ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3877/2022

Ședința publică din data de 13 septembrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 04.03.2020 sub numărul x/2020, reclamantul Ministerul Culturii a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună suspendarea executării și anularea parțială a Deciziei nr. 19/14.10.2019 în privința măsurii II.1 și II.2 emisă de Curtea de Conturi precum și a încheierii nr. 6/11.02.2020 emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor.

Uniunea Scriitorilor din România și A. au formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantului.

La termenul din 29.06.2020, Curtea a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de Uniunea Scriitorilor din România și a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție accesorie formulată de A., pentru motivele expuse în încheierea de ședință.

I.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 537 din 3 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare a executării, ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în judecată formulată de către de către reclamantul Ministerul Culturii, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și intervenienta Uniunea Scriitorilor din România, ca neîntemeiată, și a respins cererea de intervenție accesorie formulată de Uniunea Scriitorilor din România în favoarea reclamantului, ca neîntemeiată.

I.3. Cererile de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 537 din 3 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au formulat cereri de recurs recurentul-reclamant Ministerul Culturii și intervenienta Uniunea Scriitorilor din România.

I.3.1. Prin recursul său, recurentul-reclamant Ministerul Culturii, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacare, iar pe fondul cauzei, admiterea cererii de chemate în judecată, cu consecința anulării parțiale a Deciziei nr. 19/14.10.2019 emisă de Curtea de Conturi a României în temeiul valorificării constatărilor din Procesul-verbal de constatare nr. x/26.07.2019, anexă a Raportului de audit financiar nr. x/26.07.2019.

În dezvoltarea criticilor sale, a susținut, în esență, că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv:

I.3.1.1. Cu privire legalitatea măsurii II.1 dispusă prin Decizia contestată, recurenta formulează următoarele critici:

- În mod netemeinic și nelegal instanța de fond a considerat că ar fi eludate prevederile Legii -cadru 153/2017, în sensul că drepturile salariale ale angajaților detașați ar fi fost rezultatul negocierii dintre angajat și angajator.

Astfel, sentința civilă atacată ignoră prevederile Codului muncii în ceea ce privește situația persoanelor detașate la Ministerul Culturii pe posturi contractuale de la entități private, care au avut nivelul de salarizare stabilit anterior în baza unui contract de muncă potrivit principiului negocierii directe, negociere care a avut loc la angajatorul de bază, iar nu la angajatorul la care s-a dispus detașarea.

Detașarea reprezintă modalitatea de ocupare temporară a unor funcții contractuale vacante, astfel ca nu se poate vorbi despre "stabilirea unui salariu" la noul angajator, întrucât salariul se stabilește de angajatorul cu care salariatul a încheiat un contract individual de muncă, anume angajatorul care a dispus detașarea. Angajatorul la care s-a dispus detașarea nu are dreptul legal de a stabili sau de a modifica salariul persoanei detașate, acest atribut intrând exclusiv în sarcina angajatorului de bază, respectiv a celui care a dispus detașarea, cu care are încheiat contractul individual de muncă. Angajatorul la care s-a dispus detașarea are doar atributul de a acorda salariul stabilit de angajatorul de la care s-a dispus detașarea.

Dat fiind faptul că, în cuprinsul legislației muncii, nu există prevederi speciale pentru situația detașării unui salariat de la o societate privată la o instituție bugetară, recurenta apreciază că și în acest caz se aplică dispozițiile Codului Muncii, republicat, întrucât ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Recurenta invocă art. 2 din Codul Muncii și arată că, la lit. f) din articolul precitat, când vorbește despre aplicabilitatea legislației muncii cu privire la angajatori, legiuitorul nu distinge între natura privată sau publică a entității, singura referire fiind enumerarea celor două categorii de subiecte de drept, persoana fizică, respectiv juridică.

- Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor Codului muncii privind detașarea, considerându-se în mod nelegal faptul că aceste dispoziții legale nu ar fi aplicabile în speță.

Recurenta invocă art. 47 alin. (2) din Codul Muncii și arată că detașarea constituie un caz de modificare unilaterală a contractului individual de muncă, dispusă de angajator. Elementul contractului individual de muncă supus modificării este locul muncii salariatului, respectiv la un alt angajator. Cu privire la posibilitatea salariatului de a avea o reacție în ceea ce privește această modalitate de modificare a raportului de muncă, codul prevede că acesta nu poate să refuze detașarea. De asemenea, modificarea raportului de muncă se produce numai cu privire la locul prestării activității, nu și a celorlalte elemente esențiale ale raportului obligațional, deci inclusiv cu privire la componenta salarială.

- În mod greșit Curtea de Apel București a decis că Ministerul a aplicat norma generală (Codul muncii) în detrimentul normei speciale (Legea-cadru nr. 153).

Este adevărat că Legea nr. 53/2003 (Codul Muncii) are caracter de normă generală în raport de Legea nr. 153/2017, însă acest din urmă act normativ privește exclusiv salarizarea personalului plătit din fonduri publice, iar în măsura în care nu conține dispoziții exprese derogatorii, se completează cu norma generală.

Prin urmare, Curtea de Apel București ar fi trebuit să constate că sunt întemeiate criticile aduse sub acest aspect, intimata-pârâta interpretând în mod eronat prevederile Legii nr. 153/2017 referitoare la cuantumul salariului unui angajat plătit din fonduri publice, fără a avea în vedere situația de excepție a detașării, guvernată de prevederile Codului muncii.

