ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3945/2022

Ședința publică din data de 15 septembrie 2022

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată, la data de 07.11.2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea efectelor Deciziei nr. 1286/23.10.2019 emise de pârâtă, prin care a fost sancționat cu amendă în cuantum de 30.000 RON în calitate de membru al Consiliului de Administrație al B. S.A., până la pronunțarea instanței de fond.

1.2. Prin sentința civilă nr. 277 din 11 mai 2020, Curtea a respins cererea reclamantului, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

A susținut recurentul-reclamant că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 pentru suspendare actului administrativ, respectiv existența cazului bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

După ce a reiterat aspectele prezentate în fața instanței de fond, a arătat recurentul că principalul aspect care trebuie avut în vedere de instanța de judecată, care fundamentează aparența de nelegalitate, este acela că un membru al Consiliului de Administrație are competența, într-un organ colegial, de a decide cu privire la convocarea unei adunări generale, fiind singurul care poate decide în acest sens, în afara instanței de judecată, în baza art. 119 alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1992 republicată.

În acest context, instanța este obligată, fără a se pronunța cu privire la fondul cauzei, să verifice dacă autoritatea administrativă a dispus aceste măsuri sancționatorii în mod corect și legal, cu respectare acestui principiu, sau a dispus această sancțiune abuzând de puterea pe care o are de a emite acte administrative și de a dispune măsuri sancționatorii potrivit reglementărilor care guvernează activitatea ASF.

Singurele persoane abilitate să decidă cu privire la convocarea unei adunări generale, în afara instanței de judecată, sunt membrii Consiliului de Administrație, în baza art. 119 alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990 republicată.

Acest aspect reiese și din dispozițiile art. 2 alin. (9) din Legea nr. 24/2017, a căror interpretare este în sensul că ASF poate solicita consiliului de administrație convocarea adunării generale a acționarilor. ASF nu deține prerogativa de a susține un acționar în cererea acestuia de convocare a unei adunări generale a acțiuonarilor în cazul în care consiliul de administrație respinge cererea acestuia de convocare a adunării generale.

Ca atare, puterea de decizie asupra legalității cererii ASF aparține doar instanței competente, ASF nedeținând prerogativa de a stabili în sarcina consiliului de administrație obligația de a convoca AGA, ci doar pe aceea de a solicita convocarea AGA.

Nu poate fi sancționat, întrucât și-a exercitat atribuțiile de membru al Consiliului de Administrație și a luat o hotărâre în baza convingerilor proprii și a dispozițiilor legale incidente.

ASF nu a dispus nicio măsura în sarcina sa prin Decizia nr. 937/18.07.2019, ci în sarcina consiliului de administrație, organ colegial, astfel încât el nu a fost vizat în mod individual de nicio măsură stabilită de ASF.

Votul pe care l-a exprimat a fost, de asemenea, în concordanță cu opinia Direcției de specialitate din cadrul SIF Oltenia și a unei opinii independente emise de o societate de avocatură specializată pe piața de capital, precum și cu practica judiciară existentă în materie.

Decizia ASF nr. 1286/23.10.2019 face o aplicare eronată a prevederilor art. 126 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 24/2017, demersul legal pe care ar fi putut să-l întreprindă ASF ar fi fost, conform art. 2 alin. (9) lit. c) din Legea nr. 24/2017, introducerea unei acțiuni la instanța competentă pentru autorizarea convocării AGA, și nu cel constând în aplicarea de sancțiuni administrative în sarcina unor persoane care au altă convingere profesională decât reprezentanții ASF.

Împrejurarea că Autoritatea de Supraveghere Financiară are o interpretare diferită a normelor legale din cadrul art. 119 din Legea nr. 31/1990 republicată și a celor prevăzute de art. 92 alin. (23) din Legea nr. 24/2017 nu conduce la concluzia că interpretarea sa asupra acelorași norme reprezintă o încălcare a măsurilor dispuse de autoritate.

Numai instanța de judecată poate suplini acordul de voință al unei persoane și, de aceea, doar puterea judecătorească poate dispune prin hotărâre judecătorească, convocarea unei adunări generale, această prerogativă neaparținând unei autorități administrative. Din această perspectivă, nu există nicio faptă săvârșită cu vinovăție, ci numai exercitarea cu bună credință a dispozițiilor legale imperative și statutare de administrator, alături de ceilalți administratori apărând interesul societar prin decizia de respingere a solicitării de convocare a adunării generale a acționarilor, și nu propriul interes.

Este în mod vădit în interesul societății de investiții financiare și al tuturor acționarilor, indiferente de nivelul deținerilor acestora, ca o normă legală ce impune un anumit prag de deținere la capitalul social să fie respectată de toți investitorii, și nu doar de unii dintre aceștia.

