ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3285/2022

Ședința publică din data de 07 iunie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 21.07.2015, reclamanta Electrocentrale București S.A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală a Marilor Contribuabili - Activitatea de Inspecție Fiscală și Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a solicitat: anularea parțială a Deciziei nr. 124/30.04.2015, privind soluționarea contestației prealabile formulate de reclamantă, decizie emisă de Agenția Națională de Administrare fiscală prin Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor; anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/30.09.2014, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală a Marilor Contribuabili, și modificarea în mod corespunzător a Raportului de inspecție fiscală x/30.09.2014, ce a stat la baza emiterii acesteia, în ceea ce privește suma totală de 748.098.648 RON, pentru care s-a respins contestația prealabilă/compusă din următoarele: 304.337.482 RON, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar de plată; 390.459.400 RON, reprezentând dobânzi de întârziere aferente impozitului pe profit; 45.650.623 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente impozitului pe profit; 3.201.897 RON, reprezentând taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar de plată; 3.968.961 RON, reprezentând dobânzi de întârziere aferente TVA; 480.285 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente TVA.

Prin sentința civilă nr. 4749 din 20 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea de majorare a onorariului de expert, formulată de expert tehnic judiciar A. și majorează onorariul de expert de la suma de 5000 RON la suma de 9.500 RON.

A obligat pe reclamantă să achite suma de 4.500 RON, reprezentând onorariul suplimentar cuvenit expertului tehnic judiciar A..

A admis, în parte, acțiunea și a anulat, în parte, Decizia nr. 124/30.04.2015 emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

A anulat, în parte, Decizia de impunere nr. x/30.09.2014 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/30.09.2014 în ceea ce privește suma de 2.137.750,38 RON, pentru care s-a respins contestația, compusă din 1.708.969,84 RON impozit pe profit și 428.780,53 RON accesorii aferente.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 4749 din 20 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta Electrocentrale București S.A. prin administrator judiciar B. filiala București SPRL și de pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Recurenta - reclamantă Electrocentrale București S.A. a solicitat prin cererea de recurs casarea în parte a sentinței recurate și, pe cale de consecință:

În principal, să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond în vederea administrării probelor, corectei și completei lămuriri a situației de fapt, cu respectarea principiului dublului grad de jurisdicție.

În subsidiar, să se dispună reținerea cauzei și, evocând fondul, să fie admisă în tot acțiunea în anulare, respectiv să se dispună anularea în parte a Deciziei nr. 124/30.04.2015, privind soluționarea contestației prealabile;

anularea Deciziei de impunere nr. x/30.09.2014 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală x/30.09.2014, în ceea ce privește suma totală de 748.098.648 RON;

Au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, invocând, de asemenea, dispozițiile art. 488 alin. (1), punctele 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

De asemenea, recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate numai în ceea ce privește veniturile suplimentare în sumă de 29572264 RON, cu consecința respingerii în tot a acțiunii.

Recurenta-reclamantă Electrocentrale București S.A. a formulat întâmpinare cu privire la recursurile formulate de recurentele-pârâte, solicitând respingerea acestora și menținerea în parte a sentinței atacate.

Recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a depus întâmpinare cu privire la recursul promovat de către recurenta -reclamantă, solicitând respingerea recursului, în principal ca fiind tardiv formulat, iar în subsidiar, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă Agenția Națională de administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului promovat de recurenta-reclamantă.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, cu titlu prealabil, Înalta Curte subliniază faptul că articolul 488 alin. (1) punctul 6 are următorul cuprins: " când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Cele expuse de către această recurentă ca fiind dispozițiile articolului mai sus citat, respectiv, "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", reprezintă dispozițiile unui alt motiv de recurs, cel descris de articolul 488 alin. (1), punctul 5 C. proc. civ.

În oricare dintre ipoteze, recursul promovat este neîntemeiat, urmând a fi respins ca atare.

Așadar, prin acțiunea care face obiectul prezentului dosar, reclamanta a solicitat instanței sa dispună anularea parțială a Deciziei nr. 124/30.04.2015 emisa de ANAF-DGSC, anularea Deciziei de impunere nr. x/30.09.2014 si modificarea in mod corespunzător a Raportului de inspecție fiscala nr. x/30.09.2014 in ceea ce privește suma totala de 748.098.648 RON.