Auditorii au făcut o distincție între locurile de muncă care oferă salarii mai favorabile, opinând în mod cu totul nelegal că beneficiul salariului mai favorabil se putea aplica numai în ipoteza în care entitatea de la care s-a dispus detașarea ar fi avut în plată un salariu inferior celei la care s-a dispus detașarea, deși dispozițiile legale ale art. 47 nu operează această distincție, mai mult, alin. (2) enumeră ambele categorii de angajatori, anume," fie de drepturile de la angajatorul care a dispus detașarea, fie de drepturile de la angajatorul la care este detașat".

Echipa de auditori propune o interpretare trunchiată a prevederilor legale prin excluderea aplicabilității dispozițiilor Codului Muncii în ipoteza în care angajatorul de la care s-a dispus detașarea ar fi stabilit un salariu superior celui existent în plată la entitatea la care s-a dispus detașarea, ignorând principiul de drept potrivit căruia norma juridică este edictată în sensul de a produce efecte juridice, iar nu în sensul de a nu produce efecte.

În mod eronat a considerat instanța de fond considerentele din cuprinsul expunerii de motive a proiectului de Lege privind unele măsuri fiscal - bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative, Secțiunea a 2-a. Motivul emiterii actului normativ, Capitolul II. Modificarea și completarea unor acte normative modificate și completate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018, precum și alte măsuri de natură fiscal-bugetară, la pct. E, ca neprezentând relevanță pentru soluționarea cauzei.

Intenția actuală a legiuitorului materializată prin acest document este constatarea faptului că prevederile Codului Muncii cu privire la beneficiul drepturilor salariate mai favorabile nu pot fi înfrânte în contextul legislației actuale în vigoare și că legislația în vigoare nu interzice în mod expres detașarea persoanelor din sistemul privat în cel public.

Însuși legiuitorul a prevăzut că singura posibilitate de stopare a detașărilor de la privat la stat este interdicția legislativă expresă, pe cale de consecință rezultând faptul că, până la momentul intrării în vigoare a proiectului de act normativ, acestea sunt permise, nefiind expres interzise, iar beneficiul salariului mai favorabil prevăzut la nivel de act normativ cu putere de lege nu poate fi înfrânt de legislația în vigoare până la momentul redactării prezentei.

De asemenea, tot eronată este și interpretarea potrivit căreia faptul că O.U.G. nr. 90/2017 prevede că în perioada 01.01.2018 - 31.12.2018 a fost suspendată ocuparea prin concurs sau examen a posturilor vacante din instituțiile și autoritățile publice nu prezintă relevanță pentru soluționarea cauzei. Potrivit O.G. nr. 5/2017 privind stabilirea unor măsuri organizatorice la nivelul administrației publice centrale cu privire la Centenarul României, "în termenele prevăzute de prezenta ordonanță, Ministerul Culturii preia activitățile și structurile Departamentului Centenar, structură fără personalitate juridică în cadrul aparatului de lucru al Guvernului și în subordinea prim-ministrului, finanțată de la bugetul de stat prin bugetul Secretariatului General al Guvernului". Ministerul Culturii avea obligația legală de a desfășura activitățile necesare celebrării Centenarului României prin angajații din cadrul Departamentului Identitate Națională, personal contractual, posturi care trebuiau ocupate printr-o modalitate, în astfel de condiții măsura interdicției ocupării prin concurs a posturilor prezintă relevanță în soluționarea prezentei cauze, aspect ignorat în mod nelegal de instanța de fond.

I.3.1.2. Cu privire legalitatea măsurii II.2 dispusă prin Decizia contestată, recurenta formulează următoarele critici:

- În mod netemeinic si nelegal Curtea de Apel București a reținut faptul că Uniunea Scriitorilor din România a solicitat finanțarea pentru un singur proiect cultural, având în vedere că toate activitățile descrise în cadrul cererilor de finanțare urmăreau satisfacerea unui singur interes cultural comun.

Conform cererilor de finanțare, USR a solicitat finanțarea a două proiecte culturale distincte: Gala Poeziei Române Contemporane, perioada de desfășurare 15 iunie 2018 la București și Gala Poeziei Române Contemporane, perioada de desfășurare 24 noiembrie 2018 la Alba Iulia.

Faptul că denumirea proiectelor este similară și că obiectul și scopul sunt identice nu prezintă relevanță, deoarece un proiect cultural se deosebește de un alt proiect cultural prin structurarea organică a ansamblului de acțiuni culturale și desfășurarea într-o perioadă de timp determinată. Or, cele două elemente sunt diferite, având în vedere structurarea "într-un spectacol cu public, desfășurat în clădiri de renume local", în localități și în perioade diferite. În aceste condiții, cele două proiecte reprezintă "proiecte culturale" diferite, în consecință "bunuri culturale" diferite.

- De vreme ce proiectele desfășurate îndeplinesc condițiile pentru finanțare prin programul cultural prioritar, prevăzute de Art. 1

2

din O.G. nr. 51/1998 și art. 1 alin. (2) lit. h) din O.G. nr. 51/1998, acestea nu pot fi considerate ca finanțate nelegal pentru simplul motiv că ar exista un alt proiect de finanțare și că aceste proiecte se derulează în anul Centenarului, selecție la care beneficiarul a ales să nu aplice.

Definiția de la art. 1 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 51/1998 prevede durata maximă a unui proiect cultural, care, de regulă, nu excedează un exercițiu financiar. În același sens, art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 51/1998 prevede că finanțarea nerambursabilă se aprobă pentru întreaga perioadă de desfășurare a acestora, de regulă, în cadrul aceluiași an bugetar. Dispozițiile legale nu prevăd durata minimă a unui proiect, ci numai durata maximă.

