ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4042/2021

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 27.09.2017 sub dosar nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (ANAF - DGAMC), solicitând: anularea deciziei DGAMC nr. 28399/15.02.2017, anularea deciziei DGAMC nr. 31142/01.09.2017 emisă în dosarul fiscal nr. x, recunoașterea dreptului societății la repararea prejudiciului cauzat prin rambursarea cu întârziere a TVA solicitată prin deconturile aferente perioadei mai 2013 - septembrie 2015, prejudiciu compus din suma de 7.389.592,34 RON cu titlu de dobândă fiscală și suma de 4.652.484,35 RON echivalent al penalității datorate; achitarea efectivă a sumei de 12.042.076,7 RON, compusă din suma de 7.389.592,34 RON cu titlu de dobândă fiscală și suma de 4.652.484,35 RON echivalent al penalității datorate. Prin cerere modificatoare depusă la data de 13.02.2018, partea reclamantă a solicitat: anularea deciziei DGAMC nr. 28399/15.02.2017, anularea deciziei DGAMC nr. 31142/01.09.2017 emisă în dosarul fiscal nr. x, recunoașterea dreptului societății la repararea prejudiciului cauzat prin rambursarea cu întârziere a TVA solicitată prin deconturile aferente perioadei mai 2013 - septembrie 2015, prejudiciu compus din suma de 7.389.592,34 RON cu titlu de dobândă fiscală, achitarea efectivă a sumei de 7.389.592,34 RON cu titlu de dobândă fiscală. Prin încheierea din data de 06.09.2018, s-a admis excepția de conexitate sub aspectul primului capăt de cerere din dosarul nr. x/2018 și excepția de litispendență în referire la capetele ulterioare de cerere din același dosar, și s-a reunit dosarul nr. x/2018 la dosarul nr. x/2018. Astfel, prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 15.03.2018 sub dosar nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând: anularea deciziei DGAMC nr. 31907/12.10.2017 privind soluționarea contestației formulate de A. S.A., anularea deciziei DGAMC nr. 31142/01.09.2017 emisă în dosarul fiscal nr. x, recunoașterea dreptului societății la repararea prejudiciului cauzat prin rambursarea cu întârziere a TVA solicitată prin deconturile aferente perioadei mai 2013 - septembrie 2015, prejudiciu constând în suma de 7.389.592,34 RON cu titlu de dobândă fiscală potrivit art. 182 din noul Codul de procedură fiscală (NCPF), achitarea efectivă a sumei de 7.389.592,34 RON cu titlu de dobândă fiscală potrivit art. 182 NCPF.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 4204 din 19 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și modificată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. S-a admis în parte cererea de chemare în judecată conexă formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. S-a anulat în parte decizia nr. 31907/12.10.2017 privind soluționarea contestației, decizia nr. 31142/01.09.2017 de respingere a cererii de restituire a sumelor de la buget sau de acordare a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget, actul administrativ fiscal nr. x/15.02.2017, emise de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în limita sumei de 7.389.592,34 RON solicitată de reclamantă cu titlu de dobândă fiscală. A fost obligată pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să emită actele administrativ fiscale prin care să recunoască reclamantei dreptul la dobânzi fiscale în cuantum total de 7.389.592,34 RON aferente deconturilor de taxă pe valoarea adăugată cu sume negative cu opțiune de rambursare depuse de reclamantă în perioada iunie 2013 - octombrie 2015 și să achite reclamantei suma menționată. S-au respins în rest cererile formulate, ca nefondate, menținându-se decizia nr. 31907/12.10.2017 privind soluționarea contestației, decizia nr. 31142/01.09.2017 de respingere a cererii de restituire a sumelor de la buget sau de acordare a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget, actul administrativ fiscal nr. x/15.02.2017, emise de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în limita sumei de 4.652.484,35 RON solicitată de reclamantă cu titlu de penalități.