ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3941/2022

Ședința publică din data de 15 septembrie 2022

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, la data de 18.09.2020, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale, anularea răspunsului nr. x/08.07.2020, a comunicării de clasare nr. 495/06.04.2020, a Ordinului de clasare nr. 2765/12.03.2020 și a tuturor actelor administrative care au stat la baza emiterii ordinului de clasare contestat, respectiv anularea clasării ca monument istoric sub denumirea "B. și Depozit - Rizerie", imobil situat în Craiova, județul Dolj și radierea înscrierii acestui imobil în lista monumentelor istorice clasate cuprinse în anexa 1 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin încheierea de ședință din 14 decembrie 2020, Curtea a respins proba cu trei expertize tehnice, respectiv expertiza în specialitatea monumente istorice: studiu istorico-arhitectural, expertiză evaluare imobiliară și expertiza construcții industriale, apreciind că nu este necesară efectuarea în cauză a unei expertize tehnice. Prin aceeași încheiere, instanța a amânat pronunțarea asupra cauzei la data de 18.12.2020.

Prin sentința civilă nr. 290 din 18 decembrie 2020, Curtea a respins excepția nulității Ordinului de clasare nr. 2765/2020 și a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, inclusiv împotriva încheierii de amânare a pronunțării prin care a fost respinsă proba cu expertizele solicitate, reclamanta A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea administrării probei cu expertizele tehnice, sau, în subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, rejudecând fondul, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

2.1. După ce a prezentat situația de fapt, referitor la teza principală a recursului, de trimitere a cauzei spre rejudecare din prisma motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., a susținut recurenta că în mod subiectiv, nejustificat și fără a motiva în vreun fel instanța a respins proba cu expertizele tehnice solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Prin probele cu expertizele solicitate a urmărit să facă dovada faptului că imobilele nu întrunesc criteriile de clasare conform Legii nr. 422/2001, Normelor metodologice de clasare și inventariere a monumentelor istorice, Cap. III din Ordinul nr. 2260/2008, raportat la vechime, valoare arhitecturală, artistică, unicitate, tipicitate, valoare memorial-simbolică, precum și dovada existenței intervențiilor asupra celor două clădiri privind lucrările de construcții necesare consolidării, inclusiv dovada intervențiilor efectuate pentru modernizarea tehnologicei de fabricație, inclusiv cele efectuate după cutremurele din 1940 și 1977.

Respingând proba cu expertizele solicitate, instanța a avut în vedere exclusiv studiul istorico-arhitectural și înscrisurile întocmite de intimat, apreciind, strict formal, că imobilele în discuție prezintă condiții suficiente pentru a fi înscrise în Lista monumentelor istorice în grupa B, fără a acorda eficiență probatorie lucrărilor de specialitate întocmite extrajudiciar de A. S.A. și depuse la dosar.

Astfel, instanța, pentru a reține legalitatea ordinului de clasare contestat, a reținut în considerente în totalitate argumentele de fapt și de drept din cuprinsul întâmpinării, ordinului de clasare și al răspunsului intimatului prin care a fost soluționată contestația administrativă, fără a proceda la o cercetare și analiză reală a fondului cererii cu care a fost învestită, contrar art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

A mai apreciat recurenta-reclamantă că utilitatea administrării probei cu expertizele solicitate reiese și din lipsa expertizei tehnice din dosarul de clasare, iar, în ceea ce privește Studiul arhitectural întocmit în etapa clasării, acesta prezintă o serie de neajunsuri tehnice, neputând fundamenta în mod legal un ordin de clasare.

Prin urmare, prin omisiunea instanței de a analiza și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, nu numai motivele de fond expuse prin acțiune ci și pertinența și concludența unui mijloc esențial de probă, au fost nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și i-a fost încălcat, astfel, dreptul la un proces echitabil.

2.2. În ceea ce privește teza subsidiară de admitere a recursului și de rejudecare pe fond a acțiunii, a susținut recurenta că motivarea succintă a hotărârii echivalează cu nemotivarea dar și cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A opinat recurenta că instanța a intepretat greșit dispozițiile art. 5 și art. 25 din Ordinul nr. 2260/18.04.2008 privind aprobarea Normelor metodologice de clasare și inventariere a monumentelor istorice și ale art. 14, Cap. IV din Normele metodologice din 2008 privind Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Instanța a reținut, pe de o parte, că s-ar fi efectuat cercetarea pe teren a imobilului și, pe de altă parte, a apreciat că nu este necesară prezenta vreunei persoane din partea reclamantei la data cercetării pretins a fi efectuate, acordând forță probantă maximă actelor întocmite unilateral de către intimat.

Deși rezultă că nu au fost respectate dispozițiile art. 14 pct. 3 lit. a) din Normele metodologice, nefiind anexate copii legalizate ale actelor de proprietate, lipsind și expertiza tehnică de specialitate și fotografii din interior, în vederea acordării calificativelor conform Normelor metodologice, instanța a apreciat că intimatul avea posibilitatea și nu obligația de a depune aceste documente și că fotografiile din interior nu ar prezenta relevanță.

A mai arătat recurenta, în ceea ce privește nulitatea ordinului de clasare din perspectiva lipsei obiectului, că instanța a apreciat eronat că aspectele legate de denumirea sub care a fost clasat imobilul nu ar fi de natură a conduce la nulitatea ordinului. Însă, în opinia sa, numele greșit prin care se identifică imobilele reprezintă o gravă eroare care alterează întreg demersul propunerii pentru clasare în Lista Monumentelor Istorice, fiind evidentă confuzia creată cu privire la cele două imobile total diferite, fiind clasat ca monument istoric un imobil care, în prezent, nu mai există, B..

