atingere adusă intereselor financiare ale Uniunii.

Ca atare, nu au putut fi primite argumentele contestatorilor condamnați privind inaplicabilitatea deciziei Curții pe motiv că acuzațiile nu vizează infracțiuni ce intră sub incidența dreptului Uniunii.

De asemenea, au fost respinse, ca fiind nefondate, susținerile privind inaplicabilitatea deciziei pe considerentul că prezentele contestații în anulare nu vizează acuzații în materie penală, ci exclusiv o chestiune procedurală, având în vedere faptul că, prin căile extraordinare de atac, se tinde la desființarea unor soluții de condamnare definitive, Curtea statuând expres în sensul că cerința de efectivitate vizează inclusiv punerea în executare a pedepselor dispuse, întrucât în lipsa unei executări efective, sancțiunile nu ar putea avea un caracter efectiv și disuasiv (paragraf 192, teza finală).

Odată stabilită incidența dreptului Uniunii, Înalta Curte a reținut că prin decizia preliminară, Curtea, reunită în Marea Cameră, a confirmat jurisprudența sa rezultată din hotărârea pronunțată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, potrivit căreia MCV este obligatoriu în toate elementele sale pentru România, actele adoptate înainte de aderare de instituțiile Uniunii fiind obligatorii de la data aderării sale. Aceasta este situația Deciziei 2006/928, care este obligatorie în toate elementele sale pentru România atât timp cât nu a fost abrogată. Obiectivele de referință care urmăresc să asigure respectarea statului de drept au de asemenea caracter obligatoriu, România fiind ținută să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ținând seama de recomandările formulate în rapoartele întocmite de Comisie.

În considerarea obligației ce incumbă instanței naționale de a lăsa neaplicate dispozițiile interne care împiedică aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive, Înalta Curte a constatat că aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 685 din 7 noiembrie 2018 ar avea drept consecință desființarea hotărârii definitive și rejudecarea cauzei în apel, iar o astfel de rejudecare are, în mod inevitabil, ca efect, prelungirea duratei procedurilor penale aferente. Or, pe lângă faptul că România s-a angajat să reducă durata procedurii pentru cauzele de corupție, Curtea de Justiție a reamintit că, ținând seama de obligațiile specifice care îi incumbă României în temeiul Deciziei 2006/928, reglementarea și practica națională în această materie nu pot avea drept consecință prelungirea duratei anchetelor privind infracțiunile de corupție sau slăbirea, în orice alt mod, a luptei împotriva corupției (par. 197 din decizie).

Această constatare a contrarietății efectelor Deciziei nr. 685/2018 a Curții Constituționale cu dispozițiile de drept a Uniunii, ce instituie obligații formulate în termeni clari și preciși, care nu sunt însoțite de nicio condiție, este suficientă, prin ea însăși, pentru ca instanța să dea efect direct obiectivelor de referință enunțate în anexa la Decizia 2006/928 și să lase neaplicată hotărârea instanței de contencios constituțional, cel puțin în privința infracțiunilor de corupție, orice altă interpretare a dreptului Uniunii fiind contrară elementelor de interpretare furnizate de Curtea de Justiție și de natură a antrena răspunderea statului român.

Mai mult, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a constatat că aplicarea Deciziei nr. 685/2018 a Curții Constituționale, respectiv desființarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, ar face aplicabilă succesiv Decizia nr. 417/2019 a instanței de contencios constituțional, jurisprudența acesteia din urmă rezultată din deciziile menționate presupunând, în privința infracțiunilor de corupție a căror judecată în fond este de competența instanței supreme, necesitatea unei duble judecări a cauzei în primă instanță și, eventual, a unei triple judecări în apel.

În raport de argumentația ce precede, dând efect direct articolului 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alin. (1) TFUE, precum și Deciziei 2006/928, în interpretarea dată de Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, prin hotărârea pronunțată la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a lăsat neaplicată Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curții Constituționale, aplicarea standardului instituit prin decizia ultim menționată, relativ la noțiunea de instanță constituită potrivit legii, fiind de natură a genera un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și de corupție în general, cu încălcarea dispozițiilor menționate, în condițiile în care viciul constatat nu este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil potrivit standardelor europene.

