ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 14 iulie 2022

Asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1390 din 06 septembrie 2021 pronunțată de Judecătoria Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2019, în baza art. 5 C. pen., a fost recalificată fapta reținută în sarcina inculpatului A. din tentativă la infracțiunea de stabilire, cu rea-credință, de către contribuabil, a impozitelor, taxelor și contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în tentativă la infracțiunea de stabilire, cu rea-credință, de către contribuabil, a impozitelor, taxelor și contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. din 1969.

În baza art. 20 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen., art. 37 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 374 alin. (4) raportat la art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, sub aspectul săvârșirii tentativei la infracțiunea de stabilire, cu rea-credință, de către contribuabil, a impozitelor, taxelor și contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. din 1969, cu referire la art. 12 din Legea nr. 187/2012, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) (dreptul de a fi administrator într-o societate comercială) C. pen. din 1969 pe o durată de 3 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale. În temeiul art. 71 alin. (1) C. pen. din 1969, cu referire la art. 12 din Legea nr. 187/2012, s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) (dreptul de a fi administrator într-o societate comercială) C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei principale, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 83 C. pen. din 1969, s-a dispus revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului A. prin sentința penală nr. 1189/28 noiembrie 2002 a Judecătoriei Piatra Neamț, pronunțată în dosarul nr. x/2002, rămasă definitivă prin neapelare la 10 decembrie 2002, în raport de săvârșirea faptei deduse judecății, și s-a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa aplicată în cauză, inculpatul A. urmând să execute pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare.

S-a constatat că fapta dedusă judecății este concurentă cu fapta de evaziune fiscală, prevăzută de art. 11 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 87/1994 (forma în vigoare în martie 2005), cu aplicarea art. 5 C. pen., art. 35 C. pen. și art. 37 lit. a) C. pen. din 1969, pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare prin sentința penală nr. 717 din 19 mai 2014 a Judecătoriei Târgu Mureș, pronunțată în dosarul nr. x/2006, definitivă prin decizia penală nr. 302/A din 11 iunie 2015 a Curții de Apel Târgu Mureș.

S-a constatat că prin sentința penală nr. 717 din 19 mai 2014 a Judecătoriei Târgu Mureș, pronunțată în dosarul nr. x/2006, definitivă prin decizia penală nr. 302/A/11 iunie 2015 a Curții de Apel Târgu Mureș, inculpatului i s-au aplicat, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. din 1969 pe o durată de 5 ani și pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. din 1969.

S-a menținut revocarea beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicate inculpatului A. prin sentința penală nr. 1189/28 noiembrie 2002 a Judecătoriei Piatra Neamț, pronunțată în dosarul nr. x/2002, rămasă definitivă prin neapelare la 10 decembrie 2002, revocare dispusă prin sentința penală nr. 717 din 19 mai 2014 a Judecătoriei Târgu Mureș, pronunțată în dosarul nr. x/2006, definitivă prin decizia penală nr. 302/A/11 iunie 2015 a Curții de Apel Târgu Mureș, în raport de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală care a format obiectul respectivei judecăți.

În baza art. 36 alin. (1), art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, a fost contopită pedeapsa rezultantă parțială aplicată în cauză, de 2 ani și 6 luni închisoare, cu pedeapsa rezultantă parțială aplicată prin sentința penală nr. 717 din 19 mai 2014 a Judecătoriei Târgu Mureș, pronunțată în dosarul nr. x/2006, definitivă prin decizia penală nr. 302/A/11 iunie 2015 a Curții de Apel Târgu Mureș, de 6 ani închisoare, și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare, fără adăugarea unui spor.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen. din 1969 și art. 65 alin. (2) C. pen. din 1969, cu referire la art. 12 din Legea nr. 187/2012, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. din 1969 pe o durată de 5 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale rezultante. În baza art. 71 alin. (1) C. pen. din 1969, cu referire la art. 12 din Legea nr. 187/2012, s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei principale rezultante, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 36 alin. (3) C. pen. din 1969, s-a dedus din pedeapsa principală rezultantă de 6 ani închisoare durata reținerii din data de 03 aprilie 2006 și a arestării preventive din perioada 04 aprilie 2006 - 07 aprilie 2006 și perioada executată de inculpat de la 11 iunie 2015 până la 26 aprilie 2017 în dosarul nr. x/2006 al Judecătoriei Târgu Mureș.

S-a dispus emiterea mandatului de arestare preventivă pe numele inculpatului A. la data rămânerii definitive a hotărârii.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. coroborat cu art. 19 și art. 25 alin. (1) C. proc. pen., cu aplicarea art. 1357 și art. 1381 C. civ., a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea civilă exercitată de partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 249 și următoarele C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, solicitarea părții civile Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, de instituire a măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului.

