ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3810/2022

Ședința publică din data de 28 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31 mai 2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, a solicitat:

(i) suspendarea executării Deciziei nr. 76 din 20.12.2017, emisă de pârât, până la soluționarea definitivă a cauzei;

(ii) să se constate nulitatea Deciziei nr. 76 din 20.12.2017, emisă de pârât;

(iii) anularea în parte a Deciziei nr. 76 din 20.12.2017, sub aspectul sancționării reclamantului, cu consecința înlăturării obligațiilor și exonerării de la plata amenzii;

(iv) în subsidiar, reindividualizarea sancțiunii aplicate, în sensul reducerii amenzii;

(iv) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 374 din 4 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de anulare, precum și cererea de suspendare, formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței civile nr. 374 din 4 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei de către instanța de recurs și admiterea acțiunii.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că prima instanță nu a cercetat fondul cauzei, motiv pentru care solicită trimiterea cauzei spre rejudecare. Apreciază că motivarea hotărârii este sumară și confuză, limitându-se la preluarea conținutului întâmpinării și susține că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra legalității sancțiunii și cererii de reindividualizare a sancțiunii.

Referitor la cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant invocă greșita aplicare a legii, susținând, sub un prim aspect, că instanța de fond a interpretat eronat natura termenului de 120 zile prevăzut de art. 21 din Legea nr. 21/1996 pentru motivarea și comunicarea către părți a deciziei Consiliului Concurenței, ca fiind un termen de recomandare. Aplicând prin similitudine dispozițiile dreptului contravențional, respectiv art. 25 din O.G. nr. 2/2001, rezultă că procedura comunicării reprezintă o etapă obligatorie trecerii la executarea silită, astfel că termenul de 120 de zile este unul de decădere.

Recurentul-reclamant reiterează și critica potrivit căreia în decizia atacată nu se indică termenul în care aceasta poate fi contestată și nici instanța competentă, iar adresa ulterioară, prin care se comunică aceste elemente, nu poate fi considerată o completare procedurală a deciziei.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-reclamant susține a fi greșită concluzia instanței de fond în sensul că reclamantul ar fi participat la înțelegerea anticoncurențială, întrucât s-a aflat printre destinatarii email-ului transmis la 25.02.2011 de Camera Notarilor Publici Suceava ("CNPSV"). Nu există vreo dovadă a implicării sau aderării reclamantului la această înțelegere, inițiativa de a dezvolta și comunica o aplicație informatică cu privire la onorariile notariale minimale, respectiv de a impune practicarea unor onorarii standardizate, în perioada 2010-2011, aparținând în mod exclusiv CNPSV.

Arată recurentul-reclamant că CNPSV a adoptat această decizie a corpului profesional fără participarea reclamantului. Potrivit Legii nr. 136/1995, pentru a-și exercita profesia, notarii publici fac parte de drept din Camera Notarilor Publici, fără posibilitatea de opțiune, iar deciziile corpului profesional sunt obligatorii, legea prevăzând și răspunderea disciplinară a notarului public pentru nerespectarea dispozițiilor, deciziilor și hotărârilor organelor de conducere.

În opinia recurentului-reclamant, instanța de fond a reținut eronat și împrejurarea că notarii publici au stabilit onorarii minime peste nivelul legal, întrucât nivelul legal aprobat de Ministerul Justiției vizează onorariile minimale, fiind permisă depășirea lor.

Cât privește exemplele date de Consiliul Concurenței cu privire la onorariile percepute de recurentul-reclamant, acestea vizează acte cu valoare redusă, întrucât nu s-a realizat o verificare de ansamblu a activității notarului public și a tuturor categoriilor de onorarii percepute, iar clienții cunoșteau aceste prețuri anterior efectuării actului/procedurii notariale.

În ceea ce privește sancțiunea aplicată, susține recurentul-reclamant că motivarea instanței de fond reprezintă doar o preluare a argumentelor întâmpinării depuse de pârât. Deși reclamantul a fost sancționat individual, amenda a fost nelegal aplicată prin raportare la cifra de afaceri a societății profesionale notariale, ca entitate juridică distinctă. Instanța a omis să analizeze argumentul potrivit căruia pârâtul avea obligația de a individualiza venitul brut realizat exclusiv de reclamant, la care să aplice sancțiunea, altfel amenda depășește pragul legal maxim de 10% din cifra de afaceri.