- În mod greșit a considerat instanța de fond că opinia echipei de control cu privire la onorariile de care au beneficiat scriitorii care au participat la cele două activități culturale nu au avut un caracter echitabil nu prezintă relevanță din perspectiva legalității măsurii dispuse. Opinia eronată a Curții referitoare la acest aspect vine să întărească caracterul nelegal al Deciziei a cărei anulare parțială o solicită. Conform art. 4 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 51/1998, din finanțările nerambursabile acordate potrivit ordonanței se poate acoperi categoria de cheltuieli eligibile alcătuită din onorarii. Textul amintit nu prevede vreo plafonare sau vreo grilă pentru stabilirea și plata onorariilor - cum, de altfel, nici Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, republicată, nu prevede - cheltuielile cu onorariile nefiind condiționate de nedepășirea unui procent din totalul finanțării nerambursabile acordate. De asemenea, "caracterul echitabil" al onorariilor nu este prevăzut printre principiile care stau la baza sistemului de finanțare nerambursabilă de la bugetul de stat și/sau de la bugetele locale a programelor, proiectelor și acțiunilor culturale, conform art. 11 din O.G. nr. 51/1998.

În ceea ce privește faptul că au existat poeți care au participat la ambele proiecte, recurenta arată că O.G. nr. 51/1998 nu interzice participarea unor persoane/entități la mai multe proiecte culturale, chiar în cursul aceluiași an.

În considerarea tuturor celor ce preced, solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei admiterea cererii de chemare în judecată, cu consecința anulării parțiale a Deciziei nr. 19/14.10.2019 emisă de Curtea de Conturi a României în temeiul valorificării constatărilor din Procesul-verbal de constatare nr. x/26.07.2019, anexă a Raportului de audit financiar nr. x/26.07.2019.

I.3.2. La rândul său, recurenta-intervenientă Uniunea Scriitorilor din România, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată formulate de reclamant cu privire la măsura II.2, cu cheltuieli de judecată în sarcina intimatei.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat următoarele:

I.3.2.1. În cadrul criticii întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta-intervenientă Uniunea Scriitorilor din România a susținut, în esență, că hotărârea recurată este dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Instanța de fond s-a raportat la activitățile de la București și Alba Iulia ca fiind două activități culturale ca părți integrante ale aceluiași proiect cultural, critica instanței fiind că, odată acordată finanțarea nerambursabilă în cadrul unui proiect cultural, chiar pentru o singură activitate componentă a proiectului, nu se mai poate proceda la acordarea unei alte finanțări de către același finanțator pentru o altă activitate din cadrul aceluiași proiect. Rezultă că instanța de judecată a analizat legalitatea actelor contestate prin raportare la alte aspecte decât cele reținute de Curtea de Conturi în cuprinsul acestora, dând o altă calificare activităților desfășurate și altă motivare pentru care USR nu ar fi putut beneficia de finanțare nerambursabilă pentru proiectele culturale arătate. Procedând astfel, instanța de judecată s-a substituit Curții de Conturi.

Recurenta invocă art. 1 din Legea nr. 94/1992 și pct. 227 din Regulamentul din 29 mai 2014 privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi

și arată că prezenta cauză are drept obiect calea de atac formulată de Ministerul Culturii împotriva Deciziei nr. 19/14.10.2019 și încheierii nr. 6/11.02.2020, instanța fiind învestită cu analiza legalității și temeiniciei soluțiilor dispuse de Curtea de Conturi și nefiind îndrituită să procedeze ea însăși la analiza legalității acordării de către Ministerul Culturii a finanțărilor nerambursabile către USR și la analiza modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului.

I.3.2.2. În cadrul criticii întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-intervenientă Uniunea Scriitorilor din România a susținut, în esență, că hotărârea recurată este nelegală, fiind rezultatul încălcării dispozițiilor de drept procesual, respectiv art. 13 și art. 14 din Noul C. proc. civ., care reglementează principiul contradictorialității și dreptul la apărare.

Or, în fața primei instanțe, atât principiul contradictorialității, cât și dreptul fundamental la apărare au fost grav încălcate, în condițiile în care instanța a respins cererea urmare a analizării unor aspecte care nu au fost puse în discuția părților și cu privire la care s-a aflat in imposibilitatea de a formula apărări.

I.3.2.3. În cadrul criticii întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-intervenientă Uniunea Scriitorilor din România a susținut, în esență, că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 1 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 51/1998.

Arată recurenta că, prin cererile de finanțare, a solicitat finanțare pentru două proiecte culturale: Gala Poeziei Române Contemporane, perioada de desfășurare 15 iunie 2018 la București și Gala Poeziei Române Contemporane, perioada de desfășurare 24 noiembrie 2018 Ia Alba Iulia.

Fiecare proiect reprezintă un ansamblu de acțiuni culturale structurate organic, realizat într-o perioadă de timp determinată, și deci reprezintă un "proiect cultural", în sensul definiției din art. 1 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 51/1998. Prin urmare, pentru calificarea unui ansamblu de acțiuni culturale ca fiind "proiect cultural" prezintă relevanță nu atât denumirea proiectului, cât structura acestuia și perioada determinată în care se desfășoară.

În speță nu poate fi vorba despre o dublă finanțare pentru simplul motiv că fiecare dintre proiectele culturale au presupus efectuarea unor cheltuieli proprii și distincte constând în: onorarii, premii, cheltuieli ocazionate de cazarea și transportul, etc.

Faptul că denumirea proiectelor este similară și că obiectul și scopul sunt identice nu prezintă relevanță, deoarece un proiect cultural se deosebește de un alt proiect cultural prin: structurarea organica a ansamblului de acțiuni culturale; desfășurarea într-o perioadă de timp determinată.

Or, cele două elemente sunt diferite, având în vedere structurarea "într-un spectacol cu public, desfășurat în clădiri de renume local", în localități și în perioade diferite.