A mai susținut recurentul, referitor la cele reținute de instanța de fond, că membrii Consiliului de Administrație sunt obligați să convoace și să asigure desfășurarea adunării generale ordinare a acționarilor, având incluse pe ordinea de zi punctele propuse de acționarii C. S.A. și D. S.A., fără ca aceștia să poată verifica legalitatea unei astfel de solicitări în raport de dispozițiile legale incidente, că, în acest caz, s-ar aduce atingere însuși principiului libertății de voință a părților și principiului bunei-credințe, membrii consiliului de administrație fiind obligați să convoace o adune chiar dacă aceasta nu respectă dispozițiile legale.

Adoptarea unui vot într-un consiliu de administrație, într-un consiliu colegial, vot exprimat cu respectarea principiului bunei-credințe, nu ar trebui să ducă, în nicio împrejurare, la sancționarea persoanei care, în analiza profesională pe care o face, apreciază într-un anumit mod legalitatea cererii supuse analizei.

Limitarea nelegală a competențelor administratorilor și substituirea autorității în atribuțiile instanței de judecată în ceea ce privește analiza de legalitate a deciziei consiliului de administrație, impunerea printr-o decizie administrativă a convocării AGA, cu încălcarea competenței autorității judecătorești, atrage incidența motivului de nulitate prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 544/2004 referitor la excesul de putere, fiind, astfel, dovedită aparența de nelegalitate a deciziei a cărei suspendare se solicită.

A mai arătat recurentul că instanța de fond în mod greșit a apreciat că argumentele sale privind nelegalitatea Deciziei ASF nr. 937/18.07.2019 nu pot fi avute în vedere în cadrul analizei prezentei cereri.

Două dintre motivele cele mai importante care l-au determinat să ia decizia de a-și exprima un vot negativ în privința convocării Adunării generale solicitate de acționarii C. S.A. și D. S.A. au fost faptul că Decizia ASF nr. 937/18.07.2019 este lovită de nulitate și, de asemenea, aceasta devenise caducă.

Faptul că ulterior, prin Decizia nr. 998 din 13 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de anulare și suspendare a Deciziei ASF nr. 937/18.07.2019, iar Tribunalul Dolj, prin sentința civilă nr. 721 din 15 octombrie 2019, a autorizat convocarea AGOA a SIF Oltenia S.A., solicitată de acționarii C. S.A. și D., nu poate aduce atingere principiului libertății de voință și exercitării cu bună-credință a mandatului de membru al Consiliului de Administrație.

Sentința civilă nr. 721 din 15 octombrie 2019 a Tribunalului Dolj a fost casată de Curtea de Apel Craiova prin decizia civilă nr. 351 din 17 iulie 2020 în Dosarul nr. x/2019 iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

La momentul exprimării votului în cadrul celor două ședințe ale Consiliului de Administrație al SIF Oltenia S.A., din 29.07.2019 și 01.08.2019, nu exista o hotărâre a instanțelor de judecată astfel încât să-i fie apilcabile dispozițiile art. 430 alin. (1) și (4) C. proc. civ. privind autoritatea provizorie de lucru judecat.

La momentul exprimării votului, a apreciat că Decizia ASF nr. 937/18.07.2019 a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor legale, ASF abdicând de la rolul de autoritate administrativă de supraveghere a pieței de capital și susținând interesele C. S.A. și D. S.A., care urmăresc preluarea controlului asupra conducerii și administrării SIF Oltenia S.A..

A continuat recurentul-reclamant că prima instanță în mod netemeinic a apreciat că aspectele invocate privind caducitatea Deciziei ASF nr. 937/18.07.2019, urmare a scăderii pragului de acțiuni de minim 5% la momentul întrunirii Consiliului de Administrație al SIF Oltenia S.A., nu ar reprezenta un caz temeinic justificat.

Decizia nr. 937/2019 a ASF a devenit caducă pentru că a intervenit o situație ulterioară emiterii actului, independentă de voința emitentului, constând în scăderea numărului de acțiuni deținute de autorii cererii de convocare a AGOA, aspect ce rezultă din Declarația de dețineri nr. 1663/23.07.2019 transmisă de C. și înrgistrată la SIF Oltenia la 24.07.2019, eveniment produs înainte de data comunicării Deciziei ASF nr. 937/2019.

Chiar dacă, la data adoptării de către ASF a Deciziei nr. 937/2019, autorii cererii de convocare dețineau cumulat 5% din capitalul social al SIF Oltenia S.A., actul a devenit caduc, întrucât a dispărut cauza sa, respectiv deținerea de către autorii cererii de convocare a nivelului de minim 5% din capitalul social, astfel cum impun exigențele art. 119 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 republicată.