În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea către Oficiul Național al Registrului Comerțului a sentinței după rămânerea definitivă, pentru efectuarea cuvenitelor mențiuni.

În temeiul art. 4 și art. 5 din O.G. nr. 39/2015, s-a dispus comunicarea sentinței, după rămânerea definitivă, către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Neamț în vederea înscrierii în cazierul fiscal al inculpatului.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.370 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat (din care suma de 3.020 de RON este aferentă urmăririi penale și suma de 350 RON este aferentă camerei preliminare și judecății).

Pentru a pronunța această hotărâre, analizând probele administrate în cursul urmăririi penale și al judecății, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanța de fond a reținut, în esență, că fapta inculpatului A. care, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., la data de 05 ianuarie 2010, a solicitat, prin înregistrarea la Administrația Finanțelor Publice Brașov la nr. 15796 din 05 ianuarie 2010 a decontului de taxă pe valoare adăugată (declarația 300), rambursarea cu titlu de TVA a sumei de 6056229 RON, sumă care a fost stabilită cu rea-credință, în care a fost inclusă și suma de 3964945 RON, aferentă facturilor fiscale NTVDU nr. x/02 iunie 2005 și nr. x/03 iunie 2005 emise de S.C. C. S.R.L. în baza contractului de vânzare cumpărare nr. x/12 mai 2015 și înregistrate în contabilitatea S.C. B. S.R.L., aceste facturi fiind anulate, ca acte subsecvente ale contractului menționat, prin sentința nr. 91/F/28 ianuarie 2009 a Tribunalului Neamț pronunțată în dosarul nr. x/2006, întrunește elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de stabilire, cu rea-credință, de către contribuabil, a impozitelor, taxelor și contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

S-a mai arătat că inculpatul A. a solicitat judecarea cauzei conform procedurii în cazul recunoașterii vinovăției, prevăzută de art. 375 C. proc. pen., cerere care a fost admisă de instanță, cu consecința pronunțării soluției doar pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.

Analizând incidența legii penale mai favorabile din perspectiva prevederilor art. 5 C. pen., astfel cum au fost interpretate prin decizia Curții Constituționale nr. 265/2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, Judecătoria Brașov a apreciat că vechiul C. pen. are un caracter mai favorabil raportat la situația juridică a inculpatului, motiv pentru care a recalificat fapta reținută în sarcina acestuia din tentativă la infracțiunea de stabilire, cu rea-credință, de către contribuabil, a impozitelor, taxelor și contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în tentativă la infracțiunea de stabilire, cu rea-credință, de către contribuabil, a impozitelor, taxelor și contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. din 1969.

Instanța de prim grad jurisdicțional a examinat și solicitarea formulată de inculpat vizând încetarea procesului penal pe temeiul prescripției răspunderii penale, context în care a arătat că, potrivit art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen. din 1969, termenul de prescripție a răspunderii penale pentru persoana fizică este de 8 ani, atunci când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani. Pedeapsa instituită pentru infracțiunea prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 este închisoarea cu limite cuprinse între 3 și 10 ani, în prezent alternativ cu pedeapsa amenzii, iar momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este reprezentat de data săvârșirii infracțiunii, astfel cum stipulează art. 122 alin. (2) C. pen. din 1969. Instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale se regăsește în art. 123 C. pen. din 1969, întreruperea operând prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal, ce are ca efect curgerea unui nou termen de prescripție a răspunderii penale. Potrivit art. 124 C. pen. din 1969, în forma în vigoare până la data de 22 aprilie 2012, considerată mai favorabilă pentru inculpatul A., prin prescripția specială a răspunderii penale se înțelege depășirea termenului de prescripție prevăzut în cuprinsul art. 122 C. pen. din 1969 cu încă jumătate, oricâte întreruperi ar interveni.

Realizând aplicarea dispozițiilor legale evocate la situația supusă analizei, instanța de fond a reținut că data comiterii infracțiunii ce i se impută inculpatului A. este 5 ianuarie 2010, moment de la care a început să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale. A. a dobândit calitatea procesuală de suspect la data de 21 ianuarie 2015, acest act procesual fiind circumscris categoriei actelor ce se comunică suspectului. Dispozițiile cuprinse în această ordonanță au avut un rol întreruptiv al cursului prescripției răspunderii penale, generând curgerea unui nou termen de prescripție, întrucât s-a realizat ulterior comunicarea acuzației și a drepturilor și obligațiilor ce îi revin suspectului. Și potrivit actualului C. pen., termenul de prescripție specială de 16 ani nu apare ca fiind împlinit. Adițional, s-a avut în vedere aspectul că termenul de prescripție a fost suspendat pe o durată de 2 luni, aferentă stării de urgență instituite și prelungite pe teritoriul României în cursul anului 2020, conform art. 41 din Decretul nr. 195 din 16 martie 2020 și art. 62 din Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020.