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili criticând-o pentru motive de nelegalitate. A susținut pârâta că hotărârea instanței de fond este nelegala fiind data cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct, 8 din C. proc. civ.) în ceea ce privește anularea în parte a Deciziei nr. 31907/12.10.2017 privind soluționarea contestației, a Deciziei nr. 31142/01.09.2017 de respingere a cererii de restituire a sumelor de la buget sau de acordare a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget, actul administrativ fiscal nr. x/15.02.2017 emise de pârâta DGAMC, în limita sumei de 7.389.592,34 RON solicitată de reclamantă cu titlu de dobândă fiscală. Instanța de fond a dat o interpretare eronata dispozițiilor art. 70 si art. 124 alin. (1) si (2) din O.G. nr. 92/2003 privind vechiul Codul de procedură fiscală, republicat, precum si ale art. 1 pct. 2 coroborat cu art. 352 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind noul Codul de procedură fiscală, cu modificările si completările ulterioare. S-a arătat că hotărârea instanței de fond este neîntemeiată, întrucât pârâta DGAMC nu datorează dobânzi aferente TVA de rambursat, nerestituit în termen, deoarece intimata - reclamanta a solicitat compensarea altor obligații fiscale datorate bugetului de stat cu TVA solicitată la rambursare, compensare ce a devenit posibilă la data depunerii cererilor de compensare respectiv, a cererilor de rambursare a TVA (cereri care au aceeași data) si nu a deciziilor de rambursare. Reținerea instanței în sensul că organul fiscal nu a contestat, punctual, calculele efectuate de expert în cadrul expertizei de specialitate nu poate fi primită, întrucât a proceda astfel ar fi însemnat ca organul fiscal sa recunoască dreptul reclamantei la acordarea dobânzilor fiscale, or în speță, s-a dovedit în fata instanței de fond ca reclamanta nu este îndreptățită la dobânzi fiscale. Instanța nu a avut în vedere faptul că durata de efectuare a inspecțiilor fiscale nu a depășit în cazul contribuabilului A. S.A. termenul legal de 6 luni prevăzut de art. 104 alin. (1) si 2 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală. Mai mult, nu a luat în considerare faptul ca, creanțele provenind din rambursările de TVA sunt exigibile în termenul prevăzut de lege pentru depunerea DNOR, în limita sumei aprobate la rambursare prin decizia emisa de organul fiscal si pot fi compensate de drept cu alte creanțe, la data la care creanțele exista deodată, fiind deopotrivă certe, lichide si exigibile (art. 116 alin. (4) si alin. (5) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală). A considerat recurenta că numai în situația în care inspecția fiscala se prelungește peste termenul de 6 luni, chiar daca termenul este de recomandare, ar putea fi solicitate dobânzi si pentru perioada care depășește acest termen, întrucât situația ar putea fi imputabila organelor fiscale si nu contribuabilului. Nesoluționarea în termenul legal a cererii de rambursare este rezultatul unor cauze obiective ce țin de încadrarea decontului de TVA ca decont cu risc fiscal mare ce a presupus inspecții fiscale anticipate, astfel ca nu sunt incidente dispozițiile art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, iar pe cale de consecința, hotărârea instanței de fond prin care se recunoaște reclamantei dreptul de acordare a dobânzilor de întârziere aferente sumelor de TVA solicitate la rambursare si calculate pe baza expertizei contabila judiciara este neîntemeiată. Contrar reținerii instanței, în înțelesul art. 70 din O.G. nr. 92/2003, termenul de 45 de zile de soluționare nu este un termen imperativ si absolut, ci un termen de recomandare pentru organul fiscal, nesoluționarea în termenul legal a cererii de rambursare nefiind rezultatul unei atitudini culpabile în sarcina organelor fiscale, ci al unor cauze obiective ce țin de încadrarea decontului de TVA ca si decont cu risc fiscal mare, ce a presupus efectuarea de inspecții fiscale anticipate. Hotărârea instanței de fond este nelegala și în ceea ce privește obligarea recurentei - pârâte să achite suma de 7.389.592.34 RON, reclamanta având emisă o decizie de respingere a cererii de restituire a sumelor de la bugetul de stat sau de acordarea a dobânzilor în căzut sumelor de restituit sau de rambursat de la buget. În raport de dispozițiile OMFP nr. 1899/2004, care stabilesc o procedura administrativa speciala pentru care se pot restitui sumele de la bugetul de stat si se pot acorda dobânzi pentru sumele de restituit, în lipsa unui act administrativ fiscal de stabilire a dobânzilor de către organul fiscal, instanța nu poate dispune direct achitarea unei sume stabilite, aceste aspecte putând fi verificate numai în cadrul unui eventual litigiu ulterior având ca obiect decizia de