ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1218/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată prin sentința comercială nr. 14219 din 29 noiembrie 2007 pronunțată de, secția a VI-a comercială, a Tribunalului București a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată și a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC R.H.M. SRL București în contradictoriu cu pârâtul V.S.D.C. Pentru a pronunța această soluție tribunalul a reținut că dreptul la acțiune s-a născut în perioada suspendării cursului prescripției și anume la data achiziționării bunului, respectiv 23 februarie 1999 când societatea era condusă de pârât, astfel că termenul se calculează de la data încetării cauzei de suspendare, respectiv 1 octombrie 2001, iar dreptul la acțiune a fost exercitat în termenul legal de 3 ani.

S-a constatat că mașina de electroeroziune a fost achiziționată conform facturii din 23 februarie 1999 pentru societate prin intermediul pârâtului, care a semnat factura în calitatea pe care o deține de director executiv. Contravaloarea facturii a fost achitată de societate, aceasta fiind considerată ca o acceptare a achiziționării bunului și o dovadă a faptului că reprezentanții societății avea cunoștință despre această operațiune. Nu s-a dovedit că în urma controalelor periodice privind evidența financiară a societății ar fi intervenit nereguli sub aspectul plăților efectuate nejustificat pentru acest utilaj, situație care ar fi îndreptățit reclamanta să se sesizeze cu privire la aceste nereguli.

De asemenea, societatea ar fi avut posibilitatea să refuze plata. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta. Intimatul a formulat la data de 12 februarie 2008 cerere de aderare la apel, motivată pe considerentul că în mod greșit tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. Dreptul la acțiune al apelantei s-a prescris în opinia intimatului la data de 23 februarie 2002, anterior promovării acțiunii. Analizând întregul material probator administrat în cauză, Curtea de apel a apreciat că apelanta reclamantă nu a făcut dovada că mașina de electroeroziune se află în posesia pârâtului, mașina fiind proprietatea reclamantei. De altfel, motivarea apelului cuprinde detalii ale activității pârâtului în societate și nemulțumiri legate de activitatea acestuia în calitatea sa de director executiv, fiind invocate încălcări ale Legii nr. 31/1990 în îndeplinirea mandatului său de către pârât.

Tribunalul a reținut în mod corect că respectiva mașină de electroeroziune a fost achitată de societate și în mod corect s-a reținut că aceasta este o acceptare a achiziționării bunului. Societatea nu a reușit să demonstreze că această mașină a fost luată de către pârât din incinta societății. În ceea ce privește încălcarea mandatului de către intimatul pârât în calitatea sa de administrator al societății,apelanta reclamantă are deschisă calea acționării acestuia în justiție în temeiul dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 republicată. Cu privire la faptul că tribunalul nu s-ar fi pronunțat pe aspectul excepției lipsei calității procesuale pasive, singurul care ar fi nedreptățit și care ar putea să invoce acest fapt este pârâtul, reclamanta neavând nici un interes pe acest aspect.

În ceea ce privește apelul declarat de intimat, acesta este neîntemeiat, tribunalul în mod corect făcând aplicarea Decretului nr. 167/1958 și apreciind că în cauză cursul prescripției a fost suspendat conform dispozițiilor articolului 14 alin. (1) din respectivul decret. Față de toate aceste considerente, potrivit dispozițiilor articolului 296 C. proc. civ., ambele apeluri au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 374 din 30 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Împotriva acestei soluții ambele părți au declarat recurs. Recurentul pârât a susținut că decizia atactă încalcă art. 14 alin. (1) din Decretul 167/1958, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., iar acțiunea trebuia respinsă ca prescrisă. Recurenta reclamantă a invocat prevederile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. fiind nemulțumită de forma în care a fost motivată decizia și de modalitatea în care au fost apreciate probele administrate în cauză (declarații de martori, înscrisuri, răspunsuri la interogatoriu). Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, va respinge recursul reclamantei pentru următoarele considerente: Potrivit art. 304 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc.

civ.: "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: [.]când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestuia;" Astfel cum cu ușurința se poate observa, motivele de recurs invocate nu se regăsesc în conținutul normativ al acestor texte de lege, după cum nu se regăsesc nici in conținutul normativ al celorlalte ipoteze prescrise de art. 304 alin. (1) C. proc. civ. În realitate, criticile adresate hotărârii pronunțate de către instanța de apel se referă la interpretarea greșită a probatoriului administrat și la consecințele acestei interpretări.

Este de principiu însă că în faza recursului instanța nu poate proceda la o reapreciere a probelor administrate în fazele de judecată anterioare, dat fiind că aceasta ar echivala cu stabilirea situației de fapt deduse soluționării, operațiune specifică numai fazelor devolutive ale procesului. Or, recursul reprezintă o cale de atac extraordinară, prin intermediul căreia se verifică legalitatea desfășurării procesului în fazele ordinare de judecată. Interpretarea greșită a probatoriului, cu alte cuvinte stabilirea unei situații de fapt eronate, nu poate constitui un motiv de recurs, deoarece dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. nu prevăd ca motiv de recurs interpretarea greșită a probelor administrate.

Este adevărat ca pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. includea intre motivele de recurs si ipoteza "când hotărârea se întemeiază pe o greșeala grava de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronata a probelor administrate", insa acest text de lege a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000, act normativ prin intermediul căruia recursul a fost trecut in rândul cailor extraordinare de atac. Cât privește recursul pârâtului, acesta urmează a fi respins întrucât instanța de fond, ca și cea de apel au soluționat corect excepția prescripției.

Astfel, dreptul la acțiune s-a născut în perioada suspendării cursului prescripției și anume la data achiziționării bunului, respectiv 23 februarie 1999 când societatea era condusă de pârât, astfel că termenul se calculează de la data încetării cauzei de suspendare, respectiv 1 octombrie 2001, iar dreptul la acțiune a fost exercitat în termenul legal de 3 ani, cererea fiind introdusă la instanță la data de 18 decembrie 2002. Pentru aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ. se vor respinge recursurile declarate de reclamanta SC R.H.M. SRL București și pârâtul V.S.D.C. împotriva Deciziei nr. 374 din 30 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta SC R.H.M. SRL București și pârâtul V.S.D.C. împotriva Deciziei nr. 374 din 30 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 14 aprilie 2010.