ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3311/2022

Ședința publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 02 aprilie 2019, pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă, de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate ("ANI"), a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/05.03.2019, emis de pârâtă și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 1935 din 24 septembrie 2019, Tribunalul Cluj, secția mixtă, de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal la data de 01 octombrie 2019.

Prin sentința civilă nr. 35 din 18 martie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate;

(ii) a anulat în parte raportul de evaluare nr. x/05.03.2019, în sensul înlăturării din acesta a prevederii referitoare la cererea de mențiuni din 15.02.2016 formulată de persoana evaluată, în exercitarea funcției de administrator al S.C. B. S.R.L.;

(iii) a menținut, în rest, raportul de evaluare.

Împotriva sentinței civile nr. 35 din 18 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și admiterea în tot a acțiunii.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că sentința recurată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, reclamanta arată că a invocat nulitatea raportului de evaluare în temeiul art. 13 alin. (2) raportat la art. 20 alin. (1), (3), (4) și (5) și art. 21 din Legea nr. 176/2010. Instanța de fond nu a analizat aceste temeiuri de drept și a respins excepția nulității raportat la alte motive și la alt temei de drept, reținând că, chiar dacă reclamanta nu putut exercita dreptul de apărare în cursul procedurii de evaluare, aceasta avea posibilitatea de a prezenta toate apărările în fața instanței de judecată și că procedura de informare a fost legal efectuată.

Cât privește nulitatea raportului de evaluare din perspectiva nerespectării termenului de 15 zile prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 176/20110, instanța a reținut că procedura de citare/înștiințare a reclamantei a fost legal îndeplinită, pentru ca, ulterior, să rețină că cele două înștiințări ar fi fost expediate de intimata-pârâtă, dar nu au fost ridicate de la oficiul poștal de către reclamantă.

Arată recurenta-reclamantă că motivul de nulitate invocat se referea la nerespectarea termenului de 15 zile în care ANI trebuia să revină cu o nouă adresă de informare în caz de neridicare a corespondenței de către destinatar. Din confirmările de primire și plicurile celor două înștiințări adresate reclamantei, rezultă că la data de 21.11.2018 s-a restituit prima înștiințare, iar termenul de 15 zile s-a împlinit după data de 05.12.2018, când a fost expediată cea de-a doua înștiințare, Ca urmare, cea de-a doua înștiințare a fost prematur expediată, iar nerespectarea termenului atrage nulitatea raportului de evaluare.

Mai arată recurenta-reclamantă că instanța de fond a analizat doar răspunsul emis de Poșta Română, fără a verifica dacă reclamanta a fost sau nu înștiințată despre existența unei scrisori recomandate prin întocmirea formularului CNPR 29-1-32.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține greșita aplicare a normelor de drept material, considerând că instanța de fond a analizat legalitatea raportului de evaluare prin raportare la dispozițiile art. 99 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003, fără a lua în considerare dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 41/1994 și, totodată, a reținut greșit că reclamantei nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 23 alin. (4) din Legea nr. 41/1994, deoarece, ulterior acestei dispoziții legale, a fost adoptată Legea nr. 161/2003, care, prin art. 99 alin. (1) lit. k), a) extins sfera incompatibilităților.

Totodată, consideră recurenta că în mod greșit s-a reținut a-i fi aplicabile prevederile art. 72 din Legea nr. 161/2003 și titlul IV al Legii nr. 161/2003, care reglementează incompatibilitățile pentru miniștri și secretarul de stat, calitate pe care reclamata nu o deține, nefiind membru al Guvernului, iar Consiliul de administrație al SRTv și SRTv însăși nu sunt instituții în subordinea Guvernului.

În opinia recurentei-reclamante, incompatibilitățile privind demnitățile și funcțiile publice sunt reglementate, conform art. 80 din Legea nr. 161/2003, de legea aplicabilă autorității sau instituției publice în care persoanele ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică își desfășoară activitatea. În speță, art. 23 din Legea nr. 41/1994 reglementează drepturile și incompatibilitățile membrilor Consiliului de administrație al SRTv, alin. (3) al acestui articol stipulând că membrii consiliului nu încasează un salariu, ci o indemnizație.