Mai susține recurentul-reclamant că apărările sale referitoare la modul de individualizare a sancțiunii contravenționale au fost respinse fără a se face o analiză a bazei de calcul. Prima instanță, cu o motivare generică și prin preluarea integrală a argumentelor pârâtului, a reținut că nu se impunea reținerea circumstanțelor atenuante.

Apreciază recurentul-reclamant că, la individualizarea sancțiunii amenzii, care, potrivit art. 55 lit. a) din Legea nr. 21/196, se situează între 0,5% și 10% din cifra de afaceri, nu s-a respectat proporționalitatea sancțiunii față de gradul de pericol, respectiv nu au fost avute în vedere împrejurările comiterii faptei, durata în timp, circumstanțele subiective ale reclamantului. Pârâtul nu a ținut cont de gravitatea redusă a faptei și nici de criteriile stabilite de Instrucțiunile care reglementează metodologia de determinare a cuantumului amenzii.

Prin urmare, consideră recurentul-reclamant că se impune reindividualizarea sancțiunii și reducerea amenzii la minimul de 0,5%, urmând a fi avute în vedere, ca circumstanțe atenuante, rolul său pasiv sau imitativ în privința încălcării legii și colaborarea în cadrul procedurii declanșate de Consiliul Concurenței, lipsa intenției de a elimina concurența, lipsa caracterului contravențional al conduitei sale, inexistența unei circumstanțe agravante și lipsa altor sancțiuni. Solicită a se avea în vedere și dubla sancționare, în sensul că au fost amendați doi notari publici din aceeași societatea notarială profesională, raportat la aceeași cifră de afaceri, cu încălcarea pragului maxim de 10% din cifra de afaceri.

Printr-un ultim rând de critici, recurentul-reclamant susține că instanța de fond nu a analizat nelegalitatea deciziei Consiliului Concurenței prin raportare la dispozițiile Legii nr. 136/1995 și la ordinele ministrului Justiției referitoare la stabilirea unor onorarii minimale. Solicită a se face distincția dintre onorariile minime și cele minimale, apreciind că este permisă stabilirea și încasarea unor onorarii superioare celor minimale. Motivarea Consiliului Concurenței este contradictorie, întrucât susține că fixarea de onorarii minime și/sau maxime împiedică concurența de preț, iar pe de altă parte se reține nerespectarea Ordinelor ministrului Justiției nr. 943/2005 și nr. 46/2011, în sensul aplicării unor onorarii cu un cuantum majorat. Or, susține recurentul-reclamant, onorariile stabilite prin ordin de ministru nu au caracter obligatoriu, ci minimal, numai diminuarea onorariilor sub această limită putând avea un caracter anticoncurențial.

Mai arată recurentul-reclamant că onorariile percepute în cadrul societății profesionale notariale au fost variate, fiind dictate de cerere și ofertă și au fost cunoscute de clienți. Aceste onorarii au caracter determinat, gradual și procentual.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Consiliul Concurenței a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Circumscris acestui caz de casare, recurentul-reclamant a susținut lipsa motivării proprii judecătorului, respectiv preluarea integrală a susținerilor pârâtului și neanalizarea tuturor argumentelor și apărărilor din cererea sa.

Înalta Curte, contrar afirmațiilor recurentului, constată că prima instanță a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, a analizat fiecare critică formulată și a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinței recurate corespund poziției procesuale exprimate de pârât nu reprezintă o necercetare a cauzei în sensul neanalizării susținerilor reclamantului, în condițiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu ușurință din lecturarea hotărârii, iar din considerentele sentinței reiese că au fost avute în vedere toate susținerile părților.

Totodată, instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză, obligație îndeplinită în prezenta speță. Caracterul pretins sumar al motivării unei hotărâri judecătorești nu determină cu necesitate nelegalitatea actului, prezentarea considerentelor care susțin soluția nefiind o chestiune de volum, iar în speță, motivarea sentinței recurate cuprinde suficiente argumente care confirmă analiza efectivă a cauzei și a susținerilor tuturor părților.

