ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1218/2010

Asupra

recursurilor de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată prin sentința comercială nr. 14219 din 29

noiembrie 2007 pronunțată de, secția a VI-a comercială, a Tribunalului

București a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune

ca neîntemeiată și a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de

reclamanta SC R.H.M. SRL București în contradictoriu cu pârâtul V.S.D.C.

Pentru a

pronunța această soluție tribunalul a reținut că dreptul la acțiune s-a născut

în perioada suspendării cursului prescripției și anume la data achiziționării

bunului, respectiv 23 februarie 1999 când societatea era condusă de pârât,

astfel că termenul se calculează de la data încetării cauzei de suspendare,

respectiv 1 octombrie 2001, iar dreptul la acțiune a fost exercitat în termenul

legal de 3 ani.

S-a

constatat că mașina de electroeroziune a fost achiziționată conform facturii

din 23 februarie 1999 pentru societate prin intermediul pârâtului, care a

semnat factura în calitatea pe care o deține de director executiv.

Contravaloarea facturii a fost achitată de societate, aceasta fiind considerată

ca o acceptare a achiziționării bunului și o dovadă a faptului că

reprezentanții societății avea cunoștință despre această operațiune.

Nu s-a

dovedit că în urma controalelor periodice privind evidența financiară a

societății ar fi intervenit nereguli sub aspectul plăților efectuate

nejustificat pentru acest utilaj, situație care ar fi îndreptățit reclamanta să

se sesizeze cu privire la aceste nereguli. De asemenea, societatea ar fi avut

posibilitatea să refuze plata.

Împotriva

acestei sentințe a formulat apel reclamanta.

Intimatul

a formulat la data de 12 februarie 2008 cerere de aderare la apel, motivată pe

considerentul că în mod greșit tribunalul a respins excepția prescripției

dreptului material la acțiune. Dreptul la acțiune al apelantei s-a prescris în

opinia intimatului la data de 23 februarie 2002, anterior promovării acțiunii.

Analizând

întregul material probator administrat în cauză, Curtea de apel a apreciat că

apelanta reclamantă nu a făcut dovada că mașina de electroeroziune se află în

posesia pârâtului, mașina fiind proprietatea reclamantei.

De

altfel, motivarea apelului cuprinde detalii ale activității pârâtului în

societate și nemulțumiri legate de activitatea acestuia în calitatea sa de

director executiv, fiind invocate încălcări ale Legii nr. 31/1990 în

îndeplinirea mandatului său de către pârât.

Tribunalul

a reținut în mod corect că respectiva mașină de electroeroziune a fost achitată

de societate și în mod corect s-a reținut că aceasta este o acceptare a

achiziționării bunului. Societatea nu a reușit să demonstreze că această mașină

a fost luată de către pârât din incinta societății.

În ceea

ce privește încălcarea mandatului de către intimatul pârât în calitatea sa de

administrator al societății,apelanta reclamantă are deschisă calea acționării

acestuia în justiție în temeiul dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990

republicată.

Cu

privire la faptul că tribunalul nu s-ar fi pronunțat pe aspectul excepției

lipsei calității procesuale pasive, singurul care ar fi nedreptățit și care ar

putea să invoce acest fapt este pârâtul, reclamanta neavând nici un interes pe

acest aspect.

În ceea

ce privește apelul declarat de intimat, acesta este neîntemeiat, tribunalul în

mod corect făcând aplicarea Decretului nr. 167/1958 și apreciind că în cauză cursul

prescripției a fost suspendat conform dispozițiilor articolului 14 alin. (1)

din respectivul decret.

Față de

toate aceste considerente, potrivit dispozițiilor articolului 296 C. proc. civ.,

ambele apeluri au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 374 din 30

septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Împotriva

acestei soluții ambele părți au declarat recurs.

Recurentul

pârât a susținut că decizia atactă încalcă art. 14 alin. (1) din Decretul

167/1958, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., iar acțiunea trebuia respinsă ca prescrisă.

Recurenta

reclamantă a invocat prevederile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. fiind

nemulțumită de forma în care a fost motivată decizia și de modalitatea în care

au fost apreciate probele administrate în cauză (declarații de martori,

înscrisuri, răspunsuri la interogatoriu).

Înalta

Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, va respinge recursul

reclamantei pentru următoarele considerente:

Potrivit

art. 304 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ.: "Modificarea sau

casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru

motive de nelegalitate: [.]când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii; când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a

schimbat natura ori înțelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestuia;"

Astfel

cum cu ușurința se poate observa, motivele de recurs invocate nu se regăsesc în

conținutul normativ al acestor texte de lege, după cum nu se regăsesc nici in

conținutul normativ al celorlalte ipoteze prescrise de art. 304 alin. (1) C.

proc. civ.

În

realitate, criticile adresate hotărârii pronunțate de către instanța de apel se

referă la interpretarea greșită a probatoriului administrat și la consecințele

acestei interpretări.

Este de

principiu însă că în faza recursului instanța nu poate proceda la o reapreciere

a probelor administrate în fazele de judecată anterioare, dat fiind că aceasta

ar echivala cu stabilirea situației de fapt deduse soluționării, operațiune

specifică numai fazelor devolutive ale procesului.

Or,

recursul reprezintă o cale de atac extraordinară, prin intermediul căreia se

verifică legalitatea desfășurării procesului în fazele ordinare de judecată.

Interpretarea

greșită a probatoriului, cu alte cuvinte stabilirea unei situații de fapt

eronate, nu poate constitui un motiv de recurs, deoarece dispozițiile art. 304 pct.

1 - 9 C. proc. civ. nu prevăd ca motiv de recurs interpretarea greșită a

probelor administrate.

Este

adevărat ca pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. includea intre motivele de recurs

si ipoteza "când hotărârea se întemeiază pe o greșeala grava de fapt,

decurgând dintr-o apreciere eronata a probelor administrate", insa acest

text de lege a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000, act normativ prin

intermediul căruia recursul a fost trecut in rândul cailor extraordinare de

atac.

Cât

privește recursul pârâtului, acesta urmează a fi respins întrucât instanța de

fond, ca și cea de apel au soluționat corect excepția prescripției. Astfel,

dreptul la acțiune s-a născut în perioada suspendării cursului prescripției și

anume la data achiziționării bunului, respectiv 23 februarie 1999 când

societatea era condusă de pârât, astfel că termenul se calculează de la data

încetării cauzei de suspendare, respectiv 1 octombrie 2001, iar dreptul la

acțiune a fost exercitat în termenul legal de 3 ani, cererea fiind introdusă la

instanță la data de 18 decembrie 2002.

Pentru

aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ. se vor respinge recursurile

declarate de reclamanta SC R.H.M. SRL București și pârâtul V.S.D.C. împotriva Deciziei

nr. 374 din 30 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate de reclamanta SC R.H.M. SRL București și pârâtul V.S.D.C.

împotriva Deciziei nr. 374 din 30 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția

a V-a comercială, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședința publică, astăzi 14 aprilie 2010.