Prin sentința civila nr. 4749/20.11.2018, Curtea de Apel București a admis, în parte, acțiunea si a dispus anularea, parțială a Deciziei nr. 124/30.04.2015 emisa de ANAF-DGSC și Decizia de impunere nr. x/30.09.2014 și RIF nr. x/30.09.2014 in ceea ce privește suma de 2.137.750,38 RON, compusa din 1.708.969,84 RON impozit pe profit si 428.780,53 RON accesorii aferente.

Critica recurentei-pârâte Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili vizează veniturile suplimentare în sumă de 29572264 RON, respectiv faptul că instanța de fond nu a explicat inteligibil hotărârea luată și și-a însușit în totalitate concluziile din raportul de expertiză.

Conform prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Din economia dispozițiilor legale anterior citate rezultă, fără echivoc, faptul că recursul poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie, nefiind posibilă în această cale de atac reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt.

Totodată, trebuie subliniat și faptul că în materia contenciosului administrativ prima instanță are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora, instanța de recurs neputând să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

În speța de față prima instanță a stabilit în mod complet situația de fapt în raport de probele administrate, pe care le-a apreciat potrivit propriei sale convingeri, ajungând la concluzia că actul administrativ contestat este legal.

Așadar, criticile recurentei, urmăresc cenzurarea modului în care prima instanță a apreciat probele din dosar.

În calea de atac a recursului nu are loc o devaluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, instanța de recurs neputând repune în discuție și reanaliza probele administrate, cum urmărește în realitate recurenta.

Or, modul în care judecătorul apreciază, coroborează, înlătură, dă sau nu eficiență unei probe în cadrul procesului, este atributul său suveran, neputând face obiectul cenzurii instanței de control .

Ca regula, nu exista o ierarhie a probelor, judecătorul fondului fiind suveran in aprecierea probelor.

Aprecierea probelor reprezintă operațiunea mentală a judecătorului pentru a determina puterea doveditoare și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Judecătorul este liber, în principiu, să aprecieze probele potrivit convingerii sale, fără nicio îngrădire a legii.

Legea, cu unele excepții concret evidențiate, nu stabilește o ierarhie a probelor, așadar, nu dă valoarea probatorie mai mare uneia sau alteia dintre acestea.

Menținând considerentele referitoare la forța probantă a mijloacelor de probă și la atributul suveran al judecătorului de a analiza probele administrate în cauză, Înalta Curte apreciază că nu există o încălcare a legalității sentinței recurate din perspectiva unei motivări satisfăcătoare sau nu, prin aceea că instanța de fond nu a făcut referiri la această expertiză.

Potrivit Hotărârii CEDO din 16 noiembrie 2006 pronunțate în cauza Dima contra României, întrebarea dacă o instanță și-a încălcat obligația de a motiva, conform art. 6 din Convenție, nu se poate analiza decât în lumina circumstanțelor speței.

Or, instanța de fond a arătat pe larg argumentele care au condus la luarea respectivei decizii.

Articolul 6, se arată în hotărârea CEDO mai sus evocată, prevede în sarcina instanței obligația de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor și a mijloacelor de probă ale părților, cu condiția să le aprecieze relevanța și fără ca aceasta să implice detaliat pentru fiecare argument în parte.

Susține recurenta că hotărârea Curții de Apel București nu cuprinde niciun argument propriu al judecătorului și niciun raționament logico-juridic care să sprijine soluția pronunțată de acesta, fiind preluate tale quale concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.

Motivarea hotărârii este o cerință esențială a legii, prevăzută expres în art. 425 C. proc. civ. și, în același timp, o garanție a respectării dreptului părților la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituție.

Motivarea hotărârilor judecătorești este direct legată de preocupările procesului echitabil chiar dacă, din perspectiva CEDO, art. 6 nu o prevede în mod expres; această obligație permite de fapt menținerea dreptului la apărare și aprecierea gradului de proporționalitate între sacrificiul impus drepturilor cetățenilor și imperativele de ordine publică.

Potrivit jurisprudenței Curții europene de contencios a drepturilor omului (a se vedea Cauzele Boldea contra României, Perez contra Franței), dreptul la un proces echitabil nu poate trece efectiv decât dacă observațiile părților sunt ascultate, adică atent examinate de instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 din Convenție implică în mod special în sarcina instanței obligația de a examina efectiv mijloacele, argumentele și ofertele de probă ale părților.

