ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6242/2021

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 20.03.2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Registrul Auto Român și Registrul Auto Român Cluj, a solicitat instanței anularea adresei nr. x/10.09.2018, anularea adresei prin care s-a soluționat cererea nr. x/07.06.2018, obligarea intimatelor la omologarea și eliberarea CIV, în categoria N1 pentru vehiculul, Certificat de înmatriculare Partea 1 nr. x, achiziționat din Germania în baza contractului de vânzare cumpărare și a facturii nr. x-17, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 1618 din data de 01.07.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Cluj s-a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe invocată de pârâtul Registrul Auto Român și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cererii formulate de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Registrul Auto Român, Registrul Auto Român Cluj, în favoarea Curții de Apel Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal. Pe rolul Curții de Apel Cluj cauza a fost înregistrată la data de 09.07.2019 sub același număr de dosar.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 173/2019 din 11 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția inadmisibilității invocată de pârât. A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Registrul Auto Român și Registrul Auto Român Cluj.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat prin principal admiterea recursului, casarea sentinței și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, iar în subsidiar admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. În motivarea recursului, a arătat că prima instanță a reținut că solicitarea reclamantei privind modificarea masei totale, maxim admisibile, a autoutilitarei de la 6500 kg la 3500 kg reprezintă o schimbare a categoriei de omologare a vehiculului, respectiv detarare, din categoria N2 în categorie N1, de natură a contraveni prevederilor legale. A apreciat recurenta că aceste considerente depășesc limitele procesuale cu care prima instanță a fost învestită și că au fost încălcate dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., precum și dreptul la un proces echitabil, principiul contradictorialității și al dreptului a apărare. În ceea ce privește art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a arătat că prima instanță a încălcat dispozițiile din Ordinul nr. 2132/2005, cât și dispozițiile Directivei 2007/46/CE. A menționat recurenta că în cazul vehiculelor care au fost omologate într-un stat membru UE nu se mai efectuează verificările/încercările necesare pentru evaluarea îndeplinirii condițiilor constructive, ci verificarea echivalenței dintre condițiile constructive pe baza cărora vehiculul a fost omologat și condițiile constructive prevăzute în legislația în vigoare în România la data primei înmatriculări. Astfel, în cazul în care un autovehicul a fost omologat și înmatriculat într-un alt stat membru UE, autoritățile dintr-un alt stat membru trebuie să permită înmatricularea sau punerea în exploatare a respectivului autovehicul deoarece, în caz contrar, s-ar încălca unul dintre drepturile fundamentale prevăzute în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, și anume dreptul la libera circulație a mărfurilor. A concluzionat recurenta că instanța de fond ar fi trebuit să oblige autoritatea să procedeze la înmatricularea autovehiculului atâta timp cât acesta a fost deja omologat într-un alt stat membru, iar de la această ultimă omologare și până la solicitarea de înmatriculare în țară a autovehiculului acesta nu a suferit modificări constructive în raport de datele înscrise în certificatul de înmatriculare.