Analizând contestațiile în anulare formulate prin prisma motivului invocat, respectiv prevederile art. 426 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, cu majoritate a constatat caracterul nefondat al acestora.

Cu titlu preliminar analizei contestațiilor în anulare, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a apreciat că este necesară prezentarea succesiunii în timp a dispozițiilor legale reclamate ca fiind încălcate în cauză de către instanța de apel care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv art. 32 din Legea nr. 304/2004, care reglementează compunerea Completului de 5 judecători din cadrul instanței supreme.

Acest text de lege a suferit, în intervalul 2013 - 2018, o serie de modificări după cum urmează:

Potrivit dispozițiilor legale incidente în anul 2013, ca interval de referință, art. 32 din legea precitată avea următorul conținut:

"(1) La începutul fiecărui an, în materie penală se stabilesc două complete de 5 judecători formate numai din judecători din cadrul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

(2) În alte materii decât cea penală se stabilesc la începutul fiecărui an două complete de 5 judecători.

(3) În compunerea completelor prevăzute la alin. (2) intră, de regulă, judecători specializați, în funcție de natura cauzei.

(4) Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție aprobă compunerea completelor de 5 judecători. Judecătorii care fac parte din aceste complete sunt desemnați de președintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepțional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

(5) Completul de 5 judecători este prezidat de președintele sau vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. În lipsa acestora, completul poate fi prezidat de un președinte de secție desemnat în acest scop de președintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

(6) Cauzele care intră în competența completelor prevăzute la alin. (1) și (2) vor fi repartizate aleatoriu în sistem informatizat."

Ulterior, prin Legea nr. 255/2013, alin. (1), (4) și (5) ale art. 32 au fost modificate și aveau următorul cuprins:

"(1) La începutul fiecărui an, în materie penală se stabilesc complete de 5 judecători formate numai din judecători din cadrul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

(4) Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție aprobă numărul și compunerea completelor de 5 judecători, la propunerea președintelui secției penale. Judecătorii care fac parte din aceste complete sunt desemnați, prin tragere la sorți, în ședință publică, de președintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepțional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

(5) Completul de 5 judecători este prezidat de președintele sau vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, atunci când acesta face parte din complet, potrivit alin. (4), de președintele secției penale sau de decanul de vârstă, după caz."

Din dispozițiile legale precitate, în vigoare la data soluționării cauzei în care a fost pronunțată decizia penală atacată, a rezultat că modificările textului de lege vizau numărul completurilor de 5 judecători din materie penală, care nu mai era limitat la două, implicarea președintelui secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în propunerea numărului și a componenței acestora, desemnarea judecătorilor din aceste formațiuni de judecată prin tragere la sorți și stabilirea celui care prezida completul de 5 judecători în persoana președintelui sau vicepreședintelui Înaltei Curți, atunci când acesta făcea parte din complet, a președintelui secției penale, fără a se face vreo altă precizare și, în aceeași modalitate, a decanului de vârstă.

Modificările intervenite nu au fost corelate și cu alte texte din legea de organizare judiciară, care au rămas neschimbate.

Astfel, deși se reglementa un număr nelimitat de completuri de 5 judecători în materie penală și două completuri în alte materii, numărul total al completurilor de 5 judecători din cadrul Înaltei Curți a rămas nemodificat, respectiv 4 (art. 19 din Legea nr. 304/2004).

Totodată, s-a reținut că modificările aduse art. 32 nu au fost corelate cu dispozițiile art. 33, care, de asemenea, au rămas neschimbate și care prevedeau, în alin. (1), că:

"președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreședinți prezidează Secțiile Unite, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, precum și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Completul de 5 judecători și orice complet în cadrul secțiilor, când participă la judecată", iar, în alin. (3), că:

"președinții de secții pot prezida orice complet de judecată din cadrul secției, iar ceilalți judecători prezidează prin rotație".