Contrar soluției primei instanțe, faptul că toate activitățile descrise în cadrul cererilor de finanțare urmăreau satisfacerea unui interes cultural comun, și anume celebrarea Centenarului Marii Uniri, nu poate conduce la calificarea proiectelor ca fiind aceleași.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată formulate de reclamant cu privire la măsura II.2, cu cheltuieli de judecată în sarcina intimatei Curtea de Conturi a României.

I.4. Apărările formulate în cauză

Împotriva recursurilor promovate în cauză, a formulat întâmpinări intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României, solicitând respingerea acestora, ca nefondate și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică.

I.4.1. În cadrul întâmpinării formulate împotriva recursului promovat de reclamantul Ministerul Culturii, intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a susținut următoarele:

- La o simplă lecturare a cererii de recurs se poate observa că nu a fost criticată soluția primei instanțe în ceea ce privește respingerea cererii de suspendare a executării actului administrativ atacat, astfel că solicitarea de casare în tot a hotărârii atacate apare ca vădit nefondată.

- Referitor la măsura de la pct. II. 1 din Decizia atacată, intimata arată că:

Legea-cadru nr. 153/2017 a fost adoptată pentru "stabilirea unui sistem de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului", ceea ce înseamnă că în cadrul ministerului salariații trebuiau să beneficieze de un cuantum al salariilor stabilit în conformitate cu nivelul de salarizare corespunzător unei încadrări realizată conform anexei la legea-cadru.

Prin urmare, în cazul celor 14 persoane, detașate de la societăți comerciale, trebuiau să se aplice prevederile Legii - cadru nr. 153/2017, adică ar fi trebuit să se plătească salariile aferente funcției corespunzătoare pentru care a fost efectuată detașarea.

În speță, s-a constatat că salarizarea și plata persoanelor detașate de la societăți comerciale nu a respectat principiile sistemului de salarizare, prevăzute la art. 6 din Legea nr. 153/2017, fiind acordate drepturi de natură salariale care, în realitate, au fost negociate cu angajatori privați, în condițiile în care nu au fost plătite de aceștia, ci de către o entitate publică.

Prin urmare, în mod corect, prima instanța a reținut că în cazul persoanelor detașate în cadrul Ministerului Culturii din sectorul privat, nu se puteau acorda drepturile salariale pe care persoana angajată le obținea în sectorul privat, în măsura în care acestea erau superioare drepturilor salariale acordate în cadrul Ministerului, întrucât în sectorul public drepturile salariale sunt strict stabilite prin legea de salarizare și nu sunt rezultatul unei negocieri. În mod corect, prima instanță a subliniat că stabilirea drepturilor salariale ale persoanelor detașate din sectorul privat, prin raportare la dispozițiile legii de salarizare aplicabile în sectorul public, nu contravine dispozițiilor art. 47 alin. (2) din Codul muncii, întrucât detașarea se realizează din sectorul privat în sectorul public. Or, angajatorul din sectorul public nu are posibilitatea de a stabili în privința personalului contractual alte drepturi salariale decât cele expres stabilite de legea de salarizare.

Sunt neîntemeiate susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora legislația în vigoare nu interzice în mod expres detașarea persoanelor din sistemul privat în cel public, întrucât, pe de o parte, interesul public primează în fața celui privat și, ca atare, nu este aplicabilă regula potrivit căreia ceea ce nu este interzis este permis. Mai mult, un contract individual de muncă încheiat în mediul privat nu poate avea o forță juridică mai mare decât a unei legi speciale, în speță, legea salarizării personalului plătit din fonduri publice.

Pe de altă parte, nici regula ubi lex non distinguit, nec nos distiguere debemus nu este aplicabilă, întrucât și acesteia i se opune o altă regulă de interpretare logică, exprimată prin adagiul cessante ratione legis, cessat eius dispositio sau ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex (unde încetează rațiunea legii, încetează dispozițiile sale).

În cauză, chiar recurentul a afirmat că legiuitorul urma să prevadă stoparea detașărilor de la privat la stat, începând cu anul 2020, dar această împrejurare nu înseamnă că ar fi fost permise detașările de la privat la stat, ci relevă o modalitate greșită de aplicare a legislației muncii de către entitățile publice care au procedat la aplicarea instituției detașării "de la privat la stat".

- Referitor la măsura de la pct. II.2 din Decizia atacată, intimata arată următoarele:

În mod corect prima instanță a reținut că din analiza dispozițiilor legale ale O.G. nr. 51/1998 rezultă că proiectul cultural reprezintă un ansamblu de activități prin care se urmărește satisfacerea unui interes cultural comun, iar finanțarea nerambursabilă se acordă pentru un proiect cultural, iar nu pentru fiecare activitate desfășurată în cadrul proiectului, de regulă, în cadrul aceluiași an bugetar.

În speță, prin activitatea desfășurată în fiecare dintre cele 8 orașe identificate în cele două cereri de finanțare nu se urmărea satisfacerea unui interes cultural propriu, ci a unui interes cultural unic legat de Centenarul Marii Uniri, astfel încât nu se poate reține că fiecare activitate reprezenta un proiect cultural distinct care să poată să primească o finanțare nerambursabilă de sine stătătoare.

I.4.2. Prin întâmpinarea formulată împotriva recursului promovat de intervenienta Uniunea Scriitorilor din România, intimata - pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca legală și temeinică.

În motivare arată următoarele:

- Susținerile recurentei-interveniente nu se încadrează în motivul de casare invocat prin cererea de recurs, respectiv art. 408 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului nu a depășit domeniul puterii judecătorești și nici nu a săvârșit vreun act specific puterii legislative sau administrative ori dintre cele care intră în sfera de competențe a Curții de Conturi.