Este de observat și că, în expunerea acestui motiv de recurs, reclamantul prezintă o motivare contradictorie, susținând că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la legalitatea sancțiunii și la cererea de reindividualizare a sancțiunii (pct. 1 al recursului), pentru ca ulterior să critice considerentele primei instanțe cu privire la aceste argumente din cerere (pct. 2.3. - 2.5. din recurs).

În consecință, instanța de control judiciar va respinge, ca nefondate, criticile de nelegalitate ale reclamantului, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

II.2. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile referitoare la greșita interpretare a prevederilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă interpretare a acestui text de lege, fiind legală concluzia naturii de termen de recomandare, iar nu de decădere, a termenului de 120 de zile prevăzut pentru comunicarea deciziei emise de Consiliul Concurenței.

Nu poate fi primit argumentul reclamantului, bazat pe pretinsa similitudine dintre art. 51 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, care reglementează termenul de comunicare a deciziei emise de intimatul-pârât și art. 25 din O.G. nr. 2/2001, care reglementează termenul de comunicare a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției. Este de observat că art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 dispune că nerespectarea termenului de comunicare a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției prevăzut de art. 25 din același act normativ atrage intervenirea prescripției executării sancțiunilor contravenționale, iar nu nulitatea procesului-verbal.

Înalta Curte constată că în speță nu poate fi reținută aplicabilitatea O.G. nr. 2/2001, acest act normativ nefiind incident în materia reglementată de Legea nr. 21/1996. Dispozițiile O.G. nr. 2/2001 reprezintă norma generală în materie contravențională, însă Legea nr. 21/1996, reglementând materia concurenței, a instituit un regim sancționator propriu în domeniu, cu un dublu rol, de amendare a conduitei ilicite și de descurajare a săvârșirii unor fapte similare. Practicile anticoncurențiale interzise și sancționate de Legea nr. 21/1996 sunt fapte de o gravitate crescută și au un impact însemnat asupra mediului concurențial și asupra consumatorilor, în considerarea valorilor sociale protejate prin acest act normativ, astfel că abordarea materiei concurenței de către lege este una specifică, de natură să confere răspunderii în domeniu un profil aparte, distinct de cel al răspunderii contravenționale de drept comun.

Cât privește lipsa din decizia contestată a mențiunilor privind calea de atac și instanța competentă, aspecte cu privire la care instanța de fond a reținut inexistența unei vătămări produse prin aceste neregularități, Înalta Curte constată că în cadrul motivelor de recurs recurentul-reclamant nu aduce contraargumente față de cele reținute de instanța de fond, ci reia aceleași susțineri referitoare la aceste neregularități care, în opinia sa, ar atrage nulitatea deciziei Consiliului Concurenței.

În acord cu cele reținute de instanța de fond, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a arătat care a fost vătămarea suferită prin lipsa mențiunilor respective din cuprinsul deciziei, atât timp cât, din acțiunile ulterioare, respectiv formularea cererii ce formează obiectul prezentei cauze, rezultă că nu s-a aflat în imposibilitatea de a ataca actul administrativ în termen și la instanța competentă potrivit legii, așa încât criticile sunt nefondate.

Referitor la criticile privind legalitatea Deciziei nr. 76/20.12.2017 din perspectiva existenței faptei anticoncurențiale, aspecte ce se circumscriu interpretării și aplicării dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, Înalta Curte reține că argumentele recurentului-reclamant se referă, în esență, la inexistența unor dovezi privind participarea sa la înțelegerea anticoncurențială, la lipsa culpei sale în ceea ce privește deciziile luate de organele de conducere ale corpului profesional al notarilor publici și la o pretinsă confuzie între onorariile "minimale" stabilite prin ordinele ministrului justiției și onorariile "minime" la care se raportează Consiliul Concurenței.

Înalta Curte va respinge criticile recurentului-reclamant, ca nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 21/1996, sunt interzise acordurile, practicile concertate și deciziile asociațiilor de întreprinderi "care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței (...)".