Instanța de fond nu a împărtășit punctul de vedere exprimat de apărătorul inculpatului A., în sensul că în actuala reglementare cursul termenului de prescripție a răspunderii penale nu este susceptibil de întrerupere pe considerentul că Parlamentul României nu a modificat art. 155 alin. (1) C. pen. în termen de 45 zile de la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018. În considerentele deciziei indicate, care are caracter obligatoriu, Curtea a constatat că soluția legislativă anterioară, prevăzută de art. 123 alin. (1) din vechea reglementare, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale aplicabile, întrucât statua întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat. În viziunea Curții, o pârghie legală de încunoștințare a persoanei poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripție a răspunderii penale. Observând argumentația elaborată de instanța de contencios constituțional în cadrul deciziei de referință, s-a conchis că prin aceasta nu s-a declarat neconstituțional întregul art. 155 C. pen., ci numai soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin "îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză" din cuprinsul acestui text de lege. Astfel, dispozițiile art. 155 alin. (4) C. pen. privind prescripția specială sunt aplicabile, nefiind îmbrățișată optica jurisprudențială conform căreia noțiunea de prescripție specială nu are corespondent în legislația activă. În ambele reglementări de drept penal material se poate proceda la tragerea la răspundere penală a inculpatului, deoarece nu s-a împlinit termenul de prescripție specială a răspunderii penale calculat conform acestora.

Sub aspectul laturii obiective a infracțiunii săvârșite de inculpat, Judecătoria Brașov a reținut că s-a creionat încercarea inculpatului de stabilire a taxei pe valoarea adăugată de o manieră frauduloasă, având ca rezultat obținerea fără drept a unei rambursări, încercare ce nu și-a atins finalitatea în urma analizei decontului de TVA de către organele abilitate. Rambursările la care fac referire dispozițiile art. 8 din Legea nr. 241/2005 sunt acele restituiri rezultate din deconturile de taxă pe valoarea adăugată, cu opțiune de rambursare. Fapta a fost susceptibilă să genereze o stare de pericol pentru relațiile sociale care guvernează stabilirea corectă a taxelor și care asigură protecția bugetului de stat, iar legătura de cauzalitate dintre acțiune și urmare a rezultat din materialitatea activității desfășurate de inculpat. Din perspectiva laturii subiective, prima instanță a reținut că inculpatul a acționat în numele contribuabilului cu intenție directă, urmărind obținerea unui avantaj fiscal nelegal din restituire.

În cadrul operațiunii de individualizare și proporționalizare a pedepsei, Judecătoria Brașov s-a orientat prin prisma criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen. din 1969. În concret, s-a reținut că, acționând în numele S.C. B. S.R.L., inculpatul a solicitat în mod nejustificat la rambursare o taxă pe valoarea adăugată prin depunerea la organele fiscale a decontului de TVA, respectiv prin disimularea realității și legalității unor operațiuni având la bază un contract anulat de către instanța comercială. Creșterea excesivă, artificială și succesivă a prețului rulmenților stipulați în cuprinsul convențiilor, conceperea unui circuit financiar fictiv, în cadrul căruia a fost introdusă o societate comercială de tip fantomă, urmate de livrarea mărfurilor la export, demonstrează neveridicitatea tranzacției efectuate pe teritoriul României, în care au fost angrenate S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., și converge spre concluzia că inculpatul a avut ca obiectiv crearea unui cadru propice obținerii unei sume mari de bani de la bugetul statului, cu titlu de rambursare de TVA. Inculpatul a avut un grad considerabil de implicare în inițierea și desfășurarea circuitului comercial plăsmuit, iar eventualul folos material urmărit de acesta a fost însemnat. Încărcând fictiv TVA deductibilă, inculpatul a generat o sumă negativă de TVA obiect al rambursării, întrucât TVA deductibilă a fost mai mare decât TVA colectată pentru perioada fiscală de referință. Mecanismul fraudulos a fost identificat consecutiv analizei de către organele abilitate a decontului de TVA cu solicitare de rambursare și s-a refuzat rambursarea. Astfel, fapta a rămas în stadiul tentativei ca urmare a atitudinii prompte a organelor de control fiscal și în mod independent de manifestarea de voință a inculpatului. Cu toate acestea, s-a remarcat trecerea unei perioade îndelungate de la data săvârșirii faptei, astfel că impactul ilicitului penal asupra societății s-a diminuat. A fost valorificată și conduita procesuală sinceră adoptată de inculpat în faza de judecată. Sub aspectul elementelor care particularizează persoana inculpatului, s-a reținut că acesta este recidivist și a mai săvârșit o faptă de evaziune fiscală de o gravitate ridicată pentru care a fost condamnat în cadrul unei proceduri judiciare distincte, în concurs cu fapta care a fost cercetat în prezenta cauză.