Dimpotrivă, prima instanță a decis asupra cererii de chemare în judecată asupra cererii de intervenție accesorie, în limitele învestirii și cu respectarea drepturilor procesuale ale părților.

În cauză, dincolo de susținerile din contestația prealabilă, respectiv din cererea de chemare în judecată, recurentul-intervenient a prezentat argumente care nu susțineau partea în favoarea căreia a intervenit, așa cum rezultă din dispozițiile art. 67 alin. (2) C. proc. civ.

Altfel spus, în speță, prima instanță a constatat că intervenientul accesoriu a invocat o eventuală culpă a Ministerului Culturii determinată de nepublicarea Ordinului Ministerului Culturii nr. 2149/2018 si nr. 2150/2018 în Monitorul Oficial, iar această împrejurare a reprezentat o susținere care contravine interesului părții în favoarea căreia a intervenit.

I.4.3. Față de recursul promovat de recurenta-intervenientă Uniunea Scriitorilor din România, recurentul-reclamant Ministerul Culturii a formulat întâmpinare, solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a hotărârii atacate și pe fondul cauzei, admiterea acțiunii formulate de acesta.

A susținut în esență recurentul-reclamant că, în mod netemeinic și nelegal Curtea de Apel București a reținut că Uniunea Scriitorilor din România a solicitat finanțarea pentru un singur proiect cultural, având în vedere că toate activitățile descrise în cadrul cererilor de finanțare urmăreau satisfacerea unui singur interes cultural comun.

I.4.4. Recurenta-intervenientă Uniunea Scriitorilor din România a depus răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte Curtea de Conturi a României, în cuprinsul căruia solicită instanței respingerea apărărilor formulate de aceasta, ca nefondate, cu consecința admiterii cererii sale de recurs.

II. Procedura de soluționare a recursurilor

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 16.12.2020, a fost fixat primul termen pentru judecata celor două recursuri la data de 13.09.2022, în ședință publică, cu citarea părților, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare pe fondul recursurilor ce fac obiectul pricinii deduse judecății.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, așa cum s-a arătat de către intimată, cele două recursuri nu vizează soluția instanței de fond asupra suspendării, care în acest fel a rămas definitivă.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din cuprinsul întâmpinărilor, Înalta Curte constată că recursurile formulate de reclamantul Ministerul Culturii și de intervenienta Uniunea Scriitorilor din România sunt parțial întemeiate, urmând a fi admise, având în vedere considerentele arătate în continuare:

III.1. Ambele recursuri sunt fondate sub aspectul criticilor referitoare la măsura de la pct. II.2, încadrate de ambele recurente în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, așa cum se arată în ambele recursuri, recurenta USR a solicitat finanțarea a două proiecte culturale distincte desfășurate în localități și în perioade diferite: Gala Poeziei Române Contemporane, cu perioada de desfășurare 15 iunie 2018 la București și Gala Poeziei Române Contemporane, perioada de desfășurare 24 noiembrie 2018 la Alba Iulia.

În cererea de finanțare pentru proiectul "Gala Poeziei Române Contemporane București, 2018" activitățile au constat în: perioada 01.05.2018 -14.06. 2018: invitarea scriitorilor, confirmarea participării acestora la Gală, comunicate de presă, realizarea parteneriatelor; data de 15.05.2018, Gala Poeziei Românești Contemporane; perioada 16.06.2018-31.06.2018, reacția mass-media post eveniment. În cererea de finanțare pentru proiectul "Gala Poeziei Române Contemporane Alba Iulia, 2018" activitățile au constat în: perioada 01.09.2018 -23.11.2018, invitarea scriitorilor, confirmarea participării acestora la Gală, comunicate de presă, realizarea parteneriatelor; data de 24.11.2018, Gala Poeziei Românești Contemporane; perioada 25.11.2018-30.11.2018, reacția mass-media post eveniment.

Deosebirea dintre cele două proiecte culturale constă în structurarea organică a ansamblului de acțiuni culturale și desfășurarea acestora într-o perioadă de timp determinată, faptul că denumirea proiectelor este similară și că obiectul și scopul sunt identice neputând justifica încadrarea lor ca un proiect unic.

Prin urmare, în mod greșit Curtea de Apel București a reținut faptul că recurenta Uniunea Scriitorilor din România a solicitat finanțarea pentru un singur proiect cultural.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere definițiile date de art. 1 alin. (2) lit. c) și lit. e) din O.G. nr. 51/1998 privind îmbunătățirea sistemului de finanțare a programelor, proiectelor și acțiunilor culturale, potrivit cărora prin noțiunea de bun cultural se înțelege materializarea unei acțiuni, a unui proiect sau program cultural, prin care se urmărește, în funcție de adresabilitate, satisfacerea interesului cultural la nivel local, județean, euroregional, național sau de reprezentare internațională, iar prin noțiunea de proiect cultural se înțelege suma activităților specifice unor anumite domenii culturale/artistice sau, după caz, ansamblul de acțiuni culturale structurate organic, realizat într-o perioadă de timp determinată, care nu excedează, de regulă, duratei unui exercițiu financiar în urma căruia rezultă un bun cultural.

Din perspectiva acestor definiții apare că cele două evenimente au avut o structură distinctă, perioade distincte de derulare și locații diferite, astfel încât trebuiau încadrate ca fiind programe culturale distincte.

Este lipsit de relevanță argumentul invocat de Curtea de Conturi că în cursul anului 2018, în baza O.G. nr. 5/2017, s-a alocat instituției un buget separat pentru finanțarea proiectelor culturale dedicate Centenarului Marii Uniri, iar cel de -al doilea proiect nu ar fi trebuit finanțat din bugetul proiectelor culturale prioritare, ci din bugetul alocat proiectelor culturale dedicate Centenarului.