Prin Decizia nr. 76/2017, intimatul-pârât Consiliul Concurenței a reținut că fapta săvârșită de notarii publici sancționați și de CNPSV constă în "(...)încheierea unei înțelegeri și/sau prin realizarea unor practici concertate de stabilire a unor onorarii minimale, diferite față de cele aprobate prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 943/C/2005 și Ordinul Ministrului Justiției nr. 46/C/2011, având ca obiect restricționarea concurenței prin onorariile minime practicate în județele Suceava și Botoșani", faptele reținute fiind circumscrise unei încălcări prin obiect a interdicției prevăzute de textul de lege amintit.

Potrivit jurisprudenței instanțelor europene, există o înțelegere atunci când părțile, în mod expres sau implicit, intenționează să adere la un plan comun, care îngrădește sau tinde să îngrădească activitatea comercială a fiecăreia, prin trasarea coordonatelor acțiunilor sau inacțiunilor lor pe piață (T-41/96 Bayer vechiul Comisia, pct. 67-69) iar înțelegerea poate consta într-o acțiune singulară, într-o serie de acțiuni sau într-un mod de comportament (C-49/92 P Comisia v. B.).

Cum onorariile minimale în domeniul reglementat al profesiei notarilor publici au fost stabilite, în perioada avută în vedere în cadrul investigației derulate de Consiliul Concurenței, prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 943/C/2005 și Ordinul Ministrului Justiției nr. 46/C/2011, înțelegerea privitoare la fixarea unor onorarii minime mai mari decât cele astfel stabilite se circumscrie unei practici anticoncurențiale în sensul avut în vedere de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, Consiliul Concurenței demonstrând scopul obiectivului acordului, respectiv intenția părților participante la înțelegere de a se comporta pe piață într-un anumit mod.

Într-adevăr, așa cum pretinde și recurentul-reclamant, ordinele ministrului justiției nu interzic practicarea unor onorarii peste cele minime prevăzute de acestea, însă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței, aplicabile deopotrivă și notarilor publici, care unii față de alții sunt în raporturi de concurență, interzic conduita concertată a acestora de stabilire (fixare) a unor onorarii minime la un nivel superior onorariilor minimale deja prevăzute de ordinele ministrului justiției, obiectul practicii fiind restricționarea concurenței prin preț. Înțelegerea sau alinierea la practica convenită de fixare a unor onorarii minime la un nivel superior onorariilor minimale este dăunătoare pentru consumatorii finali, întrucât efectul unei astfel de practici anticoncurențiale este fixarea prețurilor și eliminarea concurenței care ar trebui să existe între notarii publici prin practicarea unor onorarii asumate în mod independent.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că în speță s-a dovedit existența unei înțelegeri anticoncurențiale, la care a participat și recurentul-reclamant.

Ceea ce susține însă recurentul-reclamant este că această faptă aparține CNPSV, care a inițiat și decis stabilirea unor onorarii minime într-un cuantum mai ridicat decât cele minimale stabilite prin ordinele ministrului justiției și că nu a avut altă posibilitate decât aceea de a se supune deciziilor organelor de conducere ale corpului profesional.

Înalta Curte reține că nu prezintă relevanță persoana care a inițiat faptele care au denaturat concurența pe piață, dacă, cu respectarea standardului de probă necesar în asemenea cauze, rezultă participarea recurentului-reclamant la o înțelegere având obiect anticoncurențial. Împrejurarea că recurentul-reclamant nu a avut inițiativa unei practici concertate de stabilire a onorariilor minime percepute de notarii publici nu îl disculpă de răspundere, dacă se dovedește implicarea sa în această înțelegere.

Nici obligația de respectare a deciziilor luate de organele de conducere nu reprezintă un factor exonerator de răspundere, recurentul-reclamant având posibilitatea contestării deciziilor/dispozițiilor care impuneau obligații diferite celor stabilite prin ordinele ministrului justiției ori sesizării autorității cu competențe în domeniu, respectiv Consiliul Concurenței.