Toate aceste aspecte au fost reținute de instanță ca având valoarea unor circumstanțe care conturează gradul de pericol al faptei și caracterizează persoana inculpatului, reflectându-se în cuantumul pedepsei aplicate. Instanța a considerat că o pedeapsă cu închisoarea constituie un mijloc apt de reeducare a inculpatului, astfel încât să se formeze o atitudine corectă față de ordinea de drept și regulile de conviețuire socială.

Pentru considerentele expuse, instanța de fond l-a condamnat pe inculpat la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de stabilire, cu rea-credință, de către contribuabil, a impozitelor, taxelor și contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută art. 20 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen., art. 37 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 374 alin. (4) raportat la art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

În baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 83 C. pen. din 1969, a fost revocată suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1189/28 noiembrie 2002 a Judecătoriei Piatra Neamț, pronunțată în dosarul nr. x/2002, rămasă definitivă prin neapelare la data de 10 decembrie 2002, în raport de săvârșirea faptei deduse judecății, și s-a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa aplicată în prezenta cauză, inculpatul urmând a executa pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 36 alin. (1), art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, observând incidența concursului real de infracțiuni, instanța de fond a contopit pedeapsa rezultantă parțială aplicată în cauză, de 2 ani și 6 luni închisoare, cu pedeapsa rezultantă parțială aplicată prin sentința penală nr. 717/19 mai 2014 pronunțată de Judecătoria Târgu Mureș în dosarul nr. x/2006, definitivă prin decizia penală nr. 302/A/11 iunie 2015 a Curții de Apel Târgu Mureș, de 6 ani închisoare, și a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare, fără adăugarea unui spor.

Prima instanță a reținut că algoritmul de calcul a pedepsei a fost determinat de faptul că, în termenul de încercare al suspendării condiționate dispuse prin sentința penală nr. 1189 din 28 noiembrie 2002 a Judecătoriei Piatra Neamț, inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care a fost condamnat prin sentința penală nr. 717 din 19 mai 2014 a Judecătoriei Târgu Mureș și care se află în concurs cu fapta dedusă judecății. În acord cu normele trasate potrivit vechii reglementări de drept penal, s-au aplicat inițial regulile speciale ale tratamentului sancționator al recidivei postcondamnatorii, fiind necesar ca revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei să fie dispusă în raport de fiecare infracțiune nou-comisă, iar apoi s-a conferit incidență regulilor specifice concursului de infracțiuni. Pedeapsa astfel aplicată nu poate fi suspendată, urmând a fi executată în regim de detenție. În context, s-a apreciat că liberarea condiționată acordată inculpatului prin sentința penală nr. 580 din 20 aprilie 2017 a Judecătoriei Vaslui nu poate fi menținută, astfel cum a solicitat apărătorul inculpatului, însă nu poate fi nici anulată prin prisma descoperirii infracțiunii deduse judecății, conform solicitării reprezentantului Ministerului Public, deoarece această instituție nu exista sub imperiul vechiul C. pen.

Totodată, Judecătoria Brașov nu a dat curs solicitării inculpatului referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 55

1

din Legea nr. 254/2013, pe considerentul că zilele câștigate nu au fost luate în calcul la data de 26 aprilie 2017, la care s-a dispus liberarea sa condiționată, având în vedere că prin decizia Curții Constituționale nr. 242/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 677 din 08 iulie 2021, a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că prevederile art. 55

1

din Legea nr. 254/2013, în interpretarea dată prin decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt neconstituționale. În considerentele deciziei enunțate, instanța de contencios constituțional a subliniat că voința legiuitorului nu a vizat aplicarea prevederilor referitoare la compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare și persoanelor care fuseseră liberate condiționat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 169/2017, respectiv anterior datei de 21 iulie 2017.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, instanța de fond a reținut că persoana vătămată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, s-a constituit parte civilă cu suma de 4.339.257 RON împotriva inculpatului, cu titlu de daune materiale, la care s-a adăugat valoarea majorărilor și a penalităților de întârziere calculate de la data scadenței obligației până la data plății efective, a recuperării prejudiciului.

Făcând referire la prevederile art. 19 alin. (1) C. proc. pen. și art. 1357 C. civ., instanța de fond a reținut că fapta ce incumbă inculpatului a rămas în stadiul tentativei, iar acestuia nu i-a fost rambursat TVA-ul solicitat prin decontul aferent facturilor anulate pe cale judecătorească și înregistrate în evidențele contabile, astfel încât nu s-a produs niciun prejudiciu bugetului de stat prin această faptă și nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins de partea civilă și fapta dedusă judecății. Exercitarea acțiunii civile se referă la un prejudiciu eventual izvorât dintr-o serie de tranzacții comerciale care nu formează obiectul cauzei de față, conform deciziilor de impunere și rapoartelor de inspecție fiscală aflate în dosarul de urmărire penală.

