ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4262/2022

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Ialomița, secția Civilă, la data de 20.04.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a formulat contestație, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare Contestații, împotriva Deciziei de impunere privind obligații suplimentare de plată nr. x/21.06.2011, a Raportului de inspecție fiscală nr. x/21.06.2011, emise de organele de inspecție fiscală ale Direcției Generale a Finanțelor Publice Ialomița, precum și a Deciziei nr. 175/31.05.2017 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, solicitând instanței să constate că actele administrativ-fiscale contestate sunt abuzive, fiind emise cu încălcarea flagrantă a legii și, în consecință, să dispună anularea acestora. Prin sentința civilă nr. 979/F din 09.08.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Ialomița, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 27.08.2018, sub nr. x/2018.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 216 din 10 decembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A., excepție invocată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare Contestații. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Hotărârea de casare a instanței de recurs. Prin decizia nr. 4041 din 21 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 216 din 10 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018; a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut ca întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în ceea ce privește soluția adoptată asupra excepției lipsei calității procesuale active. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, a apreciat că organul fiscal poate stabili atragerea răspunderii solidare a administratorului, prin emiterea deciziei de atragere a răspunderii solidare, act administrativ fiscal, opunându-i un titlu de creanță care nu a putut fi contestat conform dispozițiilor art. 205 din Codul de procedură fiscală. Așadar, a apreciat că excepția lipsei procesuale active a reclamantului este neîntemeiată și a respins-o ca atare, constatând că există o identitate între persoana reclamantului și subiectul activ din raportul juridic fiscal dedus judecății. Totodată, în referire la stabilirea existenței dreptului sau interesului legitim, precum și a vătămării acuzate de către reclamant în calitate de fost administrator al societății radiate, a reținut că aceasta urmează a se realiza pe baza probelor administrate, fiind o problemă de fond în litigiul administrativ-fiscal. În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 19.11.2021, sub nr. x/2018*.

Hotărârea instanței de fond, pronunțată în rejudecare. Prin sentința nr. 9 din 25 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare Contestații; s-a dispus anularea Deciziei nr. 175/31.05.2017; a fost obligată pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală la soluționarea pe fond a contestației formulate de A.-administratorul societății B. S.R.L. (radiată) înregistrată sub nr. x/25.08.2011 și a fost respinsă ca inadmisibilă cererea privind anularea deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată nr. x din 21.06.2011 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/21.06.2011.

Calea de atac exercitată în rejudecare. Împotriva sentinței de fond pronunțate în rejudecare a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței civile recurate cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiate. În dezvoltarea motivului de casare invocat a susținut că sentința civilă recurată este în parte lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, și anume a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 și a celor cuprinse la art. 210 din O.G. nr. 92/2003 în pronunțarea soluției de obligare a sa la soluționarea pe fond a contestației formulate de intimatul-reclamant A.. Sub acest aspect a apreciat că prima instanță ar fi trebuit să analizeze interesul acestuia de a ataca Decizia nr. 175/2017 emisă de Direcția Generală de Soluționare Contestații, prin care s-a dispus scoaterea de pe rol a cauzei ca urmare a radierii societății B. S.R.L., mai exact, ar fi trebuit să aibă în vedere că intimatul-reclamant nu a dovedit vătămarea suferită prin emiterea deciziei amintite și nu s-a raportat la o vătămare suferită prin emiterea Deciziei de impunere a obligațiilor suplimentare de plată nr. x/21.06.2011 și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/21.06.2011 emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ialomița. A mai arătat recurenta că nu are relevanță în cauză, în ceea ce privește cererea de anulare a deciziei de scoatere de pe rol a contestației ca urmare a radierii societății B. S.R.L., împrejurarea că în dosarul penal nr. x/2016 s-a dispus clasarea sesizării penale referitoare la săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) cu aplicarea art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, art. 9 alin. (1) lit. c) și lit. f), art. 4 din același act normativ, art. 290, art. 291 și art. 323 din Legea nr. 15/1968 și art. 43 din Legea nr. 82/1991, atât timp