calcul a dobânzilor emisă de organul fiscal. S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză Intimata - reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței primei instanțe ca fiind legală și temeinică. S-a susținut că dispozițiile art. 70 alin. (1) din Codul de procedură fiscală care prevăd obligativitatea soluționării cererilor în termen de 45 de zile de la înregistrare, nu prevăd vreo diferențiere în ceea ce privește modalitatea de stingere a creanțelor fiscale. Argumentația folosită de recurentă nu este de natură să înlăture dreptul reclamantei de a primi dobânzi de întârziere de vreme ce condiția legală este că atât procedura de soluționare a cererilor de rambursare, cât și restituirea efectivă a TVA (efectuată prin plată sau compensare) să se realizeze într-un termen de maxim 45 de zile. Raționamentul recurentei - pârâte potrivit căruia, contestarea calculului de dobânzi efectuat în cauza ar fi echivalat cu recunoașterea dreptului reclamantei la dobânzi fiscale este eronat și nu vine să schimbe situația de fapt. Deși recurenta înțelege să indice prevederile art. 104 din vechiul Codul de procedură fiscală în încercarea de a justifica depășirea termenului legal de soluționare a deconturilor cu sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată cu opțiune de rambursare, această prevedere legală nu este incidentă în cauză, ci prevederile art. 70 din vechiul Codul de procedură fiscală. Totodată, s-a arătat că termenul de 45 de zile nu curge de la data finalizării controlului fiscal anticipat prin emiterea deciziei de impunere, ci de la da ta depunerii decontului cu sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată cu opțiune de rambursare. În plus, dacă organele fiscale refuză să-și îndeplinească o obligație legală, nu există niciun motiv de ordin legal pentru crearea unui nou litigiu sub aspectul determinării cuantumului dobânzilor fiscale, instanța de judecată având de cercetat dacă dreptul subiectiv al contribuabilului ce face obiectul pretenției formulate în cerere este sau nu încălcat, având competență a se pronunța.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Prin cererea formulată de reclamanta societatea A. S.A. și înregistrată la pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC) sub nr. x/11.01.2017, s-a solicitat acordarea sumei de 7.389.592,34 RON cu titlu de dobândă fiscală potrivit art. 182 din noul Codul de procedură fiscală (NCPF) și a sumei de 4.652.484,35 RON penalități potrivit art. 173 alin. (1) și art. 176 din noul Codul de procedură fiscală, respectiv art. 1201 din vechiul Codul de procedură fiscală, echivalentului prejudiciului pretins suferit de partea reclamantă ca urmare a soluționării și plății cu întârziere a deconturilor de taxă pe valoarea adăugată cu opțiune de rambursare sold negativ de TVA, aferente perioadei mai 2013 - septembrie 2015. Prin actul nr. 28399/15.02.2017 emis de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în analiza cererii înregistrate de reclamantă sub nr. x/11.01.2017, observându-se dispozițiile art. 104 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1899/2004, respectiv momentul soluționării (decizia de rambursare sau impunere) și momentul stingerii creanțelor (data deciziei de compensare sau a notei de restituire) privind deconturile aferente perioadei mai 2013 - septembrie 2015, s-a conchis că «solicitarea dobânzilor nu este justificată». Împotriva actului nr. 28399/15.02.2017, partea reclamantă a formulat contestație administrativă fiscală, înregistrată la Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili sub nr. x/17.03.2017, fără a fi soluționată prin emiterea de către partea pârâtă a vreunei decizii. Prin decizia nr. 31142/01.09.2017 emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în analiza cererii înregistrate de reclamantă sub nr. x/11.01.2017, observându-se dispozițiile art. 104 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1899/2004, respectiv momentul soluționării (decizia de rambursare sau impunere) și momentul stingerii creanțelor (data deciziei de compensare sau a notei de restituire) privind deconturile aferente perioadei mai 2013 - septembrie 2015, s-a conchis că «solicitarea dobânzilor nu este justificată»; comparativ cu actul nr. 28399/15.02.2017, decizia DGAMC nr. 31142/01.09.2017 mai conține mențiuni privind temeiul de drept (art. 168 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală), audierea