În consecință, față de neîndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, în temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. coroborat cu art. 19 și art. 25 alin. (1) C. proc. pen., cu aplicarea art. 1357 și art. 1381 C. civ., a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea civilă exercitată de partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A., criticând-o, în esență, sub următoarele aspecte:

- greșita sa condamnare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, din moment ce s-a împlinit termenul de prescripție specială a răspunderii penale, raportat la datele de referință la care se presupune că s-a săvârșit fapta, respectiv 05 ianuarie 2010 și iunie 2005.

În acest sens, apelantul a susținut că fapta a fost comisă în luna iunie 2005, când a fost depus inițial decontul de TVA la A.F.P. Neamț, acesta fiind reînregistrat în luna ianuarie 2010 la A.F.P. Brașov, urmare a mutării sediului societății, context în care termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit în iunie 2017. Chiar dacă s-ar considera că data faptei este 05 ianuarie 2010, inculpatul a apreciat că, potrivit art. 124 C. pen. din 1969, termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit la 04 ianuarie 2022, sens în care a invocat decizia nr. 443 din 22 iunie 2017 a Curții Constituționale și decizia nr. 5 din 11 februarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Referitor la varianta art. 124 C. pen. din 1969 reținută de instanța de fond, în sensul că "prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripție prevăzut la art. 122 este depășit cu încă o dată", apelantul a arătat că a fost adoptată ulterior datei de 05 ianuarie 2010, și anume prin Legea nr. 63/2012, judecătorul aplicând retroactiv legea penală în defavoarea sa.

- omisiunea deducerii din pedeapsa rezultantă a perioadei executate anterior și a menționării restului rămas neexecutat;

- greșita individualizare a pedepsei aplicate.

Prin decizia penală nr. 154/AP din 25 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Brașov, secția penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 1390 din 06 septembrie 2021 a Judecătoriei Brașov, care a fost desființată cu privire la modul de soluționare a laturii penale și a obligării inculpatului la plata cheltuielilor judiciare și, rejudecând în aceste limite:

În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen. (a intervenit prescripția răspunderii penale), a dispus încetarea procesului penal pornit față de inculpatul A. pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de stabilire, cu rea-credință, de către contribuabil, a impozitelor, taxelor și contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen., cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței privind latura civilă și măsurile asigurătorii.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare din primă instanță și apel.

Pentru a decide astfel, analizând actele și lucrările dosarului, Curtea de Apel Brașov a reținut că prima instanță a admis în mod corect cererea inculpatului de judecare a cauzei potrivit procedurii recunoașterii învinuirii prevăzută de art. 375 C. proc. pen., a analizat corespunzător materialul probator administrat în faza de urmărire penală și a stabilit situația de fapt în acord cu probele existente, dând faptelor încadrarea juridică corespunzătoare. De altfel, în apel nu s-a contestat săvârșirea faptelor și nici încadrarea juridică a acestora, inculpatul susținând că legea penală mai favorabilă este cea veche nu doar din perspectiva regimului sancționator al pluralității de infracțiuni, ci și al termenului de prescripție specială a răspunderii penale, reglementat de art. 122 C. pen. din 1969, în varianta anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 63/2012.

Totodată, instanța de apel a constatat că fapta din prezenta cauză nu reprezintă un act material al infracțiunii de evaziune fiscală pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 717 din 19 mai 2014 a Judecătoriei Târgu Mureș, întrucât lipsește unitatea de latură subiectivă. Astfel cum s-a arătat în rechizitoriu și cum s-a reținut de către prima instanță, inculpatul a adoptat rezoluția infracțională privind comiterea faptei din prezenta cauză în contextul în care, la acel moment, se desfășurau cercetări cu privire la faptele pentru care a fost condamnat ulterior prin sentința penală nr. 717 din 19 mai 2014 a Judecătoriei Târgu Mureș. Pe de altă parte, circuitele fictive ale mărfurilor și firmele implicate în aceste circuite sunt diferite, aspect ce denotă rezoluții infracționale distincte. Astfel, în dosarul penal nr. x/2006 al Judecătoriei Târgu Mureș solicitările de rambursare TVA erau legate de tranzacții cu cherestea pe relația S.C. D. S.R.L. București - S.C. B. S.R.L. Piatra Neamț - E. S.R.L. București, în timp ce, în prezenta cauză, tranzacțiile implicate în circuitul de mărfuri ce a stat la baza cererii de rambursare TVA sunt legate de rulmenți și societățile implicate sunt S.C. F. S.A. Brașov - G. S.A. Brașov - S.C. H. S.R.L. Piatra Neamț - S.C. B. S.R.L. - S.C. C. S.R.L. Prin urmare, s-a apreciat că este nefondată critica referitoare la faptul că infracțiunea din prezenta cauză ar fi un act material al celei pentru care inculpatul a fost condamnat anterior la pedeapsa pe care a executat-o.