Astfel, potrivit art. 1

2

alin. (3) și (4) din O.G. nr. 51/1998:

"(3) Sumele pentru finanțarea nerambursabilă a proiectelor culturale prin programul prioritar de finanțare se acordă prin atribuire directă, în baza criteriilor elaborate de fiecare autoritate finanțatoare în cadrul unor scheme de ajutor de stat/de minimis, cu aplicarea corespunzătoare a principiilor prevăzute la art. 1

1

, dacă aceasta implică ajutor de stat/de minimis.(4) Sumele din fondul prevăzut la alin. (2) lit. b) se acordă prin atribuire directă, cu aplicarea corespunzătoare a principiilor prevăzute la art. 1

1

, în baza:a) regulamentului sau, după caz, a procedurii de atribuire elaborate de fiecare autoritate finanțatoare care cuprinde inclusiv, dar fără a se limita la aceasta, valoarea maximă a finanțării nerambursabile care poate fi acordată unui proiect;b) cererii de finanțare nerambursabilă a solicitantului - în care vor fi specificate atât cauzele și motivul urgenței, cât și efectele și riscurile anulării/amânării proiectului cultural asupra intereselor culturale imediate ale comunității în caz de nefinanțare sau subfinanțare, după caz."

Potrivit art. 1

3

din O.G. nr. 51/1998:

"(1) Finanțarea nerambursabilă a proiectelor culturale se aprobă de autoritatea finanțatoare pentru întreaga perioadă de desfășurare a acestora și se alocă anual sau, după caz, în acord cu clauzele speciale ale contractelor de finanțare privind caracterul multianual al finanțării nerambursabile, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale Legii nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare.(2) Finanțarea nerambursabilă a proiectelor culturale se acordă în baza criteriilor specifice, organizatorice și/sau valorice, după caz, stabilite anual de autoritatea finanțatoare, în considerarea a cel puțin trei din următoarele criterii generale de prioritizare:a) concordanța cu strategia de dezvoltare, respectiv culturală sau educațională, după caz;b) durabilitatea impactului cultural, economic și social, după caz;c) excelența artistică și/sau originalitatea, încurajarea fuziunii formelor artistice tradiționale cu exprimările noi, inovatoare și experimentale, după caz;d) dimensiunea europeană, cooperare/coproducții locale, regionale, naționale și/sau internaționale, după caz;e) promovarea patrimoniului material și/sau imaterial;f) promovarea/aplicarea formelor noi de antreprenoriat cultural și creativ, explorarea noilor tehnologii;g) contribuția la interesul cultural al comunității: facilitarea/dezvoltarea accesului la cultură, atragerea publicului, contribuția la dezvoltarea sectorului turistic-cultural, după caz;h) importanța, reprezentativitatea sau valoarea culturală/artistică a proiectului, după caz."

Textul de lege nu prevede un fine de neprimire pentru accesarea acestui tip de finanțare de către beneficiarul care ar putea accesa bugetul alocat proiectelor culturale dedicate Centenarului, astfel încât, atâta vreme cât proiectele culturale îndeplineau condițiile de acordare prin atribuire directă a fondurilor necesare, stabilite de instituție, astfel cum prevede O.G.51/1998, simplul fapt că acestea ar fi putut fi eligibile și pentru finanțarea din alte fonduri nu putea constitui un motiv de respingere a cererii de finanțare a solicitantului care a optat în mod legal pentru obținerea finanțării din bugetul special prevăzut de acest act normativ.

De altfel, intimata Curtea de Conturi nu susține că proiectele nu întruneau aceste condiții de eligibilitate, ci doar că acesta putea fi finanțat din bugetul alocat proiectelor culturale dedicate Centenarului. Or, de vreme ce proiectele îndeplinesc condițiile pentru finanțare prin programul cultural prioritar, acestea nu pot fi considerate ca finanțate nelegal pentru simplul motiv că ar exista și alte surse de finanțare dat fiind că aceste proiecte se derulează în anul Centenarului.

Mai mult, rațiunea celor susținute de intimata Curtea de Conturi este evitarea unei duble finanțări nerambursabile a aceluiași proiect. Or, indiferente că ar fi considerate două proiecte culturale diferite sau două activități ale aceluiași proiect, această rațiune nu se regăsește în speță. Finanțarea unei activități de două ori presupune finanțarea aceleiași activități din două surse diferite sau de către aceeași sursă, cu alte cuvinte ca un solicitat să primească de două ori finanțare pentru aceeași activitate pentru acoperirea acelorași cheltuieli, ceea ce s-ar traduce prin obținerea nelegală a unor sume de bani din fondurile publice. În speță nu poate fi vorba despre o dublă finanțare, întrucât fiecare dintre proiectele culturale a presupus efectuarea unor cheltuieli distincte, care au finanțate o singură dată.

Nici durata limitată în timp a proiectului cultural (câte 1 zi pentru fiecare eveniment) nu poate fi un indiciu în sensul că cele două evenimente nu constituie proiecte culturale distincte, dat fiind că definiția de la art. 1 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 51/1998 prevede durata maximă a unui proiect cultural, care, de regulă, nu excedează un exercițiu financiar, iar nu durata minimă. În același sens, sunt și dispozițiile art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 51/1998 care prevede că finanțarea nerambursabilă se aprobă pentru întreaga perioadă de desfășurare a acestora, de regulă, în cadrul aceluiași an bugetar.