contribuabilului, dreptul acestuia de a formula contestație și termenul exercitării acesteia, respectiv adresarea sa organului fiscal. Împotriva deciziei nr. 31142/01.09.2017, partea reclamantă a formulat contestație administrativ fiscală, înregistrată la Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili sub nr. x/03.10.2017, ce a fost soluționată în sensul respingerii prin decizia nr. 31907/12.10.2017 emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. Acțiunea în anularea actului nr. 28399/15.02.2017 și a deciziei nr. 31142/01.09.2017 s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 27.09.2017 sub dosar nr. x/2017, iar acțiunea în anularea deciziei nr. 31907/12.10.2017 și a deciziei nr. 31142/01.09.2017 s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 15.03.2018 sub dosar nr. x/2018. Analizând criticile formulate prin motivele de recurs, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că art. 352 alin. (1) și (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală prevede că "Dispozițiile prezentului cod se aplică numai procedurilor de administrare începute după intrarea acestuia în vigoare.", respectiv "Procedurile de administrare începute înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod rămân supuse legii vechi.". Observă Înalta Curte că, în aplicarea acestor prevederi, prima instanță a stabilit în mod corect, având în vedere că cererile de rambursare vizează deconturi aferente perioadei mai 2013 - septembrie 2015, deci anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, că sunt aplicabile speței dispozițiile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (vechiul cod de procedură fiscală). În acord cu soluția pronunțată de prima instanță, Înalta Curte reține că pretențiile deduse din rambursarea cu întârziere a TVA solicitată prin deconturile aferente perioadei mai 2013 - septembrie 2015 sunt întemeiate în raport de prevederile art. 70 din O.G. nr. 92/2003 republicată, potrivit căruia: "(1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare. (2) În situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate.". Amintește instanța jurisprudența proprie reprezentată de deciziile 4167/2010, 7494/2013, dar mai ales jurisprudența CJUE, care prin mai multe hotărâri preliminare și, mai ales, în cea pronunțată la data de 24 octombrie 2013 în cauza C-431/12 (Rafinăria Steaua Română) a subliniat că din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanță (par. 25); atunci când rambursarea excedentului de TVA intervine după trecerea unui termen rezonabil, principiul neutralității sistemului fiscal al TVA impune ca pierderile financiare astfel generate persoanei impozabile prin indisponibilizarea sumelor de bani în cauză să fie compensate prin plata unor dobânzi de întârziere (par. 23). Se reține că, invocarea de către recurenta-pârâtă a necesității soluționării cererii de compensare, sau a împrejurării că termenul de 45 de zile ar curge de la data finalizării controlului anticipat, având în vedere reîncadrarea reclamantei în categoria de risc fiscal mare din aprilie 2014, contravin normelor mai sus arătate. CJUE în cauza C283/81CILFIT a statuat că, fără a fi direct obligatorii, dezlegările date prin alte hotărâri preliminare se impun tuturor instanțelor naționale privind problemele respective de drept comunitar. Termenul de 45 zile pentru rambursarea TVA este stabilit prin art. 70 alin. (1) Codul de procedură fiscală privitor la termenele de soluționare a cererilor contribuabililor, este astfel un termen imperativ. Curtea reține că necesitatea acordării de dobânzi de către Stat în cazul rambursării cu întârziere a sumelor TVA solicitate de contribuabil se impune și în baza aquis-ului comunitar din materia TVA, astfel cum acesta a fost interpretat de către Curtea Europeană de Justiție, întrucât dispozițiile din legislația romana referitoare la rambursarea TVA sunt rezultatul transpunerii legislației comunitare din domeniul TVA, iar jurisprudența Curții Europene de Justiție în materie este obligatorie pentru instanțele din România odată cu data aderării la Uniunea Europeana. În primul rând, în jurisprudența Curții Europene de Justiție s-a reținut în mod constant că "Statele Membre au o oarecare libertate de manevră în stabilirea condițiilor de rambursare a TVA în exces, dar ca nu ar putea să aducă atingere, prin impunerea acestor condiții, principiului