ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4425/2022

Ședința publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 iulie 2021, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâții Ministrul Justiției și Ministerul Justiției, au formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 2/57487/2021 a Ministrului Justiției, prin care s-a respins contestația formulata împotriva Ordinelor nr. 1636/C/2021, nr. 1637/C/2021, nr. 1638/C/2021, nr. 1639/C/2021 și nr. 1640/C/2021, emise de Ministrul Justiției, solicitând anularea hotărârii atacate și admiterea contestației, cu consecința anulării în parte a ordinelor de salarizare și modificarea lor, în sensul stabilirii drepturilor cuvenite, ca urmare a punerii în executare a sentinței nr. 2538 din 18.11.2018 a Curții de Apel București pronunțate în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 46/13.01.2021 a ÎCCJ, prin raportare la nivelul maxim stabilit de Anexa V la Legea nr. 153/2017 pentru coordonatele profesionale (grad, funcție, vechime în funcție, gradație) specifice procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ, DNA, DIICOT.

2.1. Prin sentința civilă nr. 839 din 28 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel București a reținut că cererea reclamanților nu are ca obiect contestația prevăzută de art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 sau art. 7 Cap. V din Anexa la Legea nr. 153/2017, întrucât reclamanții invocă existența refuzului nejustificat de punere în executare a sentinței civile nr. 2538/18.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București.

În consecință, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care impun reclamanților persoane fizice să se adreseze exclusiv instanței de la domiciliul lor. Cum însă reclamanții sunt judecători la Curtea de Apel Târgu Mureș, devin incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., competența revenind uneia dintre curțile de apel învecinate, astfel că litigiul a fost trimis spre competentă soluționarea Curții de Apel Bacău.

2.2. Prin sentința civilă nr. 61 din 14 iunie 2022, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestui conflict.

Motivând hotărârea astfel pronunțată, Curtea de Apel Bacău a reținut că acțiunea reclamanților vizează modul de stabilire a drepturilor salariale prin ordinele atacate și se încadrează în dispozițiile art. 7 alin. (2) din Cap. VIII Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, care stabilesc competența exclusivă a Curții de Apel București în soluționarea acestei acțiuni.

Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cele două instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții judecători în cadrul Curții de Apel Târgu Mureș au formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 2/57487/2021 a Ministrului Justiției, prin care s-a respins contestația formulata împotriva Ordinelor de salarizare nr. 1636/C/2021, nr. 1637/C/2021, nr. 1638/C/2021, nr. 1639/C/2021 și nr. 1640/C/2021, emise de ministrul Justiției, susținând, în esență, că drepturile salariale nu au fost stabilite astfel cum s-a dispus prin sentința civilă nr. 2538 din 18.11.2018 a Curții de Apel București, pronunțate în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 46/13.01.2021 a ÎCCJ. Mai exact, susțin reclamanții că drepturile salariale au fost stabilite în raport de nivelul maxim prevăzut de la Anexa V la Legea nr. 153/2017 pentru coordonatele profesionale specifice judecătorilor din cadrul curților de apel, iar nu prin raportare la maximul stabilit de această anexă pentru coordonatele profesionale specifice procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ, DNA, DIICOT.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din Cap. VIII Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, potrivit cărora:

"(1)Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București."

Înalta Curte constată că reclamanții au formulat contestație împotriva actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale (ordinele ministrului justiției indicate în cerere), iar după soluționarea contestației administrative au procedat potrivit alin. (2) al textului de lege antecitat, la formularea plângerii împotriva hotărârii emise de ministrul Justiției, de respingere a contestației. Or, potrivit legii, această plângere este dată în competența de soluționare exclusivă, în primă instanță, a secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Nu pot fi reținute considerentele din hotărârea de declinare a Curții de Apel București, prin care s-a susținut că ceea ce face obiectul acțiunii este refuzul nejustificat al autorității pârâte de punere în executare a unor hotărâri judecătorești, acțiunea fiind una supusă dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

În prim rând, dispozițiile Legii nr. 153/2017 au caracter special în raport de Legea nr. 554/2004, care reprezintă norma generală în materia contenciosului administrativ, astfel că prevederile art. 7 alin. (2) din Cap. VIII Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017 se aplică cu prioritate față de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, dacă cererea reclamanților este formulată în temeiul normei speciale.

În al doilea rând, în speță ne aflăm în prezența unei acțiuni în anularea unor acte administrative pretins vătămătoare, iar nu în ipoteza unui refuz nejustificat al autorității pârâte. Curtea de Apel Bacău a făcut o confuzie între motivele de nelegalitate ale ordinelor atacate, prin care se reclamă o modalitate eronată de stabilire a cuantumului drepturilor salariale și obiectul acțiunii, reprezentat de plângerea împotriva hotărârii de soluționare a contestației formulate împotriva actelor de stabilire a drepturilor salariale.

Mai exact, criticile reclamanților referitoare la calculul pretins eronat a drepturilor salariale, printr-o modalitate greșită de punere în executare a hotărârilor judecătorești invocate, constituie motiv de nelegalitate a ordinelor atacate, care a condus la promovarea contestației administrative și a plângerii judiciare, dar nu prezintă relevanță în stabilirea instanței competente, determinată potrivit art. 7 alin. (2) din Cap. VIII Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017. Motivele pentru care sunt criticate actele administrative emise cu privire la drepturile salariale cuvenite personalului din justiție nu reprezintă un criteriu în stabilirea instanței competente să soluționeze cauza, câtă vreme legiuitorul nu a operat o astfel de distincție în cuprinsul textului de lege, ci a reglementat o competență teritorială exclusivă în favoarea Curții de Apel București dacă acțiunea se circumscrie prevederilor art. 7 alin. (1) și (2) din Cap. VIII Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017.

Pentru aceste considerente, în condițiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze prezenta cauză în fond este Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții B., E., D., C. și A. și pe pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției, în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 octombrie 2022.