Cu privire la susținerea echipei de control în sensul că onorariile de care au beneficiat scriitorii care au participat la cele două activități culturale nu au avut un caracter echitabil, instanța de fond a reținut că nu prezintă relevanță din perspectiva legalității măsurii dispuse, având în vedere că indiferent de cuantumul onorariului acordat scriitorilor în cadrul evenimentului de la Alba Iulia, acordarea celei de a doua finanțări de către Minister pentru același proiect cultural nu respectă dispozițiile art. 1

3

din O.G. nr. 51/1998.

Intimata Curtea de Conturi nu a formulat recurs incident față de acest considerent, iar criticile celor două recurente sub acest aspect sunt lipsite de interes, de vreme ce instanța de fond nu reține caracterul inechitabil al onorariilor, reținând doar că acest aspect nu se mai impune analizat.

Pentru aceste motive, se impune admiterea recursurilor sub acest aspect, casarea în parte a sentinței civile recurate și, în rejudecare, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată și anularea în parte a deciziei nr. 19/14.10.2019 și a încheierii nr. 6/11.02.2020 în privința măsurii II.2.

Ținând seama de admiterea recursului sub acest aspect prin prisma criticilor încadrate de recurenta reclamantă și de intervenientă în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte nu va mai analiza criticile recurentei interveniente întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 C. proc. civ., care, de altfel, nu au fost susținute și de către recurenta reclamantă.

Având în vedere admiterea cererii principale în privința celor susținute prin cererea de intervenție accesorie formulată de Uniunea Scriitorilor din România în favoarea reclamantei, față de caracterul accesoriu al acesteia și de dispozițiile art. 67 C. proc. civ., Înalta Curte o va admite.

III.2. Sunt însă nefondate criticile recurentei Ministerul Culturii și Identității Naționale, încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu privire la măsura II.1 din Decizia nr. 19/2019 a Curții de Conturi, cu privire la detașarea celor 44 de persoane de la alte persoane juridice, ca fiind încadrate în structurile din cadrul Ministerului Culturii.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 47 alin. (2) din Codul muncii:

"pe durata detașării salariatul beneficiază de drepturile care îi sunt mai favorabile, fie de drepturile de la angajatorul care a dispus detașarea, fie de drepturile de la angajatorul la care este detașat".

Contrar celor susținute de către recurentă, acest text nu poate primi o interpretare în sensul că salariații-detașați ar putea beneficia de un nivel al salariului de bază situat peste nivelul prevăzut în grila de salarizare corespunzătoare postului ocupat, prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, întrucât s-ar nesocoti însuși scopul adoptării acestui act normativ și anume "stabilirea unui sistem de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului".

În domeniul raporturilor de muncă ale personalului din sectorul public(personal contractual sau funcționari publici), Legea 153/2017 reprezintă norma specială aplicabilă, în vreme ce normele cuprinse în Codul muncii reprezintă dreptul comun, de la care legea specială derogă, potrivit principiului specialul derogă de la general (specialia generalibus derogant).

Or, potrivit art. 1 alin. (1), alin. (3) și alin. (4) din Legea cadru 153/2017: "(4) Prin contractele colective de muncă/acordurile colective de muncă și contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială în bani sau în natură care excedează sau contravin prevederilor prezentei legi, iar potrivit art. 3 alin. (4) din același act normativ (4) Ordonatorii de credite au obligația să stabilească salariile de bază/soldele de funcție/salariile de funcție/soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare/indemnizațiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani și în natură prevăzute de lege, să asigure promovarea personalului în funcții, grade și trepte profesionale și avansarea în gradații, în condițiile legii, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu."

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de fond că, în cazul personalului contractual din sectorul public, atât pentru personalul contractual cât și pentru funcționarii publici din sectorul public, drepturile salariale se stabilesc în condițiile limitativ prevăzute de Legea 153/2017, neputându-se negocia pentru personalul contractual drepturi salariale diferite.

În acord cu aceste dispoziții speciale, drepturile salariale cuvenite angajatului nu sunt rezultatul negocierii dintre angajat și angajator, prin excepție de la dispozițiile Codului muncii, ci sunt stabilite prin dispozițiile legii de salarizare, ipoteza detașării neputând face excepție.

Prin urmare, detașați sau nu, pentru activitatea desfășurată în cadrul ministerului salariații trebuiau să beneficieze de un cuantum al salariilor stabilit în conformitate cu nivelul de salarizare corespunzător unei încadrări realizată conform anexei la legea-cadru.

Contrar susținerilor recurentei, sentința civilă atacată nu ignoră prevederile Codului muncii, ci respectă relația normă generală-normă specială, dând în mod corect prioritate celei din urmă. Înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziție specială într-o materie dată, nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înțeleasă, întrucât este consecința directă a principiului specialia generalibus derogant. Ca o consecință a acestui principiu, nu este permisă convenția părților care să impună aplicarea legii generale, înlăturând de la aplicare dispoziția specială mai restrictivă, având în vedere limitele instituite de dispozițiile art. 5 C. civ., în care se poate manifesta libertatea de a contracta a părților.

Contrar susținerilor recurentei, că instanța de fond nu a realizat o interpretare trunchiată a dispozițiilor art. 47 Codul muncii, ci a aplicat corect principiul mai sus enunțat, dând eficiență dispozițiilor legii speciale în materia salarizării personalului din sectorul public în anul 2018, respectiv dispozițiilor Legii 153/2017.

Prin urmare, angajatorul din sectorul public la care s-a dispus detașarea, în privința căruia se aplică Legea 153/2017, nu avea dreptul legal de a acorda un salariu cu depășirea limitelor impuse de actul normativ special, chiar dacă acesta fusese stabilit convențional de salariat cu angajatorul privat de la care s-a dispus detașarea, această convenție neputându-se impune angajatorului din sectorul public, ținut să respecte normele speciale de ordine publică care îi îngrădesc dreptul la negocierea salariului.