cât în sarcina intimatului-reclamant nu au fost stabilite obligații suplimentare de plată. În cauză nu s-a dispus atragerea răspunderii solidare a administratorului cu societatea radiată și nici nu s-a făcut dovada atragerii acesteia în cadrul dosarului de faliment sau în cadrul procedurii administrative prevăzute de Codul de procedură fiscală, astfel încât nu există o vătămare a intimatului prin emiterea Deciziei nr. 175/2017. În plus, întrucât societatea a fost radiată încă din anul 2012, nu se mai poate pune problema aplicării dispozițiilor legale privind atragerea solidară a administratorului societății radiate, aspecte față de care nu poate fi identificat un rezultat concret urmărit de intimatul-reclamant prin anularea Deciziei nr. 175/2017 și soluționarea pe fond a contestației sale, având în vedere că obligațiile suplimentare stabilite prin Decizia de impunere privind obligațiile suplimentare de plată și prin Raportul de Inspecție Fiscală, contestate în cauză, au fost stinse ca efect al radierii acesteia, conform art. 176 alin. (6) din Codul de procedură fiscală. De asemenea, în raport de motivarea Înaltei Curți privind calitatea procesuală activă, eventuala vătămare a intimatului-reclamant trebuia analizată prin raportare la Decizia emisă de Direcția Generală de Soluționare Contestații de scoatere a cauzei de pe rol ca urmare a radierii societății, iar nu prin raportare la vătămarea produsă părții reclamante prin emiterea deciziei de impunere, pretinsa vătămare fiind una pur ipotetică, neprobată corespunzător. Or, în prezenta cauză nu s-a emis o decizie de angajare a răspunderii solidare a administratorului și nici nu s-a făcut dovada emiterii vreunei decizii de acest tip, atragerea răspunderii solidare a administratorului putând fi pusă, în opinia recurentei-pârâte, numai cu respectarea dispozițiilor art. 25 și următoarele din Codul de procedură fiscală, persoana fizică având garantat dreptul la apărare, prealabil emiterii deciziei de angajare a răspunderii, fiind obligatorie audierea persoanei. Din această perspectivă a mai subliniat că nu se poate prezuma răspunderea administratorului în toate cazurile în care pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci, doar atunci când se probează în concret cauzarea stării de insolvabilitate de către acesta. În plus, a apreciat că ar trebui probată intenția premeditată, adică pregătirea demersurilor și un scop fraudulos identificat și stabilit în direcția de a sustrage societatea de la plata obligațiilor fiscale, prin determinarea stării de insolvență. Întrucât împotriva deciziei de atragere a răspunderii solidare a administratorului, acesta are posibilitatea să formuleze contestație în conformitate cu normele legale în vigoare, apreciază că nu se justifică interesul intimatului-reclamant în a obține o anulare a Deciziei nr. 175/2017 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, precum și soluționarea pe fond a contestației sale împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată și a Raportului de Inspecție Fiscală, ambele acte emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ialomița și nici nu se dovedește o vătămare a acestuia. În final a criticat considerentele primei instanțe conform cărora decizia de soluționare a contestației poate fi de admitere, de respingere sau de suspendare a soluționării contestației, soluția de scoatere a cauzei de pe rol fiind contrară dispozițiilor art. 210 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, solicitând instanței de recurs să aibă în vedere nelegalitatea acestor considerente în contextul în care soluțiile menționate pot privi doar societățile care nu și-au încetat activitatea, în speță fiind vorba despre o societate a cărei existență a încetat în urma radierii acesteia. Sub aspectul evidențiat a arătat că în analiza soluțiilor pe care le dă, organul de soluționare a contestațiilor trebuie să țină seama și de existența sau inexistența capacității procesuale de folosință sau de exercițiu a contestatoarelor, în acest sens fiind și punctul de vedere al Direcției Generale Legislație și Proceduri Fiscale, exprimat prin adresa nr. x/14.04.2008 într-o speță similară la care recurenta-pârâtă a făcut trimitere și a expus în cuprinsul cererii de recurs considerentele apreciate relevante. Ca urmare, ținând cont de faptul că societatea B. S.R.L. a fost radiată din anul 2012, pierzându-și capacitatea de folosință și de exercițiu de la acea dată, contrar reținerilor instanței de fond, a solicitat a se avea în vedere că în mod corect organul de soluționare a contestațiilor a dispus scoaterea cauzei de pe rol. Pentru motivele expuse a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a sentinței de fond cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată la data de 20.04.2022, intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești a solicitat admiterea recursului Agenției Naționale de Administrare Fiscală, casarea în parte a sentinței atacate și, în consecință, respingerea acțiunii ca neîntemeiate. În esență, intimata-pârâtă a susținut criticile recurentei subliniind faptul că, spre deosebire de reglementarea