În continuare, referitor la intervenirea prescripției răspunderii penale, Curtea de Apel Brașov a reținut că data de la care curge termenul de prescripție este 05 ianuarie 2010, când a fost depusă cererea de decont TVA la A.F.P. Brașov, acuzația ce formează obiectul judecății în prezența cauză fiind legată de această cerere de decont.

Astfel, în rechizitoriu, s-a indicat la capitolul "În drept" că fapta inculpatului A. constă în aceea că, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., la data de 05 ianuarie 2010, a solicitat, prin înregistrarea la Administrația Finanțelor Publice Brașov la nr. 15796 din 05 ianuarie 2010 a decontului de taxă pe valoare adăugată (declarația 300), rambursarea cu titlu de TVA a sumei de 6056229 RON, sumă care a fost stabilită cu rea-credință, fiind solicitată la rambursare suma de 3964945 RON, aferentă facturilor fiscale NTVDU nr. x/02 iunie 2005 și nr. x/03 iunie 2005 emise de S.C. C. S.R.L. în baza contractului de vânzare cumpărare nr. x/12 mai 2015 și înregistrate în contabilitatea S.C. B. S.R.L., aceste facturi fiind anulate, ca acte subsecvente ale contractului menționat, prin sentința nr. 91/F/28 ianuarie 2009 a Tribunalului Neamț pronunțată în dosarul nr. x/2006.

De asemenea, starea de fapt reținută de prima instanță și recunoscută de inculpat în cadrul procedurii recunoașterii învinuirii este legată de aceeași cerere de decont TVA înregistrată la A.F.P. Brașov la 05 ianuarie 2010. Prin urmare, s-a apreciat că solicitarea de a se constata că termenul de prescripție a răspunderii penale ar începe să curgă din anul 2005 nu are niciun temei legat de faptele care formează obiectul judecății.

Examinând, în concret, critica formulată, instanța de control judiciar a reținut că termenul de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani, potrivit art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen. din 1969, iar conform art. 124 din același cod, în forma în vigoare la data comiterii faptei, "prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul prevăzut în art. 122 este depășit cu încă jumătate" (a fost avută în vedere și decizia Curții Constituționale nr. 1092/2012, care a stabilit că prevederile art. 124 C. pen. din 1969 după modificarea potrivit căreia "prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul prevăzut în art. 122 este depășit cu încă o dată" sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi). Prin urmare, termenul special de prescripție, potrivit legii vechi, este de 12 ani (8 ani + 4 ani) și începe să curgă la 05 ianuarie 2010.

Totodată, analizând dacă a intervenit o suspendare a cursului prescripției speciale a răspunderii penale, potrivit art. 128 C. pen. din 1969, ca efect al Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României și al Decretului nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, curtea de apel a făcut trimitere la prevederile art. 41 și art. 43 alin. (2) din Măsurile de primă urgență cu aplicabilitate directă conținute de Anexa nr. 1 a Decretului nr. 195/2020 și la cele ale art. 64 alin. (5) din Măsurile de primă urgență cu aplicabilitate directă conținute de Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240/2020, și a arătat că, în cauză, judecata în procedura de cameră preliminară a fost considerată suspendată de drept, sens în care a menționat că, prin încheierea din 02 martie 2020, s-a fixat termen în procedura de cameră preliminară pentru 13 aprilie 2020, iar la 18 mai 2020 a fost pusă la dosar o rezoluție de reluare a respectivei proceduri, stabilindu-se termen la 06 iulie 2020, când au avut loc dezbaterile asupra cererilor și excepțiilor formulate de părți, pronunțarea asupra acestora fiind amânată pentru o dată ulterioară.

Având în vedere că prin decizia nr. 12 din 23 februarie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2020, prin care s-a solicitat dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020, privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020, pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020 și Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020, pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020, constituie cauze de suspendare a prescripției răspunderii penale în condițiile art. 156 din C. pen., Curtea de Apel Brașov a considerat că revine instanței învestite cu soluționarea cauzei sarcina de a stabili dacă prin decretul Președintelui României de instituire a stării de urgență și prin decretul de prelungire a acestei stări au fost stabilite cauze de suspendare a cursului prescripției răspunderii penale.