De asemenea, instanța a aplicat eronat și dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, dispozițiile art. 7 alin. (1) și art. 14 din Ordinul nr. 2260/2008 și ale art. 3 din același ordin.

A mai susținut recurenta că prima instanță nu a analizat motivele invocat prin acțiune, din perspectiva art. 9 din Legea nr. 422/2001, referitor la legalitatea ordinului de clasare și urmare a derulării procedurii de expropriere pentru cauză de utilitate publică cu privire la imobilul în discuție, cu consecința nerespectării zonei de protecție aferentă monumentului istoric și din perspectiva inexistenței Planului Urbanistic Zonal (PUZ) aferent zonelor construite protejate a monumentelor istorice, prin raportare la art. 46 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 422/2001 și nici motivele din acțiune privind soluționarea contestației administrative peste termenul de 30 de zile prevăzut de art. 15 alin. (1) din Legea nr. x și emiterea răspunsului la contestația sa din perspectiva nemotivării acestuia.

Intimatul-pârât Ministerul Culturii a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, apreciind că, din analiza cererii de recurs, nu reies motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a hotărârii instanței de fond.

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul este fondat, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

4.1. Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat, în esență, anularea Ordinului de clasare nr. 2765/12.03.2020 emis de Ministerul Culturii, prin care se clasează ca monumente istorice cu denumirea B. ca ansamblu respectiv cu denumirile B. și Depozit - Rizerie, imobil situat în Craiova, județul Dolj, și radierea înscrierii acestui imobil în lista monumentelor istorice clasate cuprinse în anexa 1

Prin încheierea de ședință din 14 decembrie 2020, Curtea a respins proba solicitată de reclamanta A. S.A. cu trei expertize tehnice, respectiv expertiza în specialitatea monumente istorice: studiu istorico-arhitectural, expertiză evaluare imobiliară și expertiza construcții industriale, apreciind că nu este necesară, iar, prin sentința civilă nr. 290 din 18 decembrie 2020, a respins excepția nulității Ordinului de clasare nr. 2765/2020 și a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată.

4.2. Potrivit dispozițiilor art. 5 și 14 din Ordinul nr. 2260/18.04.2008 privind aprobarea Normelor metodologice de clasare și inventariere a monumentelor istorice, dosarul de clasare trebuie să cuprindă, printre altele, cercetarea pe teren a imobilului (fotografii), documentația tehnică (fotografii interioare și exterioare ale imobilului), expertiza tehnică (facultativă), documentația privind situația juridică.

Prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a adus mai multe argumente privind nelegalitatea ordinului atacat și a solicitat încuviințarea probei cu trei expertize judiciare pentru lămurirea situației imobilului și a mai multor aspecte în sensul dacă cele două imobile clasate întrunesc criteriile de clasare conform Legii nr. 422/2001.

Într-adevăr, potrivit normelor legale, expertiza tehnică este facultativă, însă, în contextul în care dosarul de clasare are mai multe lipsuri, evidențiate mai sus, Înalta Curte apreciază că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită.

Instanța de judecată nu are competența de a aprecia asupra unor aspecte strict tehnice, pentru a căror lămurire este necesar punctul de vedere al unui expert, astfel că soluția de respingere a probelor cu expertiză de specialitate, ca nefiind necesară cauzei, de către prima instanță, este criticabilă. De altfel, respingerea probei cu expertizele tehnice de specialitate a fost motivată lacunar de instanța de fond.

În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk c. Țările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; în același sens, cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30). Obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001). Din alt punct de vedere, necesitatea motivării hotărârii în sensul indicat de normele imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 înlătură arbitrariul și face posibil controlul judiciar.

4.3. Având în vedere că, numai pe baza actelor depuse la dosar și a argumentelor intimatului-pârât Ministerul Culturii, în lipsa unui/unor raport/rapoarte de expertiză instanța de judecată nu poate tranșa problema dedusă judecății și nu se poate pronunța asupra îndeplinirii condițiilor tehnice privind clasarea imobilelor în discuție ca monumente istorice, Înalta Curte apreciază că, pentru adoptarea unei soluții judicioase asupra fondului raportului juridic dedus judecății, este necesar punctul de vedere al unui expert și examinarea punctuală a situației relevate de actul administrativ atacat, dar și a motivelor de nelegalitate și a apărărilor formulate de recurenta-reclamantă, astfel încât justul echilibru care trebuie să existe între părțile litigante să fie asigurat.

Această situație nu permite efectuarea controlului judiciar din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., astfel că motivele de recurs privind aplicarea greșită a dispozițiilor legale nu vor fi analizate în această fază procesuală.

În consecință, în condițiile în care prima instanță în mod greșit a respins proba cu expertizele solicitate de reclamantă, soluționând cauza fără să lămurească pe deplin împrejurările de fapt, limitându-se la considerații agreate doar de partea pârâtă, Înalta Curte, pentru a nu priva părțile de un grad de jurisdicție, apreciază că se impune casarea hotărârii și rejudecarea cauzei de aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării, se va proceda la administrarea probei cu expertiza/expertizele de specialitate, în funcție de pertinența și utilitatea acesteia astfel cum va reieși în cursul cercetării procesului, se va analiza fondul cauzei și se va lămuri în mod corespunzător situația de fapt și de drept, cu luarea în considerare a tuturor susținerilor și apărărilor părților.

4.4. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva încheierii de ședință din 14 decembrie 2020 și sentinței nr. 290 din 18 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează hotărările recurate și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 septembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.