Or, în enumerarea formațiunilor de judecată din cadrul instanței supreme prezidate de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în lipsa acestuia, de unul dintre vicepreședinți, era menționat expres de legiuitor și Completul de 5 judecători, alături de Secțiile Unite, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, precum și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, conținutul prevederilor legale precitate reglementa conducerea completurilor de 5 judecători de către președintele, respectiv vicepreședinții instanței supreme, în contradicție evidentă cu dispozițiile art. 32 alin. (4) care reglementau tragerea la sorți a judecătorilor din cadrul acestor completuri.

Mai mult, conform noilor modificări, președintele secției penale avea competența exclusivă de a propune numărul și componența completurilor de 5 judecători, în lipsa unei prevederi exprese a legiuitorului, în toate materiile, deși în alin. (3) al art. 32 (rămas nemodificat) se instituia regula specializării judecătorilor din compunerea completurilor, în funcție de natura cauzei.

În plus, teza a doua din alin. (5) al art. 32, referitoare la prezidarea de către președintele secției penale sau a decanului de vârstă a completurilor de 5 judecători, cu privire la care legiuitorul nu a făcut nicio mențiune așa cum a făcut-o în cazul președintelui instanței și a vicepreședintelui (atunci când acesta face parte din complet) contrazice prevederea din alin. (4) al aceluiași articol conform căruia judecătorii care fac parte din aceste completuri sunt desemnați prin tragere la sorți. Interpretarea literală a art. 32 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013, îndrituia președintele secției penale sau decanul de vârstă, după caz, să conducă completurile de 5 judecători, indiferent de materie. De altfel, președinții secțiilor civile erau excluși de la conducerea completurilor de 5 judecători în materie civilă, deși, și în cadrul completurilor de 5 judecători trebuie respectat principiul specializării.

Înalta Curte a reținut că aspectele relevate anterior denotă lipsa de claritate a modificărilor legislative, imprecizia termenilor folosiți de legiuitor fiind de natură a conduce la interpretări juridice diferite.

De altfel, realitatea juridică a confirmat această concluzie. Însă, deși desemnarea, prin tragere la sorți, a 4 din cei 5 membri ai completurilor de judecată, a avut caracter public și transparent, fiind cunoscută tuturor participanților din procesele penale, niciuna dintre părțile implicate în procedurile judiciare aflate pe rolul completurilor de 5 judecători ori apărătorii acestora sau Ministerul Public, în intervalul cuprins între 01 februarie 2014, când au intrat în vigoare modificările referite, și până la pronunțarea, de către Curtea Constituțională, a deciziei nr. 685 din 07 noiembrie 2018, nu au invocat nelegala compunere a formațiunilor de judecată nici cu ocazia soluționării apelurilor și nici ulterior rămânerii definitive a deciziilor penale, ca motiv de contestație în anulare, aceeași fiind situația și în prezenta cauză.

Pe cale de consecință, s-a constatat că atât instanța supremă, cât și părțile și Ministerul Public au dat aceeași interpretare dispozițiilor legale privind compunerea completurilor de 5 judecători.

Ulterior pronunțării deciziei penale atacate, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004, s-au stabilit cu claritate regulile privind completurile de 5 judecători, atât în materie penală, cât și în alte materii, respectiv desemnarea, prin tragere la sorți, a tuturor membrilor acestora, precizarea expresă a persoanelor, dar și a modalității concrete în care se prezidează aceste completuri.

Astfel, art. 32 din Legea nr. 304/2004 are, în prezent, următorul conținut, ambiguitățile și contradicțiile legislative cuprinse în reglementarea anterioară generatoare de interpretări diferite a textelor de lege fiind înlăturate prin prevederile inserate, cu claritate și precizie, în special, în alin. (5) și (6) ale articolului precitat:

"(5) Completul de 5 judecători este prezidat de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de unul dintre cei 2 vicepreședinți sau de președinții de secție atunci când aceștia fac parte din complet, desemnați potrivit alin. (4) (prin tragere la sorți).