Potrivit Avizului nr. 11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea permite nu numai o mai bună înțelegere și acceptare a hotărârii de către justițiabil ci este mai ales o garanție împotriva arbitrariului. Ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părților și să precizeze elementele care îi justifică decizia și o fac să fie conform legii, permițând înțelegerea funcționării justiției de către societate.

Obligația de motivare se impune întrucât permite, pe de o parte, să expună raționamentul care a condus la dispozitivul hotărârii și, pe de altă parte, de a permite exercitarea controlului judiciar. Motivarea este indispensabilă pentru calitatea justiției și constituie o protecție împotriva arbitrariului, încurajând judecătorul să înțeleagă importanța opiniei sale.

Calitatea unei motivări și, implicit, respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. nu sunt determinate de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției.

Judecătorul este obligat să motiveze soluția data fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns fiecărui argument.

Nu pot fi primite afirmațiile recurentei, în sensul că prima instanță ar fi preluat tale quale, concluziile expertului deoarece prin considerentele sentinței recurate au fost analizate și filtrate din punct de vedere juridic toate argumentele esențiale ale părților.

Având în vedere faptul că obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești depinde, în principiu și de natura și complexitatea cauzei, de circumstanțele particulare ale acesteia, de apărările formulate și coerența argumentelor invocate, prima instanță și-a structurat considerentele în funcție de principalele critici formulate prin cererea de chemare în judecată.

Mai mult decât atât, în jurisprudența instanței supreme s-a statuat că preluarea de către instanță a unora dintre argumentele părții, pe care le-a considerat pertinente, nu conduce la concluzia că instanța nu a făcut o apreciere proprie a susținerilor părților și o analiză a probelor administrate ori că argumentele recurentei-reclamante ar fi fost ignorate. Cu alte cuvinte, faptul că o instanță preia argumentele uneia dintre părți nu reprezintă, în sine, un motiv de casare a hotărârii, câtă vreme argumentele părților au fost examinate, iar dispozitivul hotărârii este rezultatul unui raționament logico-juridic care se reflectă în motivarea acesteia.

Luând în considerare cele anterior menționate, precum și faptul că prima instanță a realizat un examen complet al susținerilor societății reclamante și probelor administrate în cauză, nu se poate aprecia că sentința recurată este afectată de viciul nemotivării.

Faptul că s-a apelat la serviciile unui expert și că, ulterior, concluziile acestuia au fost găsite pertinente, nu echivalează cu neexpunerea raționamentului instanței de fond.

În consecință, găsind ca neîntemeiat recursul promovat, în baza art. 20 din Legea 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca atare.

Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, la rândul său, a invocat dispozițiile articolului 488 alin. (1), punctul 6 C. proc. civ., respectiv neexpunerea argumentelor proprii instanței de fond și raportarea exclusiv, la concluziile expertului.

Înalta Curte are în vedere cele mai sus expuse, la analiza recursului promovat de recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, astfel că acest motiv nu va fi primit.

Recurenta -pârâtă a mai invocat în argumentarea cererii sale, și dispozițiile articolului 488 alin. (1), punctul 8 C. proc. civ., respectiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Se are în vedere din nou raportul de expertiză efectuat și în plus, se susține că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 210 alin. (3) și 214 din OMFP nr. 1752/2005, precum și prevederile art. 254 și 258 alin. (1) și (2) din OMFP nr. 3055/2009.

Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanță a admis în parte acțiunea, respectiv în ceea ce privește veniturile suplimentare în cuantum de 29572 264 RON.

Astfel, prima instanță a arătat în mod corect în cuprinsul considerentelor faptul că actele administrativ-fiscale contestate sunt nelegale în privința sumei de 2137750,38 RON reprezentând impozit pe profit și accesorii pentru veniturile mai sus evidențiate, și anume, faptul că acestea includ venituri în cuantum de 10681062 RON care au mai fost supuse impozitării în anul 2012.

Critica recurentei în sensul că inspecția fiscală a vizat strict perioada 2006-2010 și că impozitul pe profit aferent anului 2012 nu a făcut obiectul acesteia nu poate fi primită atât timp cât, totuși, impozitul a fost reținut în anul 2012, însă pentru perioada supusă verificării.