Apărările intimatei Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea adresei nr. x/10.09.2018, anularea adresei prin care s-a soluționat cererea nr. x/07.06.2018, obligarea intimatelor la omologarea și eliberarea CIV, în categoria N1 pentru vehiculul, Certificat de înmatriculare Partea 1 nr. x, achiziționat din Germania în baza contractului de vânzare cumpărare și a facturii nr. x-17, cu cheltuieli de judecată. Soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat. Sub acest aspect, recurenta pretinde că instanța de fond a respins acțiunea motivat de faptul că reclamanta ar fi solicitat modificarea masei totale maxim admisibilie, fapt care ar contraveni dispozițiilor legale, în accepțiunea primei instanțe. Astfel, instanța de fond ar fi depășit limitele procesuale cu care a fost învestită și a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.. Totodată, înainte de a respinge cererea calificată de instanță ca având o altă natură decât cea solicitată prin demersul juridic, această cerere ar fi trebuit să fie pusă în discuția părților pentru exprimarea unui punct de vedere. Lecturând sentința instanței de fond, Înalta Curte observă că s-a reținut de către judecătorul fondului faptul că, prin acțiunea introductivă, reclamanta tinde la realizarea dreptului său referitor la înmatricularea unui bun auto, respectiv a solicitat omologarea autovehiculului, dobândit de către reclamantă din Germania, în baza facturii, eliberarea cărții de identitate a vehiculului și înmatricularea acestuia în România. Analizând cererea reclamantei, a reținut instanța de fond că, de fapt, solicitarea acesteia privind modificarea masei totale, maxim admisibile, a autoutilitarei de la 6.500 kg. la 3.500 de kg reprezintă o schimbare a categoriei de omologare a vehiculului, respectiv detarare, din categoria N2 în categoria N1, de natură a contraveni prevederilor legale. Înalta Curte apreciază că instanța de fond nu a depășit limitele învestirii, ci a analizat cererea reclamantei sub toate valențele sale, realizarea dreptului solicitat de reclamantă în sensul înmatriculării bunului auto neputând fi făcută, în speța de față, fără a avea în vedere și urmările și sensul concret al acestei cereri, faptul că înmatricularea și omologarea în sensul solicitat de reclamantă ar însemna, de fapt, schimbarea categoriei de omologare a vehiculului. Se poate concluziona astfel că instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu respectarea principiului dreptului la un proces echitabil, al contradictorialității și dreptului la apărare, analizând complet cererea reclamantei, în raport de limitele cu care a învestit instanța cu controlul de legalitate al refuzului pretins nejustificat al autorității pârâte. Recurenta-reclamantă a menționat în cuprinsul memoriului de recurs și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., fără a dezvolta considerentele pentru care ar fi incident acest motiv, astfel că Înalta Curte constată că a fost invocat formal. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reevaluând materialul probator pentru a răspunde criticilor formulate în recurs, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a apreciat că refuzul autorității intimate de a soluționa cererea recurentei-reclamante privind omologarea autovehiculului este unul justificat. Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, "se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim". Nesoluționarea în termenul legal a unei cereri este definită de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 drept faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, iar refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este definit de lit. i) a aceluiași articol ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane. În sensul prevederii legale menționate mai sus, refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri constă numai în manifestarea, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea petiționarului, iar excesul de putere este definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. Nu orice refuz poate fi considerat nejustificat, ci numai cel emis cu exces de putere, adică ilegal în mod subiectiv, prin raportare la drepturile și libertățile cetățenilor, iar faptul că solicitările reclamantei nu au fost soluționate în modalitatea pretinsă de aceasta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004. În speță, analizând refuzul autorității intimate de a rezolva cererea recurentei-reclamante, în raport de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține că dreptul de apreciere al autorității a fost exprimat în limitele marjei de apreciere conferite de lege. Recurenta a criticat sentința instanței de fond, arătând că în cazul vehiculelor care au fost omologate într-un stat membru UE nu se mai efectuează verificările/încercările necesare pentru evaluarea îndeplinirii condițiilor