(6) În cazul în care niciunul dintre aceștia nu a fost desemnat să facă parte din completurile de 5 judecători, completul este prezidat, prin rotație, de fiecare judecător, în ordinea vechimii în magistratură a acestora."

Prin Decizia nr. 685 din data de 7 noiembrie 2018 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018), interpretarea jurisprudențială unitară a normelor de referință, constantă în intervalul 01.02.2014 - 23.07.2018, a fost invalidată de instanța de contencios constituțional, însă această împrejurare nu este de natură a afecta legalitatea compunerii instanței care a pronunțat soluția definitivă anterior atât modificărilor aduse Legii nr. 304/2004 prin Legea nr. 207/2018, cât și datei publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 685/2018.

Astfel, dispozițiile legale în vigoare la data de 5 iunie 2018, relevante cu privire la desemnarea membrilor și conducerea completurilor de 5 judecători erau cuprinse în art. 32 alin. (4), (5) și art. 33 din Legea nr. 304/2004, precum și în art. 28 alin. (4) și art. 29 din Regulamentul din 21 septembrie 2004 privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea nr. 3 din 28 ianuarie 2014 a Înaltei Curți, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014, potrivit cărora "Completele de 5 judecători sunt prezidate, după caz, de președintele, vicepreședinții, președintele secției penale sau decanul de vârstă"; "În scopul stabilirii completelor de 5 judecători în materie penală, președintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreședinții Înaltei Curți de Casație și Justiție desemnează anual, prin tragere la sorți, în ședință publică, câte 4 sau, după caz, câte 5 judecători (n.r) din cadrul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru fiecare complet". Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți - act administrativ cu caracter normativ, publicat în Monitorul Oficial - prevedea, prin norme previzibile și accesibile părților, care sunt judecătorii instanței supreme care prezidează completurile de 5 judecători.

Imprecizia relevată de interpretarea gramaticală a textului art. 32 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, în forma în vigoare la acea dată (care nu includea președintele secției penale în enumerarea judecătorilor cărora, potrivit legii, le revenea atribuția de a prezida completul de 5 judecători, atunci când făceau parte din complet "potrivit alin. (4)") era contrabalansată, astfel, de o interpretare sistematică a normei (mai ales în coroborare cu art. 33 din aceeași lege) și de clarificările aduse prin legislația secundară, adoptată, conform art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004, în vederea organizării executării legii la nivelul instanței supreme.

Acest context normativ primar și secundar, în vigoare la data soluționării definitive a prezentei cauze, a constituit baza juridică a participării, în Completul de 5 judecători și a prezidării acestei formațiuni de judecată, de către președintele, vicepreședinții instanței supreme ori președintele secției penale, după caz.

În intervalul de timp premergător intrării în vigoare a Legii nr. 207/2018, pe toată durata de activitate a Legii nr. 304/2004 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 255/2013), interpretarea ansamblului normelor anterior menționate a fost unanim reflectată în modul de alcătuire a completurilor de 5 judecători și necontestată nici în speța de față (pe durata soluționării apelului), nici în alte cauze deduse judecății acestor completuri.

Dacă, în contextul considerentelor regăsite în paragraful 130 al deciziei nr. 685/2018 a Curții Constituționale, o atare realitate juridică a fost apreciată irelevantă pentru constatarea conflictului juridic de natură constituțională, din perspectiva procesului de aplicare efectivă a legii și a deciziei Curții în calea extraordinară de atac a contestației în anulare, ea reprezintă, prin raportare la exigențele art. 126 alin. (1) din Constituție, punctul de pornire în analiza realizată de instanță.

Din această perspectivă, s-a constatat că nu se poate face abstracție de faptul că aplicarea în timp a normelor de procedură penală - cum sunt și cele care reglementează alcătuirea completului de judecată - este supusă regulii tempus regit actum.