Așadar, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, apreciază că în anul 2014 când a fost realizată inspecția, este drept, pentru perioada 2006-2010, trebuia avut în vedere de către organele de control faptul că a fost achitat în anul 2012 un impozit pe profit care cuprindea și o parte din perioada supusă verificării.

Concluziv, instanța de fond nu a încălcat dispozițiile dreptului material, respectiv a celor două ordine invocate care au ca obiect modalitatea în care se înregistrează veniturile, având în vedere că impozitul aferent a fost achitat.

Constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul.

Referitor la recursul formulat de recurenta-reclamantă, în conformitate cu dispozițiile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza cu prioritate excepția invocată.

Față de excepția tardivității recursului, invocată de către recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Înalta Curte urmează a o respinge, ca nefondată, având în vedere că sentința recurată a fost comunicată la data de 27 ianuarie 2020, iar calea de atac a fost declarată la data de 11 februarie 2020.

În ceea ce privește fondul recursului declarat de recurenta-reclamantă Electrocentrale București S.A, Înalta Curte constată că este întemeiat în parte, urmând a fi admis în aceste limite, pentru considerentele ce succed:

Recurenta-reclamantă a criticat hotărârea primei instanțe pentru mai multe motive care țin fie de nelegalitate, fie de netemeinicie, dintre acestea Înalta Curte găsind întemeiat unul singur, și anume cel care se referă la încălcarea normelor de drept material în materie de prescripție extinctivă a dreptului de a stabili obligații fiscale - art. 91 alin. (1) și (2) Codul de procedură fiscală raportat la art. 23 Codul de procedură fiscală

Reține Înalta Curte că în urma inspecției fiscale din perioada 16.05.2012 - 29.09.2014 a fost încheiat Raportul de inspecție fiscală nr. x/30.09.2014 pentru centrala ELCEN ("RIF"14), Procesul-verbal de constatare pentru sucursala Mureș nr. 80932/07.04.201415 și Procesul-verbal de constatare/16.07.2013 pentru sucursala Constanța16, în baza cărora a fost emisă Decizia de impunere nr. x/30.09.201417 ("Decizia de Impunere"). Prin RIF și Decizia de Impunere s-au stabilit în sarcina Societății următoarele obligații fiscale suplimentare:

- impozit pe profit suplimentar în cuantum de 327.362.608 RON, precum și majorări/dobânzi de întârziere în cuantum de 419.657.553 RON și penalități de întârziere în cuantum de 49.104.391 RON aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar.

- TVA suplimentară în suma de 5.260.640 RON, precum și majorări/dobânzi de întârziere în cuantum de 5.591.878 RON și penalități de întârziere în cuantum de 789.096 RON aferente TVA stabilite suplimentar de către echipa de inspecție fiscală.

Așadar, în ceea ce privește prescripția invocată de către reclamantă, instanța de fond a interpretat în mod greșit normele dreptului material care guvernează instituția prescripției.

Prima instanță a considerat că la data de 1 ianuarie 2007 s-a născut creanța fiscală, respectiv atunci când a putut fi determinată baza de impunere pentru profitul aferent anului 2006, adică după încheierea anului fiscal aflat în discuție.

În continuare, instanța de fond a calculat termenul de prescripție de 5 ani de la 1 ianuarie a anului următor, anul 2008 mai exact.

Înalta Curte nu poate îmbrățișa și valida raționamentul primei instanțe.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 91 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel.

În ceea ce privește momentul de la care curge termenul de prescripție, art. 91 alin. (2) din Codul de procedură fiscală prevede că termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.

Potrivit art. 23 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează, iar alin. (2) prevede că, potrivit alin. (1), se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată.

Rezultă din aceste dispoziții legale că dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, termenul de prescripție a acestui drept începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, iar dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc, dacă legea nu prevede altfel, în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.

Codul de procedură fiscală prevede, în titlul II, "Dispoziții generale privind raportul de drept material fiscal" și definește, la art. 21, creanțele fiscale, în sensul că acestea sunt drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal, drepturi determinate constând în dreptul la perceperea impozitelor, la restituirea impozitelor, denumite creanțe fiscale principale, la perceperea dobânzilor, penalităților de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condițiile legii, denumite creanțe fiscale accesorii.

Art. 22 din Codul de procedură fiscală definește obligația fiscală, aceasta reprezentând obligația de a declara bunurile și veniturile impozabile sau, după caz, impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat, de a calcula și de a înregistra în evidențele contabile și fiscale, de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat, de a plăti dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere aferente acestora, denumite obligații de plată accesorii.