Consideră recurenta că incompatibilitatea ar exista doar dacă cele două societăți comerciale în cadrul cărora a deținut funcția de administrator, ar avea activitate în domeniul audiovizualului sau ar avea relații de afaceri ori interese contrare cu SRTv. Ambele societăți au activitate în domeniul alimentației publice, iar instanța de fond nu a avut în vedere că C. S.R.L. a fost declarată inactivă de către ANAF, nu putea desfășura activitate comercială, astfel că nu există incompatibilitatea reținută prin raportul de evaluare.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-pârâtă ANI a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima critică formulată în recurs se referă la o pretinsă analiză eronată a instanței de fond asupra chestiunii nulității raportului de evaluare, sesizată de reclamantă, din perspectiva altor motive și a altui temei de drept decât cel invocat în cerere.

Înalta Curte constată că, deși susține că a invocat această nulitate din perspectiva dispozițiilor art. 13 alin. (2) raportat la art. 20 alin. (1), (3), (4) și (5) și art. 21 din Legea nr. 176/2010 și că instanța de fond a examinat-o sub un alt temei de drept, recurenta nu precizează care este acest "alt" text de lege, greșit avut în vedere.

Pentru edificare, Înalta Curte va reda, în cele ce urmează, prevederile din Legea nr. 176/2010 invocate de reclamantă:

Art. 13 - "(2) Actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informațiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activității de evaluare, fără ca persoana să fie invitată și informată potrivit dispozițiilor art. 14, sunt lovite de nulitate absolută."

Art. 20 - "(1) Dacă, în urma evaluării declarației de interese, precum și a altor date și informații, inspectorul de integritate identifică elemente în sensul existenței unui conflict de interese sau a unei incompatibilități, informează despre aceasta persoana în cauză și are obligația de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere. (...) (3) Informarea și invitarea se vor face prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire. (4) Persoana care face obiectul evaluării are dreptul de a fi asistată sau reprezentată de avocat și are dreptul de a prezenta orice date ori informații pe care le consideră necesare. (5) Prevederile art. 13 și 15 se aplică în mod corespunzător."

Art. 21 - "(1) Dacă, după exprimarea punctului de vedere al persoanei invitate, verbal sau în scris, ori, în lipsa acestuia, după expirarea unui termen de 15 zile de la confirmarea de primire a informării de către persoana care face obiectul evaluării, inspectorul de integritate consideră în continuare că sunt elemente în sensul existenței unui conflict de interese sau a unei incompatibilități, întocmește un raport de evaluare. (2) În lipsa confirmării prevăzute la alin. (1), inspectorul de integritate poate întocmi raportul de evaluare după îndeplinirea unei noi proceduri de comunicare. (...)"

Înalta Curte constată că, potrivit raportului de evaluare contestat, intimata-pârâtă a realizat procedura de informare prevăzută de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 referitoare la declanșarea procedurii de evaluare a respectării regimului juridic al incompatibilităților, prin adresa înregistrată sub nr. x/01.08.2018, transmisă prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire și recepționată de destinatar la data de 10.08.2018, aspect necontestat de reclamantă. Deși a susținut, în cuprinsul acțiunii (precum și al cererii de recurs), inclusiv nerespectarea dispozițiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, ceea ce reclamanta a contestat efectiv, conform motivelor cererii de chemare în judecată, a fost necomunicarea celor două informări emise în temeiul art. 20 din Legea nr. 176/2010, și anume informările referitoare la identificarea unor elemente de existență a stării de incompatibilitate, cuprinzând și invitarea persoanei evaluate la prezentarea unui punct de vedere.

Analizând comparativ cererea de chemare în judecată (paginile 2-3), în partea referitoare la excepția nulității raportului de evaluare, cu considerentele sentinței recurate, Înalta Curte reține că prima instanță a răspuns întocmai argumentelor de fapt și de drept expuse de reclamantă, acționând în limitele învestirii sale. După cum s-a arătat anterior, ceea ce s-a criticat de către reclamantă a fost neîndeplinirea de către intimata-pârâtă ANI a procedurii de informare cu privire la identificarea unor elemente de existență a stării de incompatibilitate, susținându-se că această procedură nu este îndeplinită în condițiile în care cele două informări despre care se face vorbire în raport au fost restituite ca urmare a neridicării lor de către destinatar și că nu a fost respectat termenul de comunicare de 15 zile, prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 176/2010. Or, prima instanță a răspuns acestor susțineri (ultimul paragraf al paginii a 6-a a sentinței și paragrafele 1-7 din pagina a 7-a a sentinței), expunând, printr-un raționament logico-juridic complet și coerent, motivele pentru care apreciază că procedura de înștiințare prevăzută de lege a fost respectată de ANI, neexistând o culpă a acestei autorități în procedura de evaluare, care să conducă la anularea raportului contestat.

În concluzie, având în vedere articolele precitate, motivele de fapt ale acțiunii și considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că există corespondență între nulitatea invocată de reclamantă și temeiul de drept pe care aceasta se sprijină, pe de-o parte și argumentația instanței de fond, pe de altă parte, ambele referindu-se la una și aceeași chestiune disputată și anume respectarea de către ANI a obligației legale de informare a persoanei care face obiectul evaluării cu privire la identificarea elementelor de existență a unui incident de integritate și de invitare a acesteia să formuleze un punct de vedere, conform art. 20 din Legea nr. 176/2010. Aceste aspecte fiind analizate și dezlegate de instanța de fond, în cauză nu se identifică un caz de casare a sentinței recurate, bazat pe pretinsa examinare a altor motive de nelegalitate decât cele deduse judecății.

Nefondate sunt și criticile referitoare la pretinsa contradicție dintre considerentele instanței de fond. Împrejurarea că instanța de fond a apreciat a fi legal îndeplinită procedura de informare a persoanei evaluate cu privire la identificarea unor elemente subsumate stării de incompatibilitate, deși plicurile cuprinzând aceste înștiințări nu au fost ridicate de destinatar de la oficiul poștal, nu reprezintă o contradicție în raționamentul judecătorului, ci o aplicare corectă a dispozițiilor art. 20 raportat la 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 176/2010.

Înalta Curte constată, similar instanței de fond, că intimata-pârâtă ANI a emis către recurenta-reclamantă o primă adresă, sub nr. x/30.10.2018, iar ulterior, adresa nr. x/05.12.2018, prin care a informat persoana ce face obiectul evaluării că au fost identificate elemente în sensul existenței unei incompatibilități și că este invitată la sediul autorității pentru a prezenta un punct de vedere . Prima adresă, expediată prin scrisoarea recomandată, a fost restituită de oficiul poștal întrucât destinatarul nu s-a prezentat să o ridice, astfel că, în aplicarea art. 21 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, ANI a emis cea de-a doua adresă, expediată prin aceeași modalitate a scrisorii recomandate, pe care, de asemenea, recurenta-reclamantă nu a ridicat-o de la poștă. În acest context, prima instanță a apreciat că autoritatea pârâtă a procedat în mod corect la întocmirea raportului de evaluare, opinie căreia i se alătură și instanța de control judiciar, în raport de dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, potrivit cărora, în lipsa confirmării prevăzute la alineatul precedent, inspectorul de integritate poate întocmi raportul de evaluare, după îndeplinirea unei noi proceduri de comunicare.

În mod greșit susține recurenta-reclamantă în calea de atac că termenul de 15 zile prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 se referă la perioada care curge între data restituirii de către oficiul poștal a primei scrisori recomandate și data la care ANI avea obligația de a expedia a doua adresă. Acest termen legal reglementează o altă ipoteză și anume situația în care persoana informată a primit comunicarea efectuată de ANI și nu a prezentat un punct de vedere scris ori verbal, caz în care inspectorul ANI poate proceda la întocmirea raportului de evaluare după expirarea celor 15 zile scurse de la data primirii comunicării, dacă apreciază că sunt elemente în sensul existenței unui conflict de interese sau a unei incompatibilități.

Așadar, termenul de 15 zile prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 se referă la perioada scursă între data primirii informării de către persoana evaluată și data la care inspectorul de integritate poate proceda la întocmirea raportului de evaluare, iar nu la perioada dintre data restituirii scrisorii recomandate de comunicare a informării și data expedierii celei de-a doua informări. De altfel, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 nu prevede un termen în care inspectorul de integritate are obligația de a realiza a doua comunicare ori un termen înainte de expirarea căruia o astfel de activitate este interzisă.

Cât privește argumentul recurentei, referitor la verificarea pe care instanța trebuia să o facă cu privire la comunicarea de către Poșta Română a formularului CNPR 29-1-32 către reclamantă, Înalta Curte constată că prima instanță a solicitat informații din partea Poștei Române cu privire la situația scrisorilor recomandate emise de ANI către destinatarul A.. Din adresele nr. x/09.03.2020 a Companiei de Poștă Română S.A. - Oficiul Județean de Poștă Cluj și nr. x/10.12.2019 și listele de distribuire anexate, rezultă că cele două trimiteri poștale au fost aduse de factorul poștal la adresa reclamantei, aceasta nu a fost găsită la domiciliu, astfel că a fost avizată și reavizată cu privire la existența scrisorilor recomandate, acestea fiind păstrate la Oficiul Poștal nr. 6 Cluj-Napoca, în vederea ridicării, până la expirare, după care au fost înapoiate expeditorului.

Or, aceste informări oficiale, coroborate cu mențiunile operate de agentul poștal pe plicuri și pe formularele de confirmare de primire, constituie o dovadă suficientă referitoare la înștiințarea recurentei-reclamante, de către Poșta Română (prin formularul aferent CNPR 29-1-32, depus în cutia poștală) cu privire la primirea scrisorilor recomandate pentru a căror ridicare era necesar a se prezenta la oficiul poștal. Astfel, în lipsa unei contestări de către recurenta-reclamantă, prin mijloacele procedurale prevăzute de lege, a realității mențiunilor din aceste înscrisuri, instanța de fond nu avea de ce să procedeze la verificări suplimentare.

Referitor la criticile de nelegalitate prin care se susține neîntrunirea condițiilor pentru constatarea situației de incompatibilitate, Înalta Curte le apreciază a fi nefondate.

Motivele de recurs prin care se critică neluarea în considerare, de către instanța de fond, a prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 41/1994 și neaplicarea în speță a dispozițiilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 41/1994, nu pot fi primite.

Prin raportul de evaluare contestat, incompatibilitatea a fost reținută în privința reclamantei în raport de prevederile art. 84 alin. (1) lit. c) și alin. (2) coroborate cu art. 99 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003, iar nu în raport de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 41/1994.

Într-adevăr, acest din urmă act normativ reglementa, prin art. 23 alin. (1) și (4), o sferă mai restrânsă a incompatibilităților în privința membrilor consiliului de administrație al SRTv, interzicând doar deținerea simultană a unei funcții de conducere în cadrul SRTv ori a calității de membru în consiliul de administrație al unei societăți comerciale care are activitate în domeniul audiovizualului sau a participării la societăți comerciale cu care Societatea Română de Radiodifuziune sau, după caz, Societatea Română de Televiziune întreține relații de afaceri sau are interese contrare.

Însă, prin dispozițiile art. 99 alin. (1) lit. k) al Legii nr. 161/2003, legiuitorul a procedat la o extindere a cazurilor de incompatibilitate în privința membrilor consiliilor de administrație și ai comitetelor directoare ale Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, pentru care s-a prevăzut că li se aplică dispozițiile art. 72 și regimul incompatibilităților prevăzut de Titulul IV al legii pentru miniștri și, respectiv, secretari de stat, precum și incompatibilitățile prevăzute în legi speciale. Astfel, recurenta a intrat sub incidența prevederilor art. 84 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Titlul IV din Legea nr. 161/2003, care prevăd următoarele:

"(1) Funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcții sau calități: (...) c) funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la societățile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, precum și la instituțiile publice; (...) (2) Funcția de secretar de stat, funcția de subsecretar de stat și funcțiile asimilate acestora sunt incompatibile cu exercitarea altei funcții publice de autoritate, precum și cu exercitarea funcțiilor prevăzute la alin. (1) lit. b)-i)".

Prin urmare, sunt nefondate criticile prin care recurenta-reclamantă susține că instanța de fond trebuia să aibă în vedere doar prevederile art. 23 din Legea nr. 41/1994, întrucât judecătorul cauzei nu poate ignora întreg cadrul normativ în vigoare în perioada verificată.

În sprijinul aceste concluzii, Înalta Curte reține că, potrivit art. 80 din Titlul IV al Legii nr. 161/2003, "incompatibilitățile privind demnitățile publice și funcțiile publice sunt cele reglementate de Constituție, de legea aplicabilă autorității sau instituției publice în care persoanele ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică își desfășoară activitatea, precum și de dispozițiile prezentului titlu". Așadar, recurentei-reclamante, membru în consiliul de administrație al SRTv, i se aplicau, pe perioada exercitării mandatului, nu doar dispozițiile art. 23 din Legea nr. 41/1994 care reglementează organizarea și funcționarea instituției publice, ci și prevederile Titlului IV al Legii nr. 161/2003, în care se regăsesc dispozițiile art. 84 alin. (1) lit. c) și alin. (2) și art. 99 alin. (1) lit. k) ale Legii nr. 161/2003, care constituie temeiul emiterii raportului de evaluare.

Nefondat este și argumentul recurentei-reclamante în sensul că, neavând calitatea de secretar de stat, subsecretar de stat sau membru al Guvernului, nu este ținută de prevederile referitoare la incompatibilitățile aplicabile acestor funcții, câtă vreme textele de lege precitate fac trimitere expresă la aplicarea aceluiași regim și în cazul funcției deținute de reclamantă.

Totodată, argumentul suspendării activității societății comerciale C. S.R.L., respectiv cel al nedesfășurării unei activități în domeniul televiziunii, nu sunt relevante pentru situația de incompatibilitate reținută prin raportul de evaluare.

Ceea ce interesează, în analiza incidentului de integritate, este exercitarea de către reclamantă a calității de administrator, iar această împrejurare a fost apreciată prin raportare la solicitarea adresată Oficiului Registrului Comerțului de soluționare a unei cereri de mențiuni, la data de 17.09.2018; textul de lege nu condiționează existența incompatibilității de un anumit volum de activitate al societății comerciale sau de un număr de acte efectuate de administratorul persoanei juridice, raportându-se doar la exercitarea de către persoana evaluată a funcției de administrator.

Iar în privința domeniului de activitate al C. S.R.L., Înalta Curte constată că această împrejurare ar fi fost relevantă dacă starea de incompatibilitate ar fi fost reținută prin raportare la dispozițiile art. 23 alin. (4) din Legea nr. 41/1994 (care interzice deținerea de către membrul consiliului de administrație al SRTv a calității de membru în consiliul de administrație al unei societăți comerciale care are activitate în domeniul audiovizualului). Or, în speță, starea de incompatibilitate a fost reținută prin raportare la prevederile art. 84 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Titlul IV din Legea nr. 161/2003, care interzice deținerea și exercitarea funcției de membru în consiliul de administrație al unei societăți comerciale, indiferent de domeniul acesteia de activitate.

În concluzie, cum în cauză s-a dovedit că recurenta-reclamantă a deținut și exercitat simultan, în perioadele 22.03.2016-27.09.2017 și 28.03.2018-25.09.2018, atât funcția de membru al Consiliului de administrație al SRTv, cât și funcția de administrator al C. S.R.L., contrar prevederilor art. 84 alin. (1) lit. c) și alin. (2) și art. 99 alin. (1) lit. k) ale Legii nr. 161/2003, Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe, de menținere a legalității raportului de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate, este pronunțată cu o corectă aplicare și interpretare a legii.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 35 din 18 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 iunie 2022.