actuală, cuprinsă în Legea nr. 207/2015, inaplicabilă în cauză, instanța nu putea fi învestită cu o acțiune ce vizează fondul raportului de drept fiscal, dacă procedura de contestare nu a fost îndeplinită sau nu a fost finalizată printr-o decizie emisă în conformitate cu dispozițiile art. 216 din O.G. nr. 92/2003. Intimatul-reclamant A. a formulat, la rândul său, întâmpinare față de recursul pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței de fond atacate. În esență, a solicitat să se constate că raportul juridic de drept fiscal nu este stins în mod definitiv, astfel încât și interesul său în soluționarea contestației pe fond subzistă, fiind actual. În cauză, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-reclamant, în cuprinsul căruia a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de acesta și a reiterat argumentele invocate în susținerea recursului promovat.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de intimatul-reclamant prin întâmpinarea formulată în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare pentru următoarele motive: În temeiul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare. În esență, recurenta-pârâtă critică soluția primei instanțe prin care a fost obligată să soluționeze pe fond contestația administrativă formulată de intimatul-reclamant A., considerând că ar fi trebuit să analizeze interesul real al acestuia de a ataca Decizia nr. 175/31.05.2017 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, prin care s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol ca urmare a încetării calității procesuale a societății B. S.R.L., radiată din Registrul Comerțului încă din anul 2012. Din această perspectivă a opinat că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 și art. 210 din O.G. nr. 92/2003, întrucât ar fi trebuit să aibă în vedere că intimatul-reclamant nu a dovedit vătămarea suferită prin emiterea deciziei amintite și nu prin raportare la o vătămare suferită prin emiterea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale și a Raportului de Inspecție Fiscală. Totodată, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate nelegalitatea considerentelor instanței de fond potrivit cărora decizia de soluționare a contestației poate fi de admitere, de respingere sau de suspendare a soluționării contestației, soluția de scoatere a cauzei de pe rol fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 210 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003. Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe sub acest aspect reflectă o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 și a celor cuprinse la art. 210 din O.G. nr. 92/2003, prin raportare la sediul materiei reprezentat de soluționarea contestației administrativ-fiscale. În cauza de față, intimatul-reclamant a contestat direct la instanța de contencios administrativ două acte administrativ-fiscale, respectiv decizia de impunere nr. x/21.06.2011 și raportul de inspecție fiscală nr. x/21.06.2011, ambele emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ialomița, solicitând anularea acestora. Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Totodată, potrivit art. 205 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii. Din coroborarea normelor legale anterior menționate se reține că procedura de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale, reglementată de art. 205-218 Codul de procedură fiscală, este o procedură administrativă prealabilă care are caracter obligatoriu, iar nu facultativ. Astfel, este de observat că, în acord cu prevederile art. 210 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală: "(1) În soluționarea contestației, organul competent se pronunță prin decizie sau dispoziție, după caz. (2) Decizia sau dispoziția emisă în soluționarea contestației este definitivă în sistemul căilor administrative de atac." Art. 211 din același act normativ prevede următoarele: "(1) Decizia de soluționare a contestației se emite în formă scrisă și va cuprinde: preambulul, considerentele și dispozitivul. (2) Preambulul cuprinde: denumirea organului învestit cu soluționarea, numele sau denumirea contestatorului, domiciliul fiscal al acestuia, numărul de înregistrare a contestației la organul de soluționare competent, obiectul cauzei, precum și sinteza susținerilor părților atunci când organul competent de soluționare a contestației nu este organul emitent al actului atacat. (3) Considerentele cuprind motivele de fapt și de drept care au format convingerea organului de soluționare competent în emiterea deciziei. (4) Dispozitivul cuprinde soluția pronunțată, calea de atac, termenul în care aceasta poate fi exercitată și instanța competentă. (5) Decizia se semnează de către conducătorul direcției generale, directorul general al organului competent constituit la nivel central, conducătorul organului fiscal emitent al actului administrativ atacat sau de înlocuitorii acestora, după caz." De asemenea, art. 213 având denumirea marginală "Soluționarea contestației", prevede că: (1) În soluționarea contestației organul competent va verifica motivele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestației se face în raport de susținerile părților, de dispozițiile legale invocate de acestea și de documentele existente la dosarul cauzei. Soluționarea contestației se face în limitele sesizării. (2) Organul de soluționare competent pentru lămurirea cauzei poate solicita punctul de vedere al direcțiilor de specialitate din minister sau al altor instituții și autorități. (3) Prin soluționarea contestației nu se poate crea o situație mai grea contestatorului în propria cale de atac. (4) Contestatorul, intervenienții sau împuterniciții acestora pot să depună probe noi în susținerea cauzei. În această situație, organului fiscal emitent al actului administrativ fiscal atacat sau organului care a efectuat activitatea de control, după caz, i se va oferi posibilitatea să se pronunțe asupra acestora. (5) Organul de soluționare competent se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond, iar când se constată că acestea sunt întemeiate, nu se va mai proceda la analiza pe fond a cauzei." În fine, art. 218 stipulează că: (1) Decizia privind soluționarea contestației se comunică contestatorului, persoanelor introduse, în condițiile art. 44, precum și organului fiscal emitent al actului administrativ atacat. (2) Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii. (3) În situația atacării la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) a deciziei prin care s-a dispus desființarea, încheierea noului act administrativ fiscal ca urmare a soluției de desființare emise în procedura de soluționare a contestației se face după ce hotărârea judecătorească a rămas definitivă și irevocabilă." Așadar, prevederile cuprinse în titlul IX al Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, reglementează proceduri de recurs administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare acestora de a reveni asupra măsurilor luate. Asemenea proceduri, în care soluționarea plângerilor și a contestațiilor este atribuită însuși organului care a emis actul atacat sau organului ierarhic superior acestuia, nu întrunesc elementele definitorii ale activității de jurisdicție, caracterizată prin soluționarea de către un organ independent și imparțial a litigiilor privind existența, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective, ele fiind specifice funcției administrative. De asemenea, Înalta Curte reține că potrivit art. 205-211 și art. 218 din O.G. nr. 92/2003, procedura administrativă în materie fiscală este obligatorie, iar instanța de judecată este chemată să cenzureze exclusiv legalitatea deciziei de soluționare a contestației, prin prisma criticilor invocate de parte și în raport de care aceasta a fost pronunțată. Or, soluțiile pe care organul fiscal le poate lua sunt în mod expres prevăzute la art. 216 din O.G. nr. 92/2003 ce are denumirea marginală "Soluții asupra contestației". Astfel, "(1) Prin decizie contestația va putea fi admisă, în totalitate sau în parte, ori respinsă. (2) În cazul admiterii contestației se decide, după caz, anularea totală sau parțială a actului atacat. (3) Prin decizie se poate desființa total sau parțial actul administrativ atacat, situație în care urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluționare. (3 1 ) Soluția de desființare este pusă în executare în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei, iar noul act administrativ fiscal emis vizează strict aceeași perioadă și același obiect al contestației pentru care s-a pronunțat soluția de desființare. (4) Prin decizie se poate suspenda soluționarea cauzei, în condițiile prevăzute de art. 214." Cum procedura administrativă poate fi temporizată doar ca urmare a suspendării soluționării contestației, în condițiile art. 214 din Codul de procedură fiscală, iar soluțiile prin intermediul cărora a stabilit legiuitorul că se finalizează procedura administrativă sunt cele de admitere ori de respingere a contestației, cu consecințele corespunzătoare situației deduse judecății, soluția de scoatere a cauzei de pe rol, contestată în speță, nu poate reprezenta decât o întrerupere a cursului procedurii administrative și nicidecum o finalizare a acesteia. Drept urmare, se constată că au fost încălcate dispozițiile legale speciale cuprinse la art. 205-218 din Titlul IX din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Aceasta întrucât organele fiscale competente sunt obligate să finalizeze procedura administrativă obligatorie inițiată cu privire la verificarea legalității actelor administrativ-fiscale contestate de persoana vizată, iar în fața instanței de contencios administrativ și fiscal pot fi atacate, în condițiile Legii nr. 554/2004, numai deciziile emise de organele fiscale în soluționarea pe fond a contestațiilor cu privire la actele respective, în aplicarea dispozițiilor art. 216 din O.G. nr. 92/2003. În acest context Înalta Curte reține că, deși societatea B. S.R.L., titulara contestației administrative formulate, a fost radiată la data de 16.10.2012 ca urmare a închiderii procedurii falimentului, acest aspect nu este de natură a exonera organul fiscal de obligația soluționării pe fond a acestei contestații, atât timp cât intimatul-reclamant A. a solicitat soluționarea contestației administrative anterior suspendate, în calitatea sa de administrator al acestei societăți, iar dispozițiile art. 212 din Codul de procedură fiscală permiteau organului fiscal introducerea sa în procedura de soluționare a contestației. De altfel, acest aspect al calității procesuale active a intimatului-reclamant A. a fost în mod definitiv tranșat prin decizia de casare nr. 4041/21.09.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța supremă reținând că radierea societății titulare a contestației administrative nu stinge dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal și că nu se poate afirma lipsa calității procesuale active a intimatului-reclamant în contextul în care raportul juridic de drept fiscal nu a fost în mod definitiv tranșat în cadrul procedurii administrativ-fiscale. În atare situație, instanța de control judiciar constată că sunt întemeiate apărările intimatului-reclamant în sensul că demersul său este justificat de faptul că reprezintă singura cale legală de a-și valorifica procesual un drept subiectiv în calitatea sa de administrator și unic asociat al societății comerciale B. S.R.L., întrucât, așa cum prevede Legea nr. 31/1990, bunurile rămase din patrimoniul persoanei juridice radiate din registrul comerțului le revin acționarilor/asociaților. Cu alte cuvinte, în ipoteza desființării unei societăți cu răspundere limitată activele societății rămase după achitarea datoriilor revin asociaților. În speță, fiind contestat titlul executoriu emis de organele fiscale, în baza căruia a fost inițiată procedura insolvenței cu privire la societatea B. S.R.L., intimatul-reclamant justifică interesul de a solicita finalizarea procedurii administrative în vederea restituirii sumelor de bani obținute de creditorul ANAF în urma valorificării, în cadrul procedurii insolvenței, a unor active pentru stingerea pretinsei datorii. Pentru simetrie, se rețin prevederile art. 1915 alin. (1) din C. civ. și art. 237 1 din Legea nr. 31/1990, conform cărora administratorul sau asociatul, principalul organ de conducere al societății, învestit cu o sarcină de gestiune și, în special, cu atribuții de administrare, este pasibil de o acțiune socială de răspundere, acesta putând, singur sau în solidar cu alți administratori sau asociați, să fie chemat să suporte daunele societății administrate. Or, atât timp cât raportul juridic de drept fiscal nu este în mod definitiv tranșat, astfel cum s-a arătat în cele ce preced și cum în mod judicios a reținut și judecătorul fondului, interesul reclamantului în cauză este justificat, împrejurarea că în procedura insolvenței nu a fost atrasă răspunderea sa patrimonială și că nu s-a făcut dovada emiterii unei decizii de angajare a răspunderii solidare a administratorului societății în discuție nefiind de natură a susține motivul de nelegalitate invocat și să conducă, în mod implicit, la casarea hotărârii atacate. Așadar, instanța de control judiciar constată că prima instanță a interpretat și a aplicat în mod corect normele de drept material incidente în speța dedusă judecății prin raportare la situația de fapt în mod judicios reținută. Astfel, în contextul în care contestația administrativă a fost suspendată prin decizia nr. 434/03.11.2011 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în baza art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, ca urmare a sesizării organelor de urmărire penală cu privire la constatările cuprinse în raportul de inspecție fiscală, iar prin Ordonanța din 26.10.2016 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov, dată în dosarul penal nr. x/2016, s-a dispus clasarea cauzei privind sesizarea sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 9 alin. (1) lit. b) cu aplicarea art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 în privința S.C. B. S.R.L., decizia nr. 175/31.05.2017 emisă de D.G.A.S.C din cadrul A.N.A.F. în urma solicitării administratorului A. de soluționare a contestației administrative anterior suspendate, prin care s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol ca urmare a radierii societății B. S.R.L., încalcă prevederile legale aplicabile în materie, întrucât nu reflectă soluționarea contestației în temeiul art. 216 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și, implicit, finalizarea procedurii administrative obligatorii. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că în mod corect a dispus instanța de fond anularea deciziei nr. 175/31.05.2017 și a obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală la soluționarea pe fond a contestației formulate de A., în calitate de administrator al societății radiate B. S.R.L., soluția pronunțată urmând a fi menținută și de instanța de control judiciar conform argumentelor arătate.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru considerentele expuse la pct. 7 din prezenta decizie, Înalta Curte, constatând că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor legale incidente în cauză, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul pârâtei și va menține, în consecință, sentința de fond atacată.