În aceste circumstanțe, a acționat cu bună credință, revenind Consiliului de Administrația obligația de a verifica legalitatea convocatorului adunării generale, ca prim filtru de legalitate prevăzut de lege.

Votul exprimat în ședința din 01.08.2019 nu încalcă dispozițiile Deciziei ASF nr. 937/2019, astfel cum eronat a reținut ASF în Decizia nr. 1286/23.10.2019, întrucât un act administrativ afectat de caducitate nu poate fi încălcat.

A mai apreciat recurentul că soluția Curții de Apel București din Dosarul nr. x/2019 cu privire la legalitatea Deciziei ASF nr. 937/18.07.2019 nu vizează și sancțiunea caducității acestui act juridic.

În consecință, prin Decizia nr. 1286 a ASF a fost sancționat pentru că nu a votat în cadrul ședinței consiliului de administrație în sensul repunerii în circuitul juridic a unui act juridic afectat de caducitate, iar instanța de fond nu a realizat o analiză proprie a aspectelor invocate cu privire la caducitatea Deciziei ASF nr. 937/2019, sub acest aspect fiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Instanța a avut în vedere cele reținute de Tribunalul Dolj printr-o hotărâre care nu avea autoritate de lucru judecat în cauză, fiind general cunoscut și acceptat că jurisprudența instanțelor nu constituie izvor de drept, instanțele având obligația de a-și fundamenta decizia prin raportare la normele de drept iar nu prin raportare la jurisprudență.

A mai susținut recurentul că instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 14 din O.U.G. nr. 93/2012.

Prin acțiunea a arătat că, din cuprinsul Deciziei nr. 1286/23.10.2019, nu se poate stabili dacă aceasta a fost adoptată cu respectarea prevederilor art. 14 din O.U.G. nr. 93/2012, în condițiile în care actul nu conține mențiuni cu privire la respectarea dispozițiilor legale care prevăd procedura ce trebuie respectată de către auoritate în luarea deciziei.

Astfel, era necesar ca Decizia nr. 1286/2019 să cuprindă mențiuni cu privire la respectarea dispozițiilor legale ce prevăd procedura luării acestor decizii precum și organul din cadrul ASF ce are competența de a emite acel act.

De asemenea, instanța, motivând că în raport cu obiectul cauzei și cu limitele de judecată în procedura de suspendare a executării actului administrativ, i-a respins cererea de depunere a actelor care au stat la baza emiterii aceste decizii și a Deciziei nr. 1525/04.12.2019 de respingere a plângerii prealabile, inclusiv a actelor interne cu caracter pregătitor întocmit de direcțiile de specialitate, astfel că instanța a fost în imposibilitate de a putea verifica legalitatea emiterii actului contestat.

A mai apreciat recurentul că instanța a făcut o greșită aplicare și a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. ș) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, referitoare la prevenirea unei pagube iminente.

Decizia de sancționare nr. 1286/23.10.2019 nu cuprinde niciun motiv prin care ASF-ul să precizeze criteriile care au stat la baza individualizării sancțiunii și aplicării unei amenzi în cuantum de 30.000 RON, având un caracter discreționar ce încalcă principiul proporțioanlității.

Amenda stabilită de ASF este într-un cauntum deosebit de ridicat, patrimoniul său diminuându-se considerabil tocmai ca urmare a punerii în executare a actului administrativ, iar, contrar celor reținute de instanță, a arătat că executarea actului i-ar aduce grave prejudicii, având în vedere faptul că sancțiunea este de 10 ori mai mare decât salariul mediu net pe economie la nivelul anului 2020, respectiv 3.176 RON.

Mai mult, situația materială nu îi permite să achite suma de bună-voie în termen de 15 zile de la emiterea deciziei, prejudiciul material suferit fiind sporit cu contravaloarea cheltuielilor de executare, cu consecința imposibilității recuperării acestuia.

De asemenea, în cazul anulării Deciziei nr. 1286/2019 paguba nu ar fi înlăturată niciodată, având în vedere perioada soluționării cauzelor în fața instanțelor judecătorești și faptul că instituțiile publice sunt greu de executat silit, dobânda aferentă sumei neputând fi recuperată, fiindu-i afectat însuși dreptul de proprietate, recunoscut de Constituție și de tratatele internaționale la care România este parte.

Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate prin recurs și cu apărările intimatei-reclamante, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant A. a învestit, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Deciziei nr. 1286/23.10.2019 emise de pârâtă, prin care a fost sancționat cu amendă în cuantum de 30.000 RON în calitate de membru al Consiliului de Administrație al B. S.A., până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anulare.