Cât privește faptele care conturează participarea recurentului-reclamant la înțelegerea neconcurențială, s-a reținut de către intimatul-pârât că notarul public A. s-a numărat printre destinatarii comunicării electronice transmise de CNPSV în data de 25 februarie 2011, prin care notarii publici erau informați despre reactualizarea "secțiunii 2011" cu "Onorarii minimale Suceava 28.02.2011.doc". Din probele administrate în dosarul administrativ și în cursul cercetării judecătorești a rezultat că, ulterior primirii acestei comunicări, reclamantul a aderat în mod tacit la acordul cu obiect anticoncurențial promovat de CNPSV și s-a raliat practicii concertate prin practicarea onorariilor minimale stabilite de aceasta, astfel cum reiese din registrele întocmite la nivelul societății profesionale notariale în care activa. De asemenea, recurentul-reclamant nu s-a distanțat public de practica de majorare a onorariilor minimale decisă de CNPSV.

Prin urmare, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului-reclamant, că în speță s-a făcut dovada participării sale la înțelegerea cu obiect anticoncurențial, aspect reținut în mod corect de instanța de fond. Prima instanță nu a reținut, astfel cum greșit susține recurentul, că implicarea sau aderarea reclamantului este dovedită doar de primirea comunicării electronice din partea CNPSV cu privire la nivelul onorariilor minime, ci a înfățișat toate împrejurările anterior arătate, expunând pe larg toate faptele comisive și omisive care conturează săvârșirea faptei. Într-adevăr, instanța de fond a prezentat și considerente în sensul unei practici jurisprudențiale europene care statuează cu privire la existența unei înțelegeri anticoncurențiale prin simpla primire a corespondenței electronice de către o întreprindere, fără delimitarea de conținutul acesteia, dar, în ceea ce-l privește pe recurentul-reclamant, acesta nu a fost singurul criteriu de constatare a participării acestuia la înțelegere.

Neîntemeiat este și argumentul potrivit căruia exemplele date de Consiliul Concurenței cu privire la onorariile percepute de recurentul-reclamant vizează acte cu valoare redusă, întrucât pentru existența înțelegerii anticoncurențiale nu este necesar ca aceasta să privească acte notariale de o anumită valoare. Din această perspectivă, nu poate fi reținut nici argumentul unei verificări incomplete, de către Consiliul Concurenței, a ansamblului activității notarului public și a tuturor categoriilor de onorarii percepute, o astfel de omisiune nefiind confirmată de conținutul deciziei și a actelor pe care se sprijină. Aceasta în condițiile în care recurentul-reclamant nu a indicat, punctual, acte sau servicii notariale la care să se fi aplicat un cuantum al onorariilor mai mic decât cele stabilit de CNPSV, argumentele sale fiind generice, nesusținute de exemple concrete.

În egală măsură, nici cunoașterea de către clienți a cuantumului onorariilor anterior efectuării actului/procedurii notariale nu prezintă relevanță, în raport de obiectul înțelegerii anticoncurențiale, care a condus la afectarea intereselor și drepturilor acestor consumatori, prin stipularea unui onorariu mai ridicat decât cel care s-ar fi format în condiții de concurență.

Referitor la motivul de nelegalitate al Deciziei nr. 76/2017 bazat pe distincția terminologică dintre onorariile "minimale" și onorariile "minime", Înalta Curte constată că prima instanță a argumentat corect cu privire la împrejurarea că reclamantul nu a fost sancționat pentru perceperea unor onorarii superioare celor minimale stabilite prin ordinele ministrului justiției, ci pentru participarea la o înțelegere privind prețul serviciilor notariale practicate pe raza Curții de Apel Suceava. Cum s-a arătat și anterior, în prezenta hotărâre, ceea ce se impută recurentului-reclamant și celorlalți notari publici din aceeași circumscripție teritorială este înțelegerea sau alinierea la practica convenită de fixare a unor onorarii minime la un nivel superior onorariilor minimale stabilite conform legii, iar nu perceperea, la nivel individual și fără o înțelegere prealabilă, a unor onorarii mai mari decât cele aprobate prin ordinele de ministru.

În ceea ce privește sancțiunea aplicată, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant prin care se susține stabilirea unei baze greșite de calcul a amenzii. Contrar acestor susțineri, baza de calcul a amenzii nu a constituit-o venitul brut total al societății profesionale notariale în care activează recurentul-reclamant, respectiv nu s-a avut în vedere cifra de afaceri a acestei societăți, ci cota de participare și veniturile ce reveneau fiecăruia dintre asociați în anul 2016 (anul financiar anterior sancționării faptei). Astfel, întrucât în cadrul societății activau doi notari publici (A. și C.), la stabilirea bazei de calcul a amenzii s-a ținut cont de cota de 50% pe care o deține fiecare asociat, precum și de venitul brut total în anul de referință (975.811 RON), care a fost împărțit conform cotelor de 50%, rezultând baza de calcul în raport de care s-a stabilit amenda aplicată recurentului-reclamant (487.906 RON). Raportat la cuantumul amenzii aplicate (36.674 RON), aceasta reprezintă un procent de 7,51663% din venitul brut al reclamantului.

Este de observat că, deși recurentul-reclamant susține constant că amenda s-ar fi stabilit în procentul maxim de 10%, prevăzut de art. 55 din Legea nr. 21/1996, Înalta Curte constată că, în realitate, Consiliul Concurenței a pornit de la un procent inițial de 5%, pe care, în raport de durata încălcării și de Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor, care prevăd un cuantum adițional pentru fiecare lună aferentă încălcării, l-a majorat până la cuantumul de 7,51663%.

Așadar, nu sunt fondate susținerile recurentului-reclamant în sensul unei baze de calcul greșite și nici a stabilirii unui cuantum al amenzii care excede pragului maxim de 10% prevăzut de lege.

Referitor la individualizarea sancțiunii, recurentul-reclamant a susținut că această operațiune nu s-a făcut conform cerințelor de proporționalitate, nefiind avute în vedere circumstanțele concrete ale cazului și nici cauzele de atenuare a răspunderii.

Înalta Curte constată că și aceste susțineri sunt nefondate, plecând, în prim rând, de la argumentul anterior expus, din care rezultă că procentul final al amenzii nu era cel de 10% sau mai mult, ci de 7,51663% din venitul brut al reclamantului. Așadar, Consiliul Concurenței s-a orientat către un cuantum de 5% al amenzii, în zona mediană a procentajelor prevăzute de art. 55 din Legea nr. 21/1996 (între 0,5% și 10%), majorând acest cuantum în raport de perioada îndelungată a încălcării constatate.

Cât privește datele concrete ale speței, Înalta Curte constată că nu au fost relevate împrejurări care să susțină necesitatea orientării amenzii aplicate spre minimul prevăzut de lege. Faptele reținute în sarcina recurentului-reclamant nu pot fi considerate de gravitate scăzută, întrucât privesc prețul unor servicii pe piața relevantă, fiind înțelegeri pe orizontală, iar jurisprudența CJUE (cauza 48/69, ICI vs. Comisia) a calificat înțelegerile care vizează prețul ca fiind acorduri anticoncurențiale prin obiect, considerându-le înțelegeri restrictive de concurență grave.

De asemenea, nici circumstanțele invocate de recurentul-reclamant nu pot fi reținute ca atenuante de răspundere și nu pot justifica orientarea amenzii către minimul de 0,5%, cum solicită recurentul.

Astfel, nu se poate reține rolul pasiv al reclamantului în privința încălcării constatate, câtă vreme acesta a pus în practică onorariile stabilite conform înțelegerii concurențiale și nici lipsa intenției de a elimina concurența, câtă vreme scopul înțelegerii neconcurențiale a fost tocmai eliminarea/reducerea concurenței, respectiv afectarea posibilității notarilor publici de a-și stabili onorariile în mod independent. Lipsa altor sancțiuni și colaborarea cu autoritatea de control, precum și lipsa unor circumstanțe agravante nu pot constitui temei de reducere a sancțiunii amenzii, în condițiile în care fapta contravențională s-a întins pe o perioadă îndelungată (peste șapte ani, în perioada iulie 2020 - noiembrie 2017) și a continuat și după declanșarea procedurii de investigare, astfel cum a reținut Consiliul Concurenței și recurentul nu a contestat.

De altfel, toate aceste circumstanțe au fost expuse și în fața primei instanțe, care le-a analizat și le-a oferit un răspuns punctual, iar recurentul s-a rezumat la reiterarea lor în calea de atac.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare în cauză a normelor de drept incidente, iar motivele recursului declarat de reclamant nu sunt apte să conducă la reformarea soluției de respingere a acțiunii.

În consecință, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 374 din 4 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 iunie 2022.