Conform art. 23 din Codul de procedură fiscală, baza de impunere care generează dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se constituie potrivit legii, așadar, conform dispozițiilor legale care reglementează baza de impunere.

Noțiunea de "bază de impunere" nu este definită de Codul de procedură fiscală sau de Codul fiscal, astfel că, având în vedere că obligația fiscală privește impozitul pe profit, trebuie avute în vedere dispozițiile Codul fiscal care reglementează profitul impozabil, acesta constituind "baza de impunere", și calculul impozitului pe profit.

Potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Codul fiscal, profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.

Conform alin. (6) al aceluiași articol, în scopul determinării profitului impozabil, contribuabilii sunt obligați să evidențieze în registrul de evidență fiscală veniturile impozabile realizate din orice sursă, într-un an fiscal, potrivit alin. (1), precum și cheltuielile efectuate în scopul realizării acestora.

Baza de impunere, reprezentată de profitul impozabil, se calculează, așadar, ca diferență între veniturile impozabile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării acestora dintr-un an fiscal, iar determinarea profitului impozabil se realizează pe baza tuturor înregistrărilor privind aceste venituri și cheltuieli, contribuabilul fiind obligat la evidențierea acestora în registrele de evidență fiscală.

Așadar, ceea ce prezintă relevanță pentru baza de impunere este faptul că aceasta se constituie în concret prin realizarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor în scopul realizării veniturilor, ca urmare a operațiunilor derulate în cursul anului fiscal. Rezultă că baza de impunere reprezentată de profitul impozabil se constituie, în concret, prin încasarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor, exclusiv pe parcursul anului fiscal în care acestea sunt realizate, din prima până în ultima zi a acestuia.

"Momentul" constituirii bazei de impunere, în sensul art. 23 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, este anul fiscal în care se realizează profitul impozabil. Obținerea acestuia generează pentru bugetul de stat o creanță fiscală, iar pentru contribuabil o obligație fiscală, constând în impozitul pe profit.

Pe cale de consecință, potrivit aceleiași dispoziții, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în anul fiscal în care se realizează profitul impozabil. Conform art. 23 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, care prevede că potrivit alin. (1) se naște dreptul organului fiscal de a stabili și determina obligația fiscală datorată, termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale curge, potrivit art. 91 alin. (2) din același act normativ, de la data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul pe profit datorat de contribuabil.

Există o distincție între noțiunea de naștere a creanței fiscale și noțiunea de stabilire a creanței fiscale. S-a arătat că, odată născută creanța fiscală, organul fiscal este în drept să procedeze la stabilirea sa; cu toate acestea, exercitarea, de către organul fiscal, a dreptului de a stabili creanța fiscală din chiar momentul nașterii dreptului de creanță fiscală are o relevanță mai degrabă teoretică, raportat la caracterul sistemului fiscal românesc de a fi un sistem declarativ, bazat pe declarația de impunere a contribuabilului, întrucât legiuitorul a prevăzut că stabilirea este o acțiune pe care o îndeplinește mai întâi contribuabilul până la un anumit termen.

Ca urmare, creanța fiscală nu ia naștere prin declarația de impunere; aceasta din urmă este doar un act care constată existența și întinderea bazei de impunere, precum și a dreptului de creanță fiscală generat de aceasta, potrivit dispozițiilor de drept fiscal material. Altfel spus, declarația de impunere este un act declarativ al unei creanțe care exista deja, în puterea legii.

Constituirea bazei de impunere nu are loc la data la care contribuabilul este obligat să depună declarațiile fiscale prevăzute de lege, în concret, potrivit celei de a doua orientări jurisprudențiale, momentul în care contribuabilul o determină și o declară prin declarația anuală de impozit pe profit sau data la care a expirat termenul legal de depunere a declarației fiscale.

Conform art. 34 din Codul fiscal, declararea și plata impozitului pe profit, cu anumite excepții, se efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare încheierii trimestrelor I-III, iar definitivarea și plata impozitului pe profit aferent anului fiscal respectiv se efectuează până la termenul de depunere a declarației privind impozitul pe profit prevăzut la art. 35 din același cod, care prevede obligația contribuabilului să depună o declarație anuală de impozit pe profit până la data de 25 martie inclusiv a anului următor, cu anumite excepții expres prevăzute.