Instanța de fond a respins acțiunea de suspendare a executării efectelor acestei decizii, soluție împărtășită și de instanța de control judiciar, neputându-se reține incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant.

4.1. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant nu a adus critici pertinente care să poată fi încadrate în ipotezele prevăzute de acesta, în sensul că hotărârea de fond nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau că ar cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Singurul argument invocat în susținerea acestui motiv de nelegalitate este acela că instanța de fond nu ar fi analizat și nu și-a argumentat decizia de respingere a cererii de suspendare a efectelor Deciziei nr. 1286/2019 prin raportare la aspectele învederate în cuprinsul acțiunii, ce vizează caducitatea Deciziei ASF nr. 937/2019.

Or, deși recurentul reproduce cele reținute prin sentința recurată, în sensul că o instanță judecătorească a apreciat că la data de 15.10.2019 era îndeplinită cerința pragului de 5% din acțiuni în privința acționarilor C. S.A. și D. S.A. și a autorizat convocarea, apreciază că instanța ar fi trebuit să facă propria analiză.

Însă, instanța de fond, pe lângă aceste aspecte la care recurentul face referire, și care ar fi fost suficiente în analiza aspectelor învederate prin acțiune referitor la caducitate, a mai apreciat, în mod întemeiat, și faptul că pretinsa caducitate a Deciziei nr. 937/18.07.2019 emise de ASF nu poate fi stabilită în prezenta cauză, care privește suspendarea executării unei alte decizii.

Caducitatea, reține Înalta Curte (fără a încerca să intre în analiza acestei instituții juridice), este cea care determină încetarea efectelor unui act, însă această instituție juridică este prea puțin uzitată în dreptul administrativ (unde se constată încetarea de drept a actului, revocarea acestuia, ieșirea din vigoare sau se poate solicita anularea actului), astfel că, cu atât mai mult, nu ar fi putut face obiectul analizei prezentei cauze caducitatea Deciziei nr. 937/2019 emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Prin urmare, Înalta Curte constată că hotărârea recurată corespunde cerințelor prevăzute de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., fiind expuse motivele pentru care au fost înlăturate apărările reclamantului.

4.2. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, contrar alegațiilor recurentului, constată că nu se poate reține interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către prima instanță.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

Pe de altă parte, suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepțională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis) ori când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ).

Condițiile prevăzute de lege, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Analiza cazului bine justificat trebuie să se limiteze la o cercetare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii sumare a suspendării de executare nu este permisă prejudecarea fondului.

Legea nu face distincție între motivele de nelegalitate substanțială, de drept material, și cele de nelegalitate procedurală, esențial fiind, însă, ca nelegalitatea să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință la nivelul aparențelor, fără o cercetare aprofundată a cauzei.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ-fiscal) au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare) etc. .

Pe lângă considerentele primei instanțe, care au răspuns punctual susținerilor reclamantului și care nu se mai impune a fi reluate, Înalta Curte constată că argumentele invocate de recurentul-reclamant prin acțiune - caducitatea Deciziei ASF nr. 937/2019, legalitatea înseși a măsurii sancționatorii dispuse prin decizia ce face obiectul cererii de suspendare, așa-zisul abuz de putere în emiterea acestei decizii, interpretarea unor norme legale (art. 119 din Legea nr. 31/1990 republicată și art. 92 alin. (23) din Legea nr. 24/2017) -, aspecte reiterate în recurs, nu se circumscriu împrejurărilor amintite mai sus, apte să producă o îndoială serioasă asupra legalității actului, ci sunt motive care depășesc obiectul analizei instanței într-o cerere de suspendare, sunt analizate de instanța învestită cu acțiunea în anulare.

Criticile recurentului excedează analizei instanței învestite cu soluționarea cererii de suspendare și nu sunt capabile să dovedească îndeplinirea condiției cazului bine justificat. În cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul cauzei, de aceea nici probatoriului administrat pentru stabilirea existenței unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ, nici analizei efectuate de instanță nu li se poate pretinde amploarea și profunzimea probelor și raționamentelor pe care se fundamentează o soluție pronunțată cu privire la acțiunea în anularea actului.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanță a apreciat că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat pentru suspendarea actului atacat.

În raport cu cele reținute, nu se mai impune analiza motivelor de recurs privind condiția prevenirii pagubei iminente, cele două condiții fiind necesar a fi îndeplinite cumulativ.

4.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, neexistând motive de casare ale hotărârii recurate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 277 din 11 mai 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 septembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.