Exigențele acestui principiu fundamental operează atât în ipoteza în care intervin modificări legislative ale unor norme de procedură (caz în care art. 15 alin. (2) din Constituție instituie o prohibiție expresă de aplicare retroactivă a noii legi), cât și în ipoteza în care sunt emise acte jurisdicționale obligatorii, prin care se interpretează dispoziții de această natură.

Indiferent de emitentul lor, actele jurisdicționale prin care sunt supuse interpretării ori, după caz, sunt sancționate pentru neconstituționalitate normele de procedură produc întotdeauna efecte numai pentru viitor, caracter consacrat expres atât în cazul deciziilor de contencios constituțional (art. 147 alin. (4) Constituție), cât și al deciziilor obligatorii pronunțate de Înalta Curte în exercitarea atribuțiilor sale de unificare a practicii judiciare [art. 126 alin. (2), (3) Constituție și art. 474 alin. (2), (4) și art. 477 alin. (3) din C. proc. pen..]. Astfel de acte de jurisdicție nu sunt aplicabile raporturilor juridice soluționate definitiv anterior adoptării lor, cu singura excepție a situației prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (în măsura în care sunt întrunite toate cerințele textului de lege).

În cazul particular al contestației în anulare, repunerea în discuție a soluției definitive se grefează întotdeauna pe erori de procedură, circumscrise motivelor prevăzute de art. 426 din C. proc. pen., prin care se tinde la asigurarea conformității depline dintre hotărârea definitivă și exigențele de legalitate ale procesului penal. În demersul de verificare a acestei conformități, baza normativă a analizei instanței o constituie, însă, legea în vigoare la data pronunțării hotărârii definitive, numai în raport de această lege urmând a se verifica dacă instanța de apel a comis erori de drept și dacă ele au viciat sau nu procedura ce a premers pronunțării deciziei definitive.

Având natura juridică a unei căi extraordinare de atac, de anulare și retractare a hotărârilor definitive ce conțin erori de drept, contestația în anulare are întotdeauna ca temei exclusiv nulitatea unor acte de procedură efectuate anterior pronunțării hotărârii (error in procedendo). La rândul său, noțiunea de "nulitate" implică întotdeauna încălcarea prescripțiilor legale în vigoare la data efectuării actului nul sau anulabil.

Orice modificare legislativă adusă normelor de procedură ulterior pronunțării hotărârii definitive, chiar premergător comunicării acesteia ca act procedural, este irelevantă sub aspectul legalității deciziei și nesusceptibilă a atrage, eo ipso, desființarea sa. A admite posibilitatea ca soluția dată printr-o hotărâre definitivă să fie repusă în discuție ca efect exclusiv al intervenirii, ulterior pronunțării sale, a unei legi noi de procedură sau a fortiori a unei interpretări obligatorii a normei de drept procesual printr-un act de jurisdicție, înseamnă, implicit, a recunoaște posibilitatea aplicării retroactive a legii procesual penale în scopul anulării unei hotărâri rămase definitive sub imperiul altei legi.

Or, în dreptul intern, dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție instituie explicit principiul neretroactivității legii de procedură.

La rândul său, jurisprudența Curții Constituționale, dezvoltată inclusiv pe tărâmul atribuției prevăzute de art. 146 lit. e) C. proc. pen., exclude eventuala asimilare a deciziilor sale cu un temei pentru repunerea în discuție a hotărârilor definitive.

În deciziile prin care a soluționat conflicte juridice de natură constituțională în care a fost implicată autoritatea judecătorească, Curtea Constituțională a subliniat în mod constant că "Efectul ex nunc al actelor Curții constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică (s.n) și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională" (Decizia nr. 838 din 27.05.2009, publicată în M.Of. nr. 461 din 03.07.2009, Decizia nr. 972 din 21.11.2012, publicată în M.Of. nr. 800 din 28.11.2012, Decizia nr. 460 din 13.11.2013, Publicată în M. Of. nr. 762 din 09.12.2013, toate pronunțate de Curtea Constituțională).