În acest context, instanța de apel a apreciat că nu a intervenit suspendarea cursului prescripției, sens în care a făcut referire la motivarea deciziei Curții Constituționale nr. 152/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 387 din 13 mai 2020, prin care a fost clarificată natura juridică a Decretului Președintelui nr. 195/2020, stabilindu-se că acesta este un act administrativ cu caracter normativ, subsecvent legii, prin care se stabilesc în concret măsurile de primă urgență care urmează a fi luate, precum și drepturile și libertățile fundamentale al căror exercițiu urmează a fi restrâns în perioada stării de urgență. În continuare, instanța de control constituțional a precizat că restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale nu poate fi reglementată de Președintele României, ci este prevăzută de legea a cărei executare cade în sarcina acestei autorități publice. Având în vedere forța juridică inferioară legii, decretul Președintelui nu poate să deroge, să se substituie sau să adauge la lege, deci nu poate conține norme de reglementare primară. Generalitatea normei primare nu poate fi atenuată prin acte infralegale care să completeze cadrul normativ existent. De aceea, decretul Președintelui trebuie să cuprindă doar măsurile care organizează executarea dispozițiilor legale, particularizează și adaptează respectivele dispoziții la situația de fapt existentă, la domeniile de activitate esențiale pentru gestionarea situației care a generat instituirea stării de urgență, fără a se abate (prin modificări sau completări) de la cadrul circumscris prin normele cu putere de lege.

Curtea Constituțională a mai reținut că Președintele a dispus, pe de o parte, suspendarea sau neaplicarea unor dispoziții legale, iar, pe de altă parte, modificarea și completarea unor legi, dispozițiile sale având impact asupra unor drepturi și libertăți fundamentale, printre care și accesul liber la justiție, aspect prohibit de Constituție. Învestită cu o excepție de neconstituționalitate privind actul normativ de reglementare primară, respectiv O.U.G. nr. 1/1999, instanța de control constituțional a constatat că nu există nicio normă legală care să constituie temeiul expres al unei prerogative a Președintelui de a reglementa, prin decretul de instituire a stării de urgență, în domenii pentru care Legea fundamentală cere intervenția legiuitorului, respectiv restrângerea exercițiului drepturilor fundamentale (paragrafele 95, 96 din decizie).

Constatând că, potrivit art. 3

2

lit. d) din O.U.G. nr. 1/1999, pe durata stării de urgență este interzisă restrângerea accesului liber la justiție, Curtea de Apel Brașov, fără a pretinde că exercita un control de legalitate asupra dispozițiilor Decretului Președintelui (în contextul în care Curtea Constituțională stabilește că actul administrativ al Președintelui privește un raport cu Parlamentul și cade sub incidența dispozițiilor art. 126 alin. (6) din Constituție, fiind exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, efectuat în temeiul Legii nr. 544/2001, acesta făcând însă, obiectul controlului exercitat, din oficiu, de Parlamentul României, în virtutea obligației prevăzute de art. 93 alin. (1) din Constituție și obiectul controlului de constituționalitate efectuat de Curtea Constituțională, prin intermediul hotărârii prin care Parlamentul încuviințează sau nu starea de urgență - paragrafele 93, 94 din decizia nr. 152/2020), a remarcat faptul că instanța de contencios constituțional a menționat expres că prin Hotărârile nr. 3 din 19 martie 2020 și, respectiv, nr. 4 din 16 aprilie 2020, Parlamentul României nu a supus controlului parlamentar măsurile de primă urgență adoptate de Președinte, măsuri ce nu puteau avea decât caracter administrativ.

Cum competența de interpretare și aplicare a prevederilor de drept material și procesual cuprinse în legile organice (cum este C. pen.) nu poate fi tăgăduită instanțelor judecătorești, curtea de apel, în interpretarea noțiunii de "dispoziție legală" din textul art. 128 alin. (1) C. pen. din 1969, a apreciat că actele administrative emise de Președinte (Decretele nr. 195/2020 și nr. 240/2020), chiar dacă sunt acte administrative cu caracter normativ, nu îndeplinesc condiția de a fi "dispoziții legale" apte să atragă efectul de suspendare a cursului prescripției răspunderii penale.

S-a arătat, totodată, că suspendarea judecății în cauză a fost întemeiată pe dispozițiile decretelor Președintelui României, nu pe constatarea de către judecătorul cauzei a existenței unor împrejurări de neprevăzut sau de neînlăturat care să împiedice continuarea procesului penal, aspect care rezultă din lipsa unui act de procedură care să conțină dispoziția de suspendare; astfel, s-a reținut că a operat o suspendare de drept, așa cum s-a dispus în decret, caz în care actul procesual nu a fost apreciat necesar.

În concluzie, Curtea de Apel Brașov a constatat că nu a operat o suspendare a cursului prescripției răspunderii penale, astfel încât termenul de prescripție specială s-a împlinit la 05 ianuarie 2022.

Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal, a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, care, invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., a arătat că, în mod greșit, s-a constatat că a intervenit prescripția răspunderii penale și s-a dispus încetarea procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În susținerea căii de atac, s-a arătat că termenul special de prescripție a răspunderii penale, potrivit legii vechi, este de 12 ani (8 ani + 4 ani) și a început să curgă la 05 ianuarie 2010, în consens cu cele reținute de instanța de fond și cea de apel.

S-a învederat că problema de drept care prezintă interes în cauză este reprezentată de împrejurarea suspendării termenului de prescripție a răspunderii penale prin intervenirea Decretului Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020, privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020), aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020, pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind instituirea stării de urgentă pe întreg teritoriul României (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020) și a Decretului Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020), aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020, pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul României (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020).

În continuare, s-a menționat că, în cauză, judecata în procedura de cameră preliminară a fost considerată suspendată de drept. În acest sens, s-a arătat că, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din 02 martie 2020 s-a fixat termen la 13 aprilie 2020, iar la 18 mai 2020 a fost pusă la dosar rezoluția de reluare a procedurii de cameră preliminară, cu stabilirea termenului de judecată la 06 iulie 2020, când au avut loc dezbaterile asupra cererilor și excepțiilor formulate de părți cu privire la obiectul procedurii de cameră preliminară, pronunțarea asupra acestora fiind amânată pentru o dată ulterioară.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel Brașov a considerat că revine instanței de judecată învestită cu soluționarea cauzei sarcina de a stabili dacă prin cele două decrete ale Președintelui României au fost instituite cauze de suspendare a cursului prescripției răspunderii penale, apreciind, în final, că nu a operat o astfel de suspendare, astfel încât termenul de prescripție specială a răspunderii penale s-a împlinit la 05 ianuarie 2022.

Făcând referire la textele art. 128 C. pen. din 1969, art. 156 C. pen., art. 43 alin. (8) din Decretul nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României și art. 64 alin. (13) din Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov a susținut că prevederile din cele două decrete indicate se circumscriu noțiunii de "dispoziție legală", primul articol de lege menționat nefăcând vreo diferență cu privire la natura actului în care aceasta este cuprinsă, în cazul de față în conținutul unor acte administrative cu caracter normativ, ce nu au fost declarate/constatate ca fiind contrare legii. În acest sens, a fost invocată și terminologia folosită de legiuitor, în textul care reglementează suspendarea cursului prescripției răspunderii penale folosindu-se sintagma "dispoziție legală", cu un sens mai larg, și nu aceea de "lege" (dispoziția legală nu se identifică cu legea și nu se rezumă doar la aceasta).

Totodată, conform doctrinei și practicii judiciare, termenul de prescripție a răspunderii penale este suspendat pe întreaga perioadă în care este incident vreunul din motivele de suspendare prevăzute de textul legal, indiferent de durată, iar prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare. În această situație, termenul de prescripție se prelungește cu durata suspendării, care nu se ia în calcul pentru stabilirea respectivului termen. Așadar, suspendarea operează de drept, fără vreo intervenție jurisdicțională sau de altă natură.

Invocând, în susținerea motivelor de recurs în casație formulate, și opinia separată exprimată în decizia nr. 382/RC din 05 octombrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală (dosarul nr. x/2018), precum și decizia penală nr. 782/Ap din 29 decembrie 2020 a Curții de Apel Brașov, Ministerul Public a apreciat că, la termenul de prescripție specială a răspunderii penale, trebuia adăugat un interval de două luni în care cursul acestuia a fost suspendat, astfel că termenul s-ar fi împlinit la 04 martie 2022. Or, în speță, decizia recurată a fost pronunțată la 25 februarie 2022, constatându-se, deci, în mod greșit, că a intervenit prescripția răspunderii penale și dispunându-se încetarea procesului penal, în baza art. 16 lit. f) C. proc. pen., fără ca instanța de control judiciar să analizeze pe fond apelul declarat de inculpatul A..

Având, însă, în vedere că, la momentul pronunțării Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului în casație, va fi împlinit termenul de prescripție specială a răspunderii penale, luându-se în calcul și cele două luni în care a operat suspendarea acestuia în baza decretelor prezidențiale, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov a solicitat admiterea căii de atac, cu menținerea soluției de încetare a procesului penal, dar cu motivarea că respectivul termen nu era împlinit la data pronunțării deciziei recurate, urmând a se da, astfel, eficiență dispozițiilor care prevedeau suspendarea de drept a cursului prescripției răspunderii penale pe perioada stării de urgență, fără nicio altă intervenție, cenzură sau control jurisdicțional.

Prin încheierea din 31 mai 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019, constatându-se îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov împotriva deciziei penale nr. 154/AP din 25 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, dispunându-se, totodată, trimiterea cauzei Completului nr. 7, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov ca nefiind fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorități