ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4199/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018, reclamanta Organizația Utilizatorilor de Apă pentru Irigații (OUAI) Bădălan a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, obligarea acestuia la emiterea unei hotărâri prin care să transmită, în proprietate, sub condițiile rezolutorii stabilite de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 138/2004, infrastructura secundară de irigații, cât și terenul aferent acestei infrastructuri, aflate pe terenul administrativ al reclamantei, în suprafață de 2635 ha, în amenajarea "Câmpina Covurlui", situată în extravilanul Municipiului Galați, pe terenul delimitat de Lacul Brateș, la Est, de Râul Prut, la Sud, de Șoseaua Națională Galați - plotul SPP1C, iar la Nord, de Plotul SPP4, astfel cum vor fi identificate, prin expertize judiciare. La termenul de judecată din 12.04.2018, Curtea a încuviințat în principiu cererea de intervenție principală formulată de S.C. A., prin care se solicită respingerea acțiunii, ca nefondată. I.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 58 din 26 iunie 2020, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea precizată de reclamanta Organizația Utilizatorilor de Apă pentru Irigații Bădălan, în contradictoriu cu autoritatea pârâtă Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, având ca obiect obligare emitere act administrativ; a obligat pârâtul la emiterea unui ordin prin care să transmită în proprietatea reclamantei, sub condițiile rezolutorii prevăzute de art. 27 alin. (1) din legea nr. 138/2004 privind îmbunătățirile funciare, infrastructura secundară de irigații, cât și terenul aferent acestei infrastructuri, aflate pe teritoriul administrativ al reclamantei, în suprafață de 2635 ha, în amenajarea pentru irigații "Câmpina Covurlui", situate în extravilanul Mun. Galați, pe terenul delimitat, la vest de Lacul Brateș, la est, de râul Prut, la sud de șoseaua națională - Galați - Giurgiulești și plotul SPP1C, iar la nord, de Plotul SPP4, astfel cum au fost identificate prin raporturile de expertiză efectuate în cauză; a respins cererea de intervenție formulată de S.C. A., ca nefondată. I.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței nr. 58 din 26 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs atât pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., cât și intervenientul principal S.C. A., criticând sentința recurată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. I.3.1. Pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale solicită, în baza art. 496 și următoarele din Noul C. proc. civ., admiterea recursului formulat în ceea ce privește introducerea în cauză a Agenției Naționale de Îmbunătățiri Funciare (ANIF) solicitată de pârâtul Guvernul României (pârât inițial), cerere respinsă de instanța de judecată prin încheierea de ședință din data de 25.04.2018. Recurentul susține că, în acord cu art. 30 din Legea nr. 138/2004 a îmbunătățirilor funciare, în forma de la data privatizării S.C. A., anterior datei încheierii contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni nr. 11 din 09.06.2004 încheiat între Agenția Domeniilor Statului și S.C. A., infrastructura de irigații trebuia transmisă în folosința Administrației (Naționale) de Îmbunătățiri Funciare (continuatorul SNIF) și înregistrată în patrimoniul acesteia, fapt care nu s-a produs, astfel că, la această dată, contrar prevederilor legale, infrastructura de irigații nu apare înregistrată în patrimoniul ANIF. La data privatizării, pachetul majoritar de acțiuni scos la vânzare nu mai trebuia să cuprindă și partea de capital reprezentată de infrastructura de irigații, aceasta continuând să fie doar utilizată de deținătorii de terenuri dotate cu astfel de instalații ca utilizatori individuali sau grupați în organizații înființate conform legii. Recurentul arată că, pe rolul Curții de Apel Galați, s-a aflat dosarul nr. x/2017, soluționat prin decizia civilă nr. 136/A/10.09.2018, iar Tribunalului Galați a soluționat litigiul, prin decizia civilă nr. 245/09.06.2016, definitivă prin care se arată că S.C. A. nu are calitate de proprietar al infrastructurii de irigații, ci este doar un utilizator al acesteia, infrastructura fiind proprietatea privată a statului. Față de situația prezentată, în raport de prevederile legale anterior menționate, apreciază ca legală și temeinică soluția dată de Curtea de Apel Galați în prezenta cauză, prin care aceasta arată că, în mod evident proprietarul infrastructurii de irigații este Statul Român și nu S.C. A., care nu face dovada dreptului său de proprietate, însă pentru a se clarifica aspectele privind administrarea infrastructurii, este absolut necesară introducerea în cauză a ANIF. În cuprinsul sentinței de fond, Curtea de Apel Galați a sesizat în mod corect atitudinea sa oscilantă în privința indicării autorității care are în patrimoniu infrastructura de irigații, datorată în primul rând poziției ANIF și a respingerii cererii de introducere în cauză a acestei entități. Pentru opozabilitatea hotărârii judecătorești apreciază ca oportună introducerea în cauză, pe lângă ANIF și a Agenției Domeniilor Statului (ADS), instituția specializată care realizează privatizarea societăților comerciale cu profil agricol, constituite în conformitate cu Legea nr. 15/1990 și arendarea și concesionarea terenurilor cu destinație agricolă proprietate publică și privată a statului, administrate de aceste societăți, care își desfășoară activitatea în baza Legii nr. 268/2001, privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului, cu modificările și completările ulterioare, a Hotărârii de Guvern nr. 626/2001 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 și a Legii nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan și de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului. Motivul pentru care solicită introducerea ADS în cauză rezidă din cele două contracte încheiate între Agenția Domeniilor Statului și S.C. A., respectiv Contractul de vânzare -cumpărare de acțiuni nr. 11 din 09.06.2004 și Contractul de concesiune nr. x/05.08.2004 și faptul că această instituție deține întreaga documentație ce a stat la baza acestui contract de vânzare-cumpărare acțiuni. Se mai arată că, în dosarul nr. x/2018, având ca obiect constatarea dreptului de proprietate, reclamantul S.C. A. a formulat cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâții MADR, Agenția Domeniilor Statului și Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare, fapt care conduce la concluzia că sentința pronunțată trebuia să fie opozabilă MADR și celor două entități. I.3.2. În motivarea recursului, S.C. A. arată că sentința pronunțată este nelegală si netemeinică, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor Legii 138/2004 modificată, respectiv a normelor de drept material, aspect care se încadrează în motivele prevăzute de punctul 8 al art. 488 C. proc. civ., respectiv: I.3.2.1. Cu privire la scopul Legii 138/2004 și activitățile permise de lege OUAI Bădălan, recurenta susține că instanța fondului a făcut aplicarea eronată a dispoziției legale (art. 27 din Legea 138/2004 modificat), fără a lua în considerare dispozițiile art. 3 și art. 6 din Legea 138/2004. Astfel, așa cum rezultă din dispozițiile art. 3 coroborate cu dispozițiile art. 6, scopul legii este unul bine definit, iar activitățile pe care le poate presta reclamanta se circumscriu doar celor prevăzute la lit. a)-d) ale articolului

A admite că se transferă o suprafață de 2635 ha în proprietatea reclamantei, care nu are dreptul prin lege să efectueze lucrări agricole pe terenul respectiv, este o încălcare sau înțelegere greșită a textului legal. Situația când reclamanta a solicitat transmiterea terenului aferent stațiilor SPP1A, SPP1B și SPP2, care nu este teren agricol, dar care deservește infrastructura de irigații, este diferită față de solicitarea din prezenta cauza, care se referă la terenul aferent infrastructurii de irigații și care este teren agricol. Ordinul nr. 245/2019 pentru aprobarea transmiterii terenurilor aparținând domeniului privat al statului, aflate în administrarea Agenției Naționale de Îmbunătățiri Funciare, aferente infrastructurii secundare de irigații, în proprietatea unor organizații ale utilizatorilor de apă pentru irigații din județul Galați a suferit o modificare esențială prin Ordinul 358/25.06.2019, așa cum rezultă din Anexele celor două Ordine. Ordinul 245/2019 intitulează Anexa 1 datele de identificare ale terenurilor aflate în domeniul privat al statului și în administrarea Agenției Naționale de Îmbunătățiri Funciare, aferente infrastructurii secundare de irigații, care se transmit în proprietatea unor organizații ale utilizatorilor de apă pentru irigații din județul Galați. Prin Ordinul 358/2019, MADR emite noul Ordin, care modifică strict Anexa 1 la Ordin și, pe care, de această dată, o intitulează și stipulează clar ce se poate transmite din punct de vedere juridic prin Ordin al Ministrului, și anume: datele de identificare ale bunurilor din infrastructura secundară de irigații, aflate în domeniul privat al statului și în administrarea Agenției Naționale de Îmbunătățiri Funciare, care se transmit în proprietatea unor organizații ale utilizatorilor de apă pentru irigații, situată pe teritoriul acestora din județul Galați. În ambele Anexe, la poziția 1 este prezentă OUAI Bădălan, în privința căreia se dispune transferul bunurilor din infrastructura secundară de irigații, (acele bunuri care completează Protocolul semnat de OUAI în 2006 cu ANIF), respectiv teren neagricol în suprafața de 646 mp aferent SPPIA, 338 mp aferent SPP1B și 852 mp aferent SPP2. MADR a înțeles implicit, prin modificarea bunurilor și a modalității de transfer din Anexele la Ordine, să rectifice aspectele care încălcau flagrant legea specială, respectiv Legea 138/2004 modificată, precum și să rectifice elementul esențial cu privire la imposibilitatea transferului terenului aflat în domeniul privat al statului prin Ordin de Ministru, recunoscând implicit ca acest transfer poate fi efectuat doar prin Hotărâre de Guvern, în condițiile stipulate de lege. În concluzie, modificarea Ordinului 245/2019 prin Ordinul 358/2019 vine să confirme faptul că MADR a transferat exclusiv terenul aferent stației SPP1A, SPP1B și SPP2, stații transferate în anul 2006 prin Protocol către OUAI Bădălan. Instanța fondului nu putea să dispună transferul a 2635 ha teren cu destinație agricolă, cu încălcarea dispozițiilor de drept material. I.3.2.2. Instanța fondului a ignorat dispozițiile Legii 268/2001 privind privatizarea societăților, precum și dispozițiile C. civ. (art. 1894 și urm.) referitoare la compunerea capitalului social și al patrimoniului unei societăți. Așa cum a rezultat din probele administrate, S.C. A. a intrat în procesul de privatizare încă din anul 2003 și are ca obiect de activitate cultivarea cerealelor și a altor plante tehnice pe suprafața de teren situată în Lunca Prutului, fiind înființată în anul 1964, prin lucrări de desecare a fostului lac Brateș și a zonelor riverane, iar prin îndiguire s-a urmărit înlăturarea efectelor dăunătoare ale revărsărilor Prutului și chiar ale Dunării. În baza Legii nr. 15/1990, prin restructurarea întreprinderii Agricole de Stat (I.A.S.) Galați, a fost înființată în anul 1991 societatea pe acțiuni S.C. A.. Actul de înființare este Hotărârea Guvernului nr. 266/12.04.1991 privind înființarea de societăți comerciale pe acțiuni prin reorganizarea unor întreprinderi agricole de stat. Capitalul social inițial la înființare, în valoare de 350.700 mii RON a fost constituit, conform art. 6 Anexa 2 (statut) a H.G. nr. 266/1991, pag. 6 din totalitatea mijloacelor fixe (în valoare totală de 311.600 mii RON unde este inclusă și valoarea întregii infrastructuri de irigații, inclusiv cea în litigiu) și a mijloacelor circulante (în valoare de 39.100 mii RON) existente în evidența contabilă la data înființării. Începând cu anul 1991 și până în anul 2004, capitalul social a suferit mai multe modificări de valoare, în urma emiterii unor acte legislative de către Guvernul României, în urma emiterii unor acte legislative de către Guvernul României, însă nu există nicio diminuare a capitalului social ca urmare a scoaterii din patrimoniul S.C. A. a acestei infrastructuri de irigații care face obiectul litigiului. Societatea a fost privatizată la data 09.06.2004 prin transmiterea pachetului majoritar de acțiuni de la Agenția Domeniilor Statului prin contractul de vânzare acțiuni nr. x/09.06.2004, pachet care cuprindea și rețele pentru irigații, în acord cu situația numerică și valorică a mijloacelor fixe la data de 29.02.2004, din Caietul de Sarcini, sens în care sunt extrasele din "Registrul pentru evidența și inventarul fondurilor fixe" din perioada 1986-1990, depuse la dosar, extrasul cu rețelele de irigații din "Registrul pentru evidența, inventarierea și amortizarea fondului fix" din perioada 1991-1995, precum și dosarele din arhiva societății cu inventarierea mijloacelor fixe, care atestă existența acestor rețele de irigații în evidența societății S.C. A. în diferite perioade și dosarul de inventariere al anului 2001, luna octombrie, cu listele de inventar de la una din totalul fermelor existente în anul 2001, respectiv Ferma nr.

Recurenta susține că toate aceste rețele de irigații au aparținut Societății S.C. A. dintotdeauna, fiind dispuse pe suprafața arabilă și deservind 9972 ha cât a deținut societatea înainte de restituirea drepturilor de proprietate a terenurilor către proprietari (L18/1991) și înainte de privatizare (anul 2004). Privatizarea a fost efectuată în temeiul dispozițiilor Legii 268/2001, iar decizia de privatizare a fost luată conform "legislației în vigoare și hotărârii CA. al A.D.S. nr. 7/07.04.2004", respectiv anterior intrării în vigoare a Legii 138/2004 (01.05.2004). La data respectivă, societatea S.C. A., la care statul deținea 79,95% din pachetul de acțiuni, fusese evaluată și se stabilise prețul de vânzare al acțiunilor, care, evident, cuprindeau și valoarea infrastructurii de irigații, aspecte care nu pot fi neglijate de instanță. Instanța fondului ar fi trebuit să observe că încă din anul 1991, mijloacele fixe, care cuprind și infrastructura de irigații, aparțin intervenientei, prin Hotărâre de Guvern, valoarea acesteia fiind conținută în valoarea acțiunilor evaluate pentru privatizare, proces care a început încă din anul 2001, deci anterior Legii 138/2004. Conform Hotărârii 266/1991 de înființare a S.C. A., în Anexa 2 - Statutul Societății comerciale S.C. A., Cap. III, Capitalul social. Acțiunile, Art. 6 - Capitalul, se prevede: " Capitalul social inițial al societății comerciale este în valoare de 350.700 mii. RON si se compune din: mijloace fixe în valoare de 311.600 mii. RON si mijloace circulante în valoare de 39.000 mii. RON" I.3.2.3. Cu privire la relația dintre Legea 138/2004 a îmbunătățirilor funciare, intrată în vigoare la data de 01.05.2004, H.G.. 1897/4.11.2004 - Normele de aplicare a legii, intrată în vigoare la data de 07.12.2004 și abrogată prin H.G. nr. 1872/2005 - Normele de aplicare a legii, intrată în vigoare la 06-02-2006, recurenta susține că un prim aspect care trebuia analizat de instanța fondului era suprapunerea mai multor legi în vigoare la data privatizării S.C. A., precum și aplicarea efectivă a legii 138/2004 începând cu apariția normelor de aplicare, respectiv 07.12.2004, cuprinse în H.G. 1897/4.11.2004. Între momentul intrării în vigoare a legii și apariția Normelor de aplicare a legii 138/2004, societatea S.C. A. a fost privatizată, fără ca reprezentanții statului să facă aplicarea dispozițiilor în sensul prevăzut de art. 31 din Legea 138/2004. Astfel, conform Adresei nr. x/30.01.2003, transmisă de Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, Agenția Domeniilor Statului, societății comerciale S.C. A., se arată că, în temeiul Legii 268/2001 privind privatizarea societăților ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului, a Normelor Metodologice de aplicare a legii aprobate prin H.G. nr. 626/2001 și a Legii 549/2002 de modificare și completare a Legii 268/2001, societatea este în proces de privatizare, pachetul deținut de APS la societate urmând a fi scos la vânzare, odată cu apariția în presă a anunțului publicitar. Procesul de privatizare a S.C. A. a început încă din anul 2001. Privatizarea nu s-a finalizat, iar în anul 2003 s-a reluat la solicitarea MADR- ADS cu adresa x/30.01.2003. Ca răspuns la această adresă, S.C. A. a transmis Adresa nr. x/06.11.2003 către Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, Agenția Domeniilor Statului - Direcția Privatizare-Concesionare, toată documentația solicitată care privea S.C. A., și care, la punctul 15 cuprindea și Situația numerică si valorică a mijloacelor fixe la data de 30.09.2003, (care este aceeași ca cea din anul 1991, conform Registrului pentru evidenta si inventarul fondurilor fixe depuse la dosarul cauzei) și care atestă că toată infrastructura de irigații era în capitalul social al societății, deci în proprietatea acesteia. Ulterior, în procesul privatizării, la data de 19.05.2004 s-a încheiat procesul-verbal preliminar, iar la data de 26.05.2004 s-a încheiat procesul-verbal al ședinței de licitație, care consfințește atribuirea pachetului de acțiuni și a concesiunii terenului către S.C. A.. Instanța fondului trebuia să își exercite rolul activ și să solicite toate documentele pentru a verifica realitatea celor susținute de reprezentanții S.C. A. cu privire la deținerea infrastructurii de irigații în proprietate, întrucât, așa cum rezultă din toate actele normative enunțate, dar și din înscrisurile depuse la dosar, procesul de privatizare a început încă din anul 2003, societatea intrând pe listă și în procedura de privatizare, Agenția Domeniilor Statutului procedând la vânzarea pachetului de acțiuni la o valoare care includea indubitabil și valoarea mijlocului fix "infrastructura de irigații". Chiar dacă s-ar admite că nu s-a făcut la data privatizării aplicarea dispozițiilor art. 31 din legea 138/2004, astăzi, acționarul majoritar al S.C. A. nu poate fi privit decât ca un cumpărător de bună credință, care a achiziționat ceea ce i-a vândut statul prin reprezentanții acestuia, a plătit contravaloarea mijlocului fix infrastructura de irigații aflată în proprietatea S.C. A. încă din vremea când acesta era IAS și, totodată, al cărei capital social nu a fost niciodată diminuat prin trecerea infrastructurii la ANIF, așa cum prevedea art. 31 din Legea 138/2004. MADR recunoaște prin toate înscrisurile și prin întâmpinarea depusă la dosar, faptul că, la data privatizării, în pachetul majoritar vândut al S.C. A. era cuprinsă toată infrastructura de irigații pe care o deținea societatea încă de la înființare și, că, per a contrario, nu a aplicat niciodată dispoziția art. 31 din Legea 138/2004 în ceea ce privește S.C. A.. Admiterea acțiunii și dispunerea asupra trecerii - cu titlu gratuit - a infrastructurii de irigații în patrimoniul OUAI Bădălan cu terenul aferent reprezintă un transfer abuziv, fără o despăgubire reală și efectivă pentru prejudiciul suferit. Or, art. 31 din legea 138/2004 dispunea asupra preluării în administrare a infrastructurii de irigații de la societățile comerciale cu deținere majoritară a statului a pachetului de acțiuni, cu o reducere corespunzătoare a capitalului social, tocmai pentru că, în eventualitatea ulterioară a privatizării, cumpărătorii pachetului de acțiuni să nu fie prejudiciați. Un alt aspect relevant este faptul că Normele de aplicare a legii 138/2004 au intrat în vigoare la data de 07.12.2004, la 7 luni după data privatizării S.C. A.. Din acest aspect, coroborat cu procesul de privatizare început încă din anul 2003 în temeiul legii 268/2001 rezultă că S.C. A. a devenit și a rămas proprietarul infrastructurii de irigații. Astfel, la data apariției H.G.. 1897/4.11.2004, care a reglementat pentru prima dată Normele de aplicare a Legii 138/2004, societatea S.C. A., căreia îi aparținea sistemul de irigații, canale de desecare etc, era privatizată din data de 09.06.2004, dată la care bunurile s-au transferat din patrimoniul privat al statului în patrimoniul S.C. A., situație confirmată de către MADR, respectiv ANIF prin adresele depuse la dosarul cauzei. Acesta este și motivul pentru care toate instituțiile, respectiv: MADR, APS, ANIF, Guvernul României au răspuns în mod constant că infrastructura de irigații nu a fost niciodată preluată de ANIF, că aceasta s-a aflat încă din anul 1991 în proprietatea S.C. A. și că, în prezent, aceasta nu poate fi predată decât din patrimoniul societății privatizată, cu producerea unor prejudicii foarte mari. A statua că art. 31 din legea 138/2004 s-a aplicat și că infrastructura este în administrarea domeniului privat al statului încalcă dispozițiile legilor care s-au aplicat succesiv. Instanța fondului a preluat fără o analiză efectivă susținerile reclamantei cu privire la puterea de lucru judecat asupra dreptului de proprietate al intervenientei asupra infrastructurii de irigații achiziționată prin pachetul de vânzare acțiuni în anul 2004, limitându-se la a afirma că se aplică efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, în condițiile în care niciun alt litigiu anterior nu a dezbătut această problemă cu posibilitatea recurentei de a se apăra și dovedi cu înscrisuri că toată infrastructura de irigații i-a aparținut. I.3.2.4. Modul în care instanța fondului a decis să fie transferate în proprietatea OUAI Badalan 2635 ha de teren aferent infrastructurii de irigații este rezultatul încălcării legii. Transferul terenului aparținând domeniului public sau privat al statului nu poate fi efectuat decât printr-o Hotărâre de Guvern, dacă legea nu prevede altfel, în temeiul art. 9 din Legea 213/1998 modificată și abrogata de O.U.G. nr. 57/2019 - Codului Administrativ, iar nu prin Ordin al Ministrului. În acest sens recurenta invocă atât modificarea art. 27 din Legea 138/2004 efectuată la data de 19.06.2018, cât și rectificarea Ordinului Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale 245/2019 prin Ordinul 358/2019. I.3.2.5. Un alt motiv de nelegalitate a sentinței civile pronunțată de instanța fondului este interpretarea greșită a art. 27 din Legea 138/2004, cu modificările succesive. Art. 27 din legea 138/2004 a suferit numeroase modificări de la data apariției până la data judecării fondului din prezenta cauză. Forma existentă la data depunerii acțiunii reclamantei (12.01.2018) dispunea la alin. (1) cu privire la transmiterea infrastructurii secundare de irigații, inclusiv terenul aferent (dispoziție care nu se mai regăsește în forma de la data pronunțării), care urma a fi transmisă prin hotărâre de guvern, iar începând cu data de 19.06.2018, dispunea cu privire doar la infrastructura de irigații, fără teren, urmând ca transferul să fie efectuat prin Ordin al Ministrului. Instanța fondului a realizat o combinare nepermisă a formelor dispozițiilor care s-au aflat în vigoare succesiv, respectiv forma în vigoare până la data de 19 iunie 2018, cu cea aflată în vigoare la data pronunțării, rezultând obligarea nelegală a MADR de emitere a unui Ordin prin care să transfere infrastructura de irigații, împreună cu terenul agricol aferent, aspect ce încalcă flagrant modul de transmitere a terenului dacă se afla în proprietatea privată a statutului, așa cum a conchis instanța fondului, și nu în proprietatea S.C. A.. Instanța, cel mult, putea să dispună asupra transmiterii infrastructurii secundare de irigații aflată pe terenul de 2635 ha, aparținând persoanelor care au arendat/dat în folosință spre a fi cultivat terenul respectiv, însă cu acordul proprietarilor legali, (aflat în administrarea OUAI Bădălan), în limitele dispuse de art. 6 din Legea 138/2004 și pe care se afla infrastructura de irigații, dar nu asupra terenului agricol care, așa cum rezultă din Ordinul 245/2019 modificat de Ordinul 358/2019 nu este aferent plotului SPP1A. SPP1B SI SPP2, așa cum a dispus instanța fondului, ci doar este deservit de stația SPP1A, SPP1B și SPP2, aflată în proprietatea OUAI Bădălan. I.3.2.6. Instanța fondului a ignorat probele administrate în dosar, iar susținerile din cuprinsul motivării hotărârii nu se coroborează cu niciun mijloc de probă administrat în cauză, ci sunt contrazise de înscrisurile aflate la dosarul cauzei. Instanța de fond face vorbire în motivarea hotărârii de unele aspecte ce au făcut obiectul altor dosare și în care nu a fost analizat dreptul de proprietate cu privire la infrastructura de irigații, ignorând poziția exprimată de pârâți prin întâmpinările depuse. Potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 138/2004 a îmbunătățirilor funciare, infrastructura secundară de irigații, aparținând domeniului privat al statului, aflata in administrarea agenției, situate pe teritoriul unei organizații se putea transmite la cerere, în proprietatea organizației, prin hotărâre a Guvernului. Urmare a evenimentelor legislative intervenite asupra actului primar, dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 138/2004 au fost modificate în sensul în care infrastructura secundară de irigații aparținând domeniului privat al statului, aflată în administrarea agenției, situate pe teritoriul unei organizații, se transmite, la cerere, cu sau fără extras de carte funciară, în proprietatea organizațiilor, prin ordin al ministrului agriculturii și dezvoltării rurale, sub anumite condiții rezolutorii. Textul acestor prevederi stabilește condițiile cumulative în care se aprobă transmiterea în proprietatea organizațiilor utilizatorilor de apă a bunurilor din infrastructura secundară de irigații care aparține domeniului privat al statului și se află în administrarea ANIF, prin ordin al Ministrului Agriculturii si Dezvoltării Rurale: se pot transmite bunurile din infrastructura secundara de irigații ce aparțin domeniului privat al statului; asupra acestei infrastructuri se exercită dreptul de administrare de către Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare, conferit prin reglementări legale; bunurile aferente infrastructurii secundare de irigații sunt înregistrate in evidențele patrimoniale ale acestei entități, precum și în inventarul centralizat al bunurilor imobile proprietate private a statului. Din verificările evidențelor contabile ale Agenției Naționale de Îmbunătățiri Funciare și inventarului centralizat al bunurilor din domeniul privat a statului rezultă faptul că rețeaua, reprezentată de conducte și antene ce traversează terenurile aflate pe teritoriul OUAI Badalan, aferente stațiilor SPP1A, SPP1B si SPP2, nu figurează în domeniul privat al statului și administrarea Agenției Naționale de Îmbunătățiri Funciare, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 138/2004. Recurenta invocă și concluziile raportului de expertiză tehnică -îmbunătățiri funciare-întocmit de către expert B., aflat la fila x din vol. III. Din dosarul de privatizare a S.C. A. reiese că infrastructura de irigații a fost inclusă în patrimoniul acesteia și este proprietatea S.C. A., situație confirmata și de către ANIF. I.3.2.7. Cu privire la respingerea cererii de intervenție, recurenta susține că instanța de fond a ignorat pe de o parte, obiectul dosarului nr. x/2017, respectiv pretenții, iar pe de altă parte, toate înscrisurile în susținerea cererii de intervenție. Hotărârea invocată de instanță face referire la o altă infrastructură de irigații (aferentă plotului SPP4), iar acțiunea a fost formulată de către OUAI Grindu Prut și nu de reclamanta din prezenta cauză. Curtea de apel Galați, în dosarul nr. x/2017 prin decizia nr. 136A nu a reținut în motivarea hotărârii dispozițiile legale și înscrisurile referitoare la dreptul de proprietate al intervenientei asupra infrastructurii de irigații, nu au fost administrate probe în acest sens și nici nu au fost introduși în cauză reprezentanții statului, puterea de lucru judecat fiind apreciată superficial. Dreptul de proprietate este garantat prin Constituție la art. 44, S.C. A. fiind proprietarul infrastructurii de irigații pe care a dobândit-o prin cumpărare în anul 2004 și nu poate fi deposedată de bunul său fără cel puțin o despăgubire corespunzătoare. I.4. Apărările formulate în cauză Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a formulat întâmpinare față de recursul formulat de intervenienta S.C. A., prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. În motivare arată că apreciază ca legală și temeinică soluția instanței de fond prin care aceasta a respins ca nefondată cererea de intervenție formulată de S.C. A., având în vedere faptul că în virtutea efectului pozitiv al prezumției de lucru judecat de care se bucură Decizia nr. 245/09.06.2016 a Curții de Apel Galați (dosar nr. x/2014), S.C. A. nu are calitate de proprietar al infrastructurii de irigații, ci este doar un utilizator al acesteia, infrastructura fiind proprietate privată a statului. Recurentul apreciază ca legală și temeinică soluția instanței cu privire la cererea de intervenție, pe care nu înțelege să o critice Din actele depuse la dosarul cauzei rezultă faptul ca această infrastructură de irigații se află situată pe terenul deținut în folosința de către S.C. A., care a fost membră a acestei OUAI Grindu Prut. Prin admiterea prezentei cereri de chemare în judecată și obligarea MADR la emiterea unui ordin prin care să transmită în proprietatea reclamantelor infrastructura secundară de irigații, în condițiile rezolutorii prevăzute de art. 27 din Legea nr. 138/2004, instanța a recunoscut implicit dreptul de proprietate al Statului Român asupra acestei infrastructuri de irigații, iar prin formularea acestei acțiuni, S.C. A. recunoaște, pe de o parte că nu deține dreptul de proprietate asupra sistemului de irigații, iar, pe de altă parte, prin chemarea în judecată a AFIR și ADS, se certifică faptul că aceste instituții dețin un rol important în definirea dreptului privat al statului asupra aceluiași bun. Așa cum reiese din art. 30 din Legea nr. 138/2004, anterior privatizării S.C. A., infrastructura de irigații s-a transmis în folosința Administrației (Naționale) de Îmbunătățiri Funciare fiind înregistrată în patrimoniul acesteia. în concluzie, la data privatizării, pachetul majoritar de acțiuni scos la vânzare nu mai cuprindea și partea de capital reprezentată de infrastructura de irigații, aceasta continuând să fie utilizată de deținătorii de terenuri dotate cu astfel de instalații ca utilizatori individuali sau grupați în organizații înființate conform legii. În ce privește eventualele cheltuielile de judecată, solicită verificarea înscrisurilor care dovedesc efectuarea acestora și reducerea cuantumului raportat la munca depusă de apărător, numărul termenelor, numărul amânărilor solicitate de reclamanți. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din cuprinsul întâmpinărilor, Înalta Curte constată că recursurile formulate de pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și de intervenient principal S.C. A. sunt întemeiate, urmând a fi admise, având în vedere considerentele arătate în continuare: Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta Organizația Utilizatorilor de Apă pentru Irigații (OUAI) Bădălan a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, obligarea acestuia la emiterea unei hotărâri prin care să transmită, în proprietate, sub condițiile rezolutorii stabilite de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 138/2004, infrastructura secundară de irigații, cât și terenul aferent acestei infrastructuri, aflate pe terenul administrativ al reclamantei, în suprafață de 2635 ha, în amenajarea "Câmpina Covurlui", situată în extravilanul Municipiului Galați, pe terenul delimitat de Lacul Brateș, la Est, de Râul Prut, la Sud, de Șoseaua Națională Galați - plotul SPP1C, iar la Nord, de Plotul SPP4, astfel cum vor fi identificate, prin expertize judiciare. Reclamanta Organizația Utilizatorilor de Apă pentru Irigații Bădălan a fost constituită în baza art. 3 lit. c) din L.138 privind îmbunătățirile funciare și este o persoană juridică de utilitate publică, fără scop patrimonial potrivit art. 6 din lege. Organizația a fost înființată prin Ordinul nr. 101 din 19.01.2006 al Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, în scopul livrării apei pentru irigat, exploatarea, întreținerea șl reparațiile sistemului ce deservește terenurile agricole exploatate de membrii organizației (art. 6 alin. (1) lit. a) din Lege). Aceasta își desfășoară activitatea în cadrul unei suprafețe de teren clar delimitată, amenajată cu lucrări de îmbunătățiri funciare, stabilită prin Statutul O.U.A.I., prevăzută la pct. 1.3., intitulat "Dispoziții generale", pe care se afla lucrări de îmbunătățiri funciare, respectiv trei stații de pompare a apei pentru irigații -SPP1A, SPP1B și SPP2 - (astfel cum sunt identificate în planul cadastral anexat), cât și conducte, intitulate "CS"-uri și "antene", ce subtraversează sau supratraversează terenurile agricole din T. 118-123, T. 170-179 și T. 183-185, prin solele menționate în centralizatorul alăturat. Stațiile de pompare a apel pentru irigații menționate au fost trecute în proprietatea organizației, conform L.138/2004, prin protocolul din 11.02.2005, de la A.N.I.F., însă restul infrastructurii de irigații, constând în conductele subterane susprecizate, ce asigură transferul apei de la stațiile de pompare la terenurile agricole, nu a fost transmis în patrimoniul organizației. A susținut reclamanta că transmiterea în proprietatea sa numai a stației de pompare a apei pentru irigații, fără conductele subterane, ce compun restul infrastructurii secundare de irigații, necesară și obligatorie bunei funcționari și exploatări a apei pentru irigații, nu poate asigura dezideratul legiuitorului, prin adoptarea legii îmbunătățirilor funciare și anume repunerea în funcțiune a infrastructurii de irigații, care să asigure apa, pentru irigarea suprafețelor de teren aparținând membrilor organizației. Cu toate acestea, autoritățile publice nu au inițiat până în prezent vreun demers concret, fapt ce ar fi determinat sesizarea instanței de judecată. Prin sentința recurată, curtea de apel a admis acțiunea precizată, a obligat pârâtul MADR la emiterea unui ordin prin care să transmită în proprietatea reclamantei, sub condițiile rezolutorii prevăzute de art. 27 alin. (1) din legea nr. 138/2004 privind îmbunătățirile funciare, infrastructura secundară de irigații, cât și terenul aferent acestei infrastructuri, aflate pe teritoriul administrativ al reclamantei, în suprafață de 2635 ha, în amenajarea pentru irigații "Câmpina Covurlui", situate în extravilanul Mun. Galați, pe terenul delimitat, la vest de Lacul Brateș, la est, de râul Prut, la sud de șoseaua națională - Galați - Giurgiulești și plotul SPP1C, iar la nord, de Plotul SPP4, astfel cum au fost identificate prin raporturile de expertiză efectuate în cauză și a respins cererea de intervenție formulată de S.C. A., ca nefondată. Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate în ambele recursuri, Înalta Curte constată că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității) și art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurent sunt fondate, atrăgând casarea hotărârii. În cauză, se reține că, prin încheierea interlocutorie din data de 25.04.2018 instanța de fond a respins cererea de introducere în cauză a Agenției Naționale de Îmbunătățiri Funciare (ANIF) solicitată de pârâtul inițial, Guvernul României. Potrivit dispozițiilor art. 235 C. proc. civ.: "Sunt încheieri interlocutorii acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluționează excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase". Prin urmare, această încheiere de ședință are un caracter interlocutoriu, iar greșita soluționare a chestiunii litigioase tranșate atrage casarea hotărârii din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. și reluarea judecății cu începere de la acest moment procesual, potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (2) C. proc. civ. În cauză, greșita respingere a cererii de introducere în cauză a Agenției Naționale de Îmbunătățiri Funciare (ANIF) a condus la nestabilirea exactă a situației de fapt și a cadrului procesual al litigiului. Curtea de apel, deși a sesizat "atitudinea oscilantă" a recurentului MADR în privința indicării autorității care are în patrimoniu infrastructura de irigații, nu a admis introducerea în cauză a ANIF și nu a pus în discuție introducerea în cauză a ADS, cu toate că s-a susținut, pe tot parcursul procesului, de către pârâtul MADR că ADS ar deține întreaga documentație ce a stat la baza contractului de vânzare-cumpărare acțiuni încheiat între respectiva autoritate și A.. Prin urmare, introducerea în cauză a Agenției Naționale de Îmbunătățiri Funciare (ANIF) se impunea nu doar pentru considerente de oportunitate sau opozabilitate, ci pentru însăși corecta stabilire a situației de fapt. Pentru aceleași motive se impunea, după punerea în discuția părților, și introducerea în cauză a Agenției Domeniilor Statului (ADS), instituția specializată care realizează privatizarea societăților comerciale cu profil agricol, constituite în conformitate cu Legea nr. 15/1990 și arendarea și concesionarea terenurilor cu destinație agricolă proprietate publică și privată a statului, administrate de aceste societăți, care își desfășoară activitatea în baza Legii nr. 268/2001, privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului, cu modificările și completările ulterioare, a Hotărârii de Guvern nr. 626/2001 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 și a Legii nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan și de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului. Astfel, în acord cu art. 30 din Legea nr. 138/2004 a îmbunătățirilor funciare, în forma de la data privatizării S.C. A., "infrastructura de îmbunătățiri funciare aparținând domeniului privat al statului situata pe terenurile cu destinație agricolă deținute în exploatare de societăți comerciale cu capital majoritar de stat se transmite în folosința Administrație si se înregistrează în patrimoniul acesteia, cu reducerea corespunzătoare a capitalului (or social, prin diminuarea participației statului." În raport de acest text de lege, corecta soluționarea a litigiului depindea de dezlegarea chestiunii de a ști dacă infrastructura de irigații a format sau nu obiectul celor două contracte încheiate între Agenția Domeniilor Statului și S.C. A., respectiv Contractul de vânzare--cumpărare de acțiuni nr. 11 din 09.06.2004 și contractul de concesiune nr. x/05.08.2004, fiind necontestat faptul că Agenția Domeniilor Statului deține întreaga documentație ce a stat la baza acestui contract de vânzare-cumpărare acțiuni. Prin urmare, pentru a se ști dacă la data privatizării pachetul majoritar de acțiuni scos la vânzare mai trebuia să cuprindă și partea de capital reprezentată de infrastructura de irigații sau nu, aspect esențial de care depindea corecta soluționare a cauzei, introducerea în cauză a celor două agenții cu rol cheie în privatizare și în corecta definire a obiectului contractelor de privatizare, singurele aflate în posesia tuturor documentelor aferente acestui proces, se impunea cu necesitate. Așadar, motivul de recurs încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este fondat, soluționarea cauzei fără introducerea în cauză a celor două agenții Administrației (Naționale) de Îmbunătățiri Funciare (ANIF) și Agenția Domeniilor Statului (ADS), care a atras soluționarea acesteia fără clarificarea situației de fapt, atrăgând casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta se vădește, de asemenea, fondat, impunându-se casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare și din această perspectivă. Potrivit art. 425 C. proc. civ.:"(1) Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;". Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reamintește că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., mai sus citate, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Sub acest aspect, Curtea reține că, așa cum s-a statuat într-o jurisprudență constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 și cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79). Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27). Din această jurisprudență, Curtea reține că noțiunea de proces echitabil, deși art. 6 alin. (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [ cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanță internă care și-a motivat decizia pe scurt - fie prin însușirea motivelor furnizate de o instanță de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuși în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanța europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanța de fond nu și-a motivat sentința în acord cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ., garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nefiind respectate. Curtea mai reține și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Hotărârea judecătorească trebuie să se circumscrie exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. inclusiv din perspectiva analizei raporturilor juridice dintre părți, prin prisma tuturor susținerilor, apărărilor și probelor de la dosar; în caz contrar, controlul judiciar fiind imposibil de realizat. Corecta stabilire a situației de fapt, ca o garanție a satisfacerii exigenței motivării presupune îndatorirea judecătorului de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, potrivit sart. 22 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. Chiar dacă, în acord cu principiul disponibilității, ce guvernează procesul civil, limitele judecății sunt date de partea care inițiază judecata, acesta impunând obligația și corelativ dreptul reclamantului de a stabili cadrul procesual al litigiului, instanța neputând introduce părți în cauză peste voința acestuia, această limitare nu înlătură obligația judecătorului de fond de a pune în discuție și de a stabili corect cadrul procesual. Din analiza sentinței ce face obiectul judecății instanței de reformare, rezultă că această hotărâre nu corespunde exigențelor expuse în paragrafele anterioare, împrejurare ce atrage incidența în cauză nu doar a motivului de casare prevăzut de către dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, ci și pe a celui prevăzut de pct. 6 al art,488 alin. (1) din C. proc. civ. Aceasta deoarece, așa cum rezultă din conținutul hotărârii recurate, curtea de apel nu a stabilit situația de fapt, nerealizând o reală cercetare a fondului prezentei cauze. Judecătorul de primă jurisdicție nu a identificat cine este proprietarul terenului, care este regimul juridic al acestuia, respectiv în deținerea/posesia cărei entități sau persoane fizice se află în prezent și, ca atare, dacă și cine urmează a fi obligat în raportul juridic dedus judecății. Hotărârea invocată de instanță pentru a susține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (Decizia nr. 245/09.06.2016 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr. x/2014) face referire la o altă infrastructură de irigații (aferentă plotului SPP4), iar acțiunea a fost formulată de către OUAI Grindu Prut și nu de reclamanta din prezenta cauză. Or, când nu se poate stabili cu exactitate care a fost starea de fapt avută în vedere de instanța de fond, aceasta nefiind clarificată, în faza procesuală a recursului, fază în care obiectul analizei este corecta aplicare a normelor juridice de către instanța de fond la starea de fapt astfel cum a fost lămurită de către aceasta, instanța de control judiciar nu poate cenzura legalitatea hotărârii recurate. Motivarea ce justifică respectiva soluție a instanței este lipsită de substanță și neconvingătoare, argumentele părților nu au fost avute în mod real în vedere, probele relevante nu au fost administrate sau, deși administrate nu au fost valorificate sau combătute, după caz, făcând ca raționamentul logico-juridic care a condus la adoptarea soluției să fie unul eliptic, ceea ce impune soluția casării din motivele expuse. Față de caracterul întemeiat al celor două motive de recurs, care atrag casarea cu trimitere a cauzei în temeiul art. 497 C. proc. civ., urmează a nu mai fi analizate criticile recurentei interveniente ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care urmează a fi avute în vedere de către instanță la rejudecarea fondului, conform art. 501 alin. (3) C. proc. civ. În raport de dispozițiile art.