Totodată, prin Decizia nr. 838 din 27.05.2009, evocată supra, constatând existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, Curtea a subliniat că sesizarea sa pentru îndeplinirea atribuției referitoare la soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, precum și decizia prin care se stabilește existența unui conflict și modul de soluționare a acestuia "nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătorești".

A reținut, de asemenea, că "asimilarea atribuției prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituție cu efectuarea de către Curtea Constituțională a unui control de legalitate/constituționalitate asupra hotărârilor judecătorești, transformând Curtea într-o instanță de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispozițiilor constituționale privind soluționarea conflictelor juridice și o încălcare flagrantă a competenței Curții Constituționale. (...) Așa fiind, apare ca evident că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 din C. proc. civ.

De altfel, Curtea a statuat și cu alte ocazii că, potrivit competențelor sale, care sunt expres și limitativ prevăzute de art. 146 din Constituție și de Legea nr. 47/1992, aceasta asigură, pe calea controlului de constituționalitate, supremația Constituției în sistemul juridic normativ, nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătorești sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice".

Prin urmare, Înalta Curte- Completul de 5 Judecători a constatat că motivul invocat nu se circumscrie cazului de contestație în anulare privind compunerea completului de judecată, instanța de apel fiind compusă potrivit legii în vigoare și potrivit interpretării unanime și necontestate date actelor normative relevante la data pronunțării.

În ce privește completarea motivelor contestației în anulare formulată de contestatorul condamnat B. în cadrul căreia acesta invocă nerespectarea principiului continuității, Înalta Curte - Completul de 5 judecători a constatat că această chestiune excedează motivelor pentru care a fost admisă în principiu contestația în anulare și, ca atare, instanța nu este abilitată să analizeze această critică.

Față de aceste considerente, Înalta Curte - Completul de 5 judecători, cu majoritate, a respins, ca nefondate, contestațiile în anulare formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și condamnații A., B., C. și D. împotriva deciziei penale nr. 93 din data de 5 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2017, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. va obliga contestatorii condamnați la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

În opinie separată, în esență, s-a reținut că prin aplicarea Deciziei nr. 685/2018 a Curții Constituționale în cererile de contestație în anulare și redeschiderea procedurii finalizate prin Decizia nr. 93 din 5 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători nu se încălcă articolul 325 alin. (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenția PIF, precum și cu Decizia 2006/928", neexistând temeiuri pe baza cărora să se poată reține existența unui risc sistemic de impunitate ca urmare a aplicării normelor naționale referitoare la termenele de prescripție, până la pronunțarea unei hotărâri definitive, subsecvent rejudecării.

Împotriva deciziei penale nr. 41 din data de 7 aprilie 2022, pronunțată de Completul de 5 Judecători Penal 3-2018 în dosarul nr. x/2018 persoanele condamnate B., D. și A. au declarat apel, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2022, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 12 septembrie 2022, dată la care au avut loc și dezbaterile, susținerile reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate. Având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea la data de 19 septembrie 2022 și ulterioară la data de 23 septembrie 2022.

Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul de 5 Judecători examinând cu prioritate admisibilitatea căii de atac promovate, constată că aceasta este inadmisibilă și va fi respinsă ca atare, pentru următoarele considerente:

Dând eficiență principiului stabilit prin dispozițiile art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora, potrivit dispozițiilor legii procesual penale prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor art. 408 din C. proc. pen., pot fi atacate cu apel sentințele, dacă legea nu prevede altfel, iar potrivit dispozițiilor art. 370 alin. (1) din C. proc. pen. "Hotărârea prin care cauza este soluționată de prima instanță de judecată sau prin care aceasta se dezînvestește fără a soluționa cauza se numește sentință."

Totodată, art. 432 din C. proc. pen. reglementează în alin. (4), căile de atac care pot fi exercitate împotriva hotărârii pronunțate asupra contestației în anulare, stabilind că "sentința dată în contestația în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă".