constructive, ci verificarea echivalenței dintre condițiile constructive pe baza cărora vehiculul a fost omologat și condițiile constructive prevăzute în legislația în vigoare în România la data primei înmatriculări. A susținut recurenta că, potrivit dispozițiilor pct. 7.2 din Subcapitolul I/2, Partea 2 și pct. 16, în cazul în care un autovehicul a fost omologat și înmatriculat într-un alt stat membru UE, autoritățile dintr-un alt stat membru trebuie să permită înmatricularea sau punerea în exploatare a respectivului autovehicul deoarece, în caz contrar, s-ar încălca unul dintre drepturile fundamentale prevăzute în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, și anume dreptul la libera circulație a mărfurilor. Înalta Curte reține că prevederile pct. 7.2. se referă la vehicule care se supun omologării individuale, categorie în care se încadrează și autovehiculul deținut de reclamantă. Acest autovehicul trebuie supus omologării individuale în România deoarece este un vehicul utilizat, nu deține omologare comunitară de tip, ci o omologare națională de tip din Germania, nu a mai fost înmatriculat anterior în România și a suferit modificări față de caracteristicile cu care a fost omologat ca vehicul nou în țara de origine (modificarea masei totale maxime de la 6500 kg la 3500 kg). În consecință, modificarea masei autovehiculului nu a fost efectuată în Germania în baza legislației comunitare, caz în care autoritatea intimată ar fi avut obligația recunoașterii modificării, astfel cum susține recurenta-reclamantă, ci a legislației naționale din acea țară. În baza prevederilor pct. 15, în cazul vehiculelor prevăzute la subpct. 7.2, care au fost înmatriculate ultima dată în alt SM (stat membru) și la care se constată modificări constructive în raport cu omologarea inițială, modificările se evaluează în raport cu condițiile constructive prevăzute de legislația în vigoare în România la data primei înmatriculări a vehiculului (sau la data efectuării modificării dovedită prin documente emise de autoritățile de omologare sau serviciile tehnice ale SM). Deci, instituția pârâtă RAR nu acordă omologarea în cazul în care condițiile constructive pe baza cărora vehiculul a fost omologat nu sunt echivalente cu condițiile constructive prevăzute de legislația în vigoare în România. Ca atare, modificarea valorilor maselor unui vehicul este o schimbare a unei caracteristici constructive a vehiculului, pentru care există în reglementări un set de condiții tehnice/constructive aplicabile. Instanța de fond a reținut că la rubrica F1 din certificatul de înmatriculare emis de autoritățile germane apare menționată masa totală maximă de 6.500 kg, iar la rubrica F2 din același înscris apare valoarea de 3.500 kg. Față de conținutul diferit al rubricilor și valorilor înscrise, judecătorul fondului a reținut ca fiind întemeiat punctul de vedere exprimat de către pârât, în sensul că valoarea înscrisă la rubrica F2 nu reprezintă o modificare a valorii menționate la F1, ci reprezintă o altă valoare, denumită masa maximă admisibilă pentru înmatriculare/punere în circulație, fiind stabilită ca atare de către autoritatea națională de înmatriculare din țara emitenta a înscrisului. Înalta Curte reține prevederile pct. 2.8 Cap. IV din RNTR 7, astfel cum au fost modificate și completate de Ordinul nr. 1049/2013, potrivit cărora modificarea masei maxime tehnic admisibile a unui vehicul se acceptă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele cerințe: "2.8.2 valoarea modificată a masei maxime tehnic admisibile nu determină schimbarea categoriei de omologare a vehiculului." Autovehiculul recurentei a fost construit și comercializat ca vehicul nou cu masa totală maximă de 6500 kg, corespunzătoare categoriei N2, masă menționată în documentul de înmatriculare german la rubrica F1. Valoarea înscrisă la rubrica F2 nu reprezintă o modificare a valorii menționate la F1, ci reprezintă o altă valoare, denumită masa maximă admisibilă pentru înmatriculare/punere în circulație, fiind stabilită ca atare de către autoritatea națională de înmatriculare din țara emitentă. În aceste condiții, omologarea autoutilitarei în categoria de omologare N1, având în vedere masa totală de 3500 kg, a unui vehicul construit cu masa de 6500 kg, ce corespunde categoriei de omologare N2, contravine prevederilor pct. 2.8, Cap. IV din RNTR

Având în vedere faptul că vehiculul nu corespunde prevederilor RNTR 7 și nu deține o omologare comunitară cu privire la modificarea masei maxime autorizate, în mod corect a apreciat instanța de fond că nu există un refuz nejustificat din partea autorității intimate. Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat nici motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că instanța de fond a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 173/2019 din 11 septembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.