Faptul că, în cuprinsul legislației muncii, nu există prevederi speciale pentru situația detașării unui salariat de la o societate privată la o instituție bugetară, nu înseamnă că și în acest caz se aplică întocmai dispozițiile Codului Muncii, dispozițiile generale aplicându-se numai în măsura în care nu sunt incompatibile cu cele ale legii speciale.

Or, aplicarea normelor generale referitoare la detașare în privința salariului este incompatibilă cu Legea 153/2017 în măsura în care conduce la acordarea unui salariu care excede grilei de salarizare impuse de Legea 153/2017.

Faptul că art. 2 lit. f) din Codul Muncii prevede aplicarea Codului muncii și la angajatori publici este lipsit de relevanță, de vreme ce limitările salariale sunt prevăzute numai de norma specială, nu și de cea generală.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de fond nu a reținut că prevederile Codului muncii privind detașarea nu ar fi aplicabile în speță, ci doar că limitele grilei de salarizare din Legea 153/2017 sunt aplicabile și în acest caz.

În acest sens, în mod corect, curtea de apel a subliniat că stabilirea drepturilor salariale ale persoanelor detașate din sectorul privat, prin raportare la dispozițiile legii de salarizare aplicabile în sectorul public, nu contravine dispozițiilor art. 47 alin. (2) din Codul muncii, întrucât detașarea se realizează din sectorul privat în sectorul public, iar angajatorul din sectorul public nu are posibilitatea de a stabili în privința personalului contractual alte drepturi salariale decât cele expres stabilite de legea de salarizare.

Împrejurarea că până la 1 ianuarie 2020 detașările din sectorul privat în sectorul public nu erau interzise, acestea fiind numai ulterior interzise nu conduce la concluzia că, atâta vreme cât detașarea era posibilă, drepturile salariale obținute de persoanele detașate puteau fi superioare drepturilor salariale prevăzute de legea de salarizare aplicabilă personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, susținerile recurentei fiind nefondate și sub acest aspect.

Înalta Curte confirmă interpretarea instanței de fond- fundamentată pe ideea de principiu că legea salarizării se aplică cu prioritate față de Codul muncii, fiind o lege specială- potrivit căreia, și în situația persoanelor detașate din sectorul privat în sectorul public, ordonatorul de credite pe perioada detașării avea obligația de a stabili drepturile salariale cuvenite, potrivit legii salarizării personalului din sectorul public.

Corecte sunt și concluziile instanței de fond în sensul că nu prezintă relevanță pentru soluționarea cauzei contextul acestor detașări, respectiv suspendarea ocupării prin concurs sau examen a posturilor vacante din instituțiile și autoritățile publice.

Faptul că Ministerul Culturii avea obligația legală de a desfășura activitățile necesare celebrării Centenarului României prin angajații din cadrul Departamentului Identitate Națională, personal contractual, posturi care trebuiau ocupate printr-o modalitate, nu poate fundamenta concluzia că acești salariați trebuiau să fie remunerați cu salarii care să depășească grila de salarizare a personalului bugetar.

După cum rezultă din Nota de fundamentare a O.U.G. nr. 90/2017, acest act normativ a fost adoptat întrucât "având în vedere necesitatea asigurării sustenabilității cheltuielilor bugetare, este necesară aprobarea în regim de urgență a unui set de măsuri fiscal-bugetare a căror aplicare asigură menținerea în anul 2018 a unei ținte de deficit de sub 3% din PIB."

Prin urmare, în mod corect a reținut curtea de apel că sensul dispozițiilor O.U.G. nr. 90/2017, un act normativ reglementând măsuri de austeritate, nu putea fi acela de a permite ocuparea posturilor vacante din cadrul autorităților și instituțiilor publice prin detașare cu acordarea unor drepturi salariale chiar superioare celor acordate în cazul angajărilor, ci tocmai acela ca autoritățile și instituțiile publice să funcționeze cu personalul existent, nefiind posibilă ocuparea posturilor vacante tocmai pentru reducerea cheltuielilor cu salariile.

Cu atât mai mult nu poate fi reținută susținerea recurentei în sensul că intenția actuală a legiuitorului materializată prin acest document ar fi fost constatarea faptului că prevederile Codului Muncii cu privire la beneficiul drepturilor salariate mai favorabile nu pot fi înfrânte în contextul legislației actuale în vigoare și că legislația în vigoare nu ar interzice în mod expres detașarea persoanelor din sistemul privat în cel public.

Cât privește argumentele recurentei, susținute de practica judiciară depusă, cu privire la imposibilitatea de recuperare de la salariații detașați din sectorul privat a eventualelor sume încasate necuvenit, Înalta Curte reține că acestea nu sunt de natură a susține nelegalitatea sentinței atacate.

Sentința pronunțată este legală prin raportare la dispozițiile legale aplicabile la momentul emiterii actului administrativ contestat, iar aceste argumente țin de executarea, iar nu de legalitatea măsurii adoptate de Curtea de Conturi, excedând obiectului prezentului litigiu.

Prin urmare, niciuna din criticile recurentei sub acest aspect nu se confirmă.

III.3. Cheltuielile de judecată

Văzând și dispozițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României la plata în favoarea recurentei - interveniente Uniunea Scriitorilor din România, a sumei de 5.794,71 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței depuse la dosar, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

În jurisprudența sa în cauzele împotriva României (cauza Costin c. României, hotărârea din 26 mai 2005, par. 43; cauza Străin și alții c. României, hotărârea din 21 iulie 2005; cauza Petre c. României, hotărârea din 27 iunie 2006), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că pa