Potrivit prevederilor art. 432 alin. (1) din C. proc. pen. "instanța... dacă găsește contestația întemeiată, desființează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere și procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului (și nu a contestației, n.n.)" sau la rejudecarea cauzei, după desființare.

Conform prevederilor menționate anterior, în situația în care hotărârea atacată a rămas definitivă prin neapelare [pentru cazurile prevăzute de art. 426 alin. (1) lit. b), i) din C. proc. pen..] și contestația în anulare este formulată împotriva sentinței aparținând primei instanțe, aceasta este susceptibilă de a fi atacată cu apel.

Pe de altă parte, în situația în care contestația în anulare este formulată împotriva hotărârii rămasă definitivă în fața instanței de apel, aceasta este soluționată printr-o decizie pronunțată tot de instanța de apel, care este definitivă. Prin respingerea contestației în anulare, hotărârea atacată își menține puterea executorie și își produce în continuare efectele ca orice hotărâre penală definitivă.

Astfel fiind se constată că o hotărâre dată într-o cale de atac extraordinară poate fi atacată printr-o cale de atac ordinară numai dacă și hotărârea atacată este susceptibilă de o asemenea cale de atac.

Raportând dispozițiile legale incidente la cauza dedusă judecății, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție reține că a fost sesizat cu apelul formulat de condamnații D., B. și A. împotriva deciziei penale nr. 41 din 7 aprilie 2022 pronunțată de Completul de 5 Judecători Penal 3-2018 în dosarul nr. x/2018, hotărâre definitivă, prin care a fost respinsă, ca nefondată, contestația în anulare formulată de condamnații A., B., C. și D..

Având în vedere că, în cauză, contestația în anulare a fost formulată împotriva hotărârii rămasă definitivă în fața instanței de apel, în mod corect aceasta a fost soluționată printr-o decizie pronunțată tot de instanța de apel, care este definitivă.

Drept urmare, în privința deciziei penale nr. 41 din 7 aprilie 2022 pronunțată de Completul de 5 Judecători Penal 3-2018 în dosarul nr. x/2018, care este definitivă, legea nu prevede posibilitatea exercitării vreunei căi ordinare de atac, fiind susceptibile de reformare pe calea apelului exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

În acest sens, în practica anterioară s-a decis că recursul declarat împotriva unei decizii prin care s-a respins contestația în anulare întemeiată pe cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) - c) din C. proc. pen. (din 1968 - n.n.) este inadmisibil sau că, dacă decizia atacată a fost pronunțată de instanța învestită să soluționeze contestația în anulare împotriva unei decizii pronunțate în recurs, aceasta este definitivă și nu poate fi atacată cu un nou recurs ori că decizia pronunțată de instanța de recurs învestită cu soluționarea contestației în anulare împotriva propriei hotărâri date în judecarea unui recurs anterior este definitivă și nu poate fi atacată cu apel sau cu recurs.

Totodată, prin Decizia nr. 5/2015(1519), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a stabilit că hotărârea pronunțată în procedura examinării admisibilității în principiu a contestației în anulare, împotriva unei sentințe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului.

Având în vedere faptul că a fost formulată o cale de atac nerecunoscută de legea procesual penală, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în baza art. 421 pct. 1 lit. a) din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibile, apelurile declarate de persoanele condamnate B., D. și A. împotriva deciziei penale nr. 41 din data de 7 aprilie 2022, pronunțată de Completul de 5 Judecători Penal 3-2018 în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., apelanții vor fi obligați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru apelanți, în cuantum de câte 220 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile, apelurile declarate de persoanele condamnate B., D. și A. împotriva deciziei penale nr. 41 din data de 7 aprilie 2022, pronunțată de Completul de 5 Judecători Penal 3-2018 în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă apelanții la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru apelanți, în cuantum de câte 220 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 septembrie 2022.