neutralității TVA prin impunerea unei sarcini asupra contribuabilului de a suporta în tot sau în parte TVA, ceea ce implica în mod necesar "ca TVA să fie rambursată într-o perioadă de timp rezonabila prin plata unor sume de bani sau prin luarea unor masuri echivalente și ca în orice caz, metoda adoptată pentru rambursare nu poate să implice niciun fel de risc pentru contribuabil" (paragraful 17 al spetei Șosnowska). În mod similar, din opinia exprimată de Avocatul General Mischo în speța "Comisia Europeana vs. Italia", reiese că, atunci când face referire la rambursare, art. 18 alin. A din Directiva a 11-a de TVA (care reglementează la nivel de principiu mecanismul de funcționare a sistemului comun de TVA) nu are în vedere cu siguranță printre modurile de rambursare vreunul în care contribuabilul îndreptățit la rambursare în calitate de creditor să fie confruntat cu vreun risc, oricare ar fi acesta, motiv pentru care Curtea Europeana de Justiție reține în hotărârea pronunțată în cauza ca întrucât rambursarea TVA "este unul dintre elementele esențiale de aplicare a principiului neutralității sistemului comun de TVA, condițiile stabilite de Statele Membre în privința rambursării nu pot aduce atingere acestui principiu, prin punerea contribuabilului în situația de a suporta în tot sau în parte, riscul sarcinii TVA" (paragraful 33). De aceea, Curtea Europeana de Justiție concluzionează că "Statele Membre, prin condițiile impuse pentru rambursarea TVA, trebuie să îndreptățească contribuabilul să recupereze într-o manieră adecvată în întregime suma care îi este datorată spre rambursare. Aceasta implica în mod necesar ca rambursarea să aibă loc într-o perioada rezonabila de timp, prin plata sau mijloace echivalente, și în orice caz, orice metoda de rambursare adoptata nu trebuie să genereze vreun risc financiar pentru contribuabil." . Mai reține Înalta Curte că dispozițiile art. 70 alin. (2) Codul de procedură fiscală nu constituie motiv legal de întârziere, cu atât mai mult cu cât în prezenta speță, nu s-a invocat și nu s-a probat necesitatea obținerii de informații suplimentare. Referitor la susținerea recurentei - pârâte cu privire la nedepășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 104 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, prima instnață a reținut corect că hotărârea pronunțată în cauza C-107/10 - Enel Maritsa Iztok 3 AD împotriva Direktor "Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto" NAP - Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că «În lumina principiului neutralității fiscale, articolul 183 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale potrivit căreia termenul normal de rambursare a excedentului de taxă pe valoarea adăugată, la expirarea căruia sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuie restituită, este prelungit în cazul inițierii unui control fiscal, această prelungire având drept consecință faptul că dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării controlului." În ceea ce privește cuantumul dobânzilor, reține Înalta Curte că în speță s-a efectuat o expertiză contabilă, asupra căreia instanța a făcut o verificare exhaustivă, cu privire la fiecare decont. Totodată, s-a avut în vedere că acestea urmează a fi calculate de la data expirării a 45 de zile calculate de la data înregistrării decontului și data la care s-a făcut stingerea creanței fiscale prin compensare sau rambursare, cu aplicarea după caz a cotei de dobândă în funcție de norma juridică aplicabilă, anume 0,04% sau 0,03% pentru perioada de aplicare a O.G. nr. 92/2003 sau 0,02% pentru perioada de aplicare a Legii nr. 207/2015. In condițiile în care nici prin obiecțiuni la raportul de expertiză și nici prin motivele de recurs, pârâta nu a adus critici concrete asupra cuantumului despăgubirilor, are în vedere instanța că dispozițiile art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004 permit, subsecvent anulării în parte a deciziilor prin care s-a respins cererea de restituire a sumelor de la buget, obligarea organului fiscal să recunoască dreptul la dreptul la dobânzi fiscale în cuantum total de 7.389.592,34 RON, astfel cum au fost calculate de expert. În concluzie, constată instanța că nu au fost indicate motive de reformare a sentinței atacate, pronunțate cu respectarea dispozițiilor art. 70 și 124 Codul de procedură fiscală.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.