Dispozițiile art. 16, 19 din Codul fiscal și art. 23, 91 din Codul de procedură fiscală, care, coroborate, trimit la constituirea bazei de impunere care generează creanță fiscală, nu fac referire la momentul depunerii declarației fiscale de impunere și nu conduc la concluzia că baza de impunere se constituie în momentul în care contribuabilul o declară prin declarație anuală de impozit pe profit. De asemenea, efectuarea inspecției fiscale, reglementată de art. 94 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, numai ulterior termenului prevăzut de lege pentru declararea bazelor impozabile și a impozitelor aferente nu conduce la această concluzie.

Inspecția fiscală are ca obiect, potrivit art. 94 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, verificarea legalității și conformității declarațiilor fiscale, corectitudinii și exactității îndeplinirii obligațiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislației fiscale și contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferențelor obligațiilor de plată și a accesoriilor aferente acestora, iar art. 98 alin. (1) din același cod prevede că "Inspecția fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale".

Or, termenul de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale, reglementat de dispozițiile art. 91 alin. (1) și (2), coroborate cu cele ale art. 23 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscală, este de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, care are loc la momentul constituirii bazei de impunere care generează dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă.

Declarația fiscală nu constituie baza de impunere, ci aceasta trebuie depusă tocmai ca urmare a faptului că a fost deja constituită o bază de impunere în anul fiscal anterior, care a dat naștere dreptului de creanță fiscală și obligației fiscale corelative.

Depunerea declarației anuale de impozit pe profit este o obligație care revine contribuabilului în temeiul dispozițiilor art. 35 din Codul fiscal și se circumscrie unui raport de drept procedural fiscal ce cuprinde, potrivit art. 16 din Codul de procedură fiscală, drepturile și obligațiile care revin părților pentru îndeplinirea modalităților prevăzute pentru stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor și obligațiilor părților din raportul de drept material fiscal, reprezentat de dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă generate de profitul impozabil constituit potrivit art. 16 din Codul fiscal.

De altfel Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin Decizia nr. 21/2020, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 91 alin. (1) și (2), coroborate cu cele ale art. 23 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, termenul de 5 ani de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale reprezentând impozit pe profit și accesorii ale acestora curge de la data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul pe profit datorat de contribuabil.

În consecință, Înalta Curtea apreciază ca fiind întemeiat acest motiv de recurs, cu consecința casării sentinței recurate

În rejudecare va fi anulată decizia de impunere nr. x/30.09.2014 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/30.09.2014 în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare în sumă de 51.069.490 RON calculate de organele de inspecție fiscală cu titlu de impozit pe profit aferent anului 2006, precum și dobânzile și penalitățile de întârziere în cuantum total de 14.010.069 RON.

Recurenta-reclamantă a invocat, de asemenea, dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ. care sancționează, în esență, hotărârea afectată de viciul nemotivării.

Fără a relua considerentele expuse cu prilejul analizării sentinței în cadrul aceluiași motiv invocat de către recurentele-pârâte, Înalta Curte apreciază că prima instanță a arătat considerentele care au condus la pronunțarea soluției, potrivit exigențelor arătate în cuprinsul articolului 425 C. proc. civ.

În ceea ce privește proba cu expertiza tehnică de specialitate, instanța de fond a admis acest mijloc de probă.

Modul în care judecătorul apreciază probatoriul nu poate fi supus cenzurii instanței de control judiciar, fiind atributul suveranității sale.

În speța de față prima instanță a stabilit în mod complet situația de fapt în raport de probele administrate, pe care le-a apreciat potrivit propriei sale convingeri, ajungând la concluzia că actul administrativ contestat este în parte legal și desființându-l în limitele în care a constatat nelegalitatea sa.

Criticile recurentei-reclamante urmăresc cenzurarea modului în care prima instanță a apreciat probele din dosar.

În calea de atac a recursului nu are loc o devaluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, instanța de recurs neputând repune în discuție și reanaliza probele administrate, cum urmărește în realitate recurenta.

Or, modul în care judecătorul apreciază, coroborează, înlătură, dă sau nu eficiență unei probe în cadrul procesului, este atributul său suveran, neputând face obiectul cenzurii instanței de control .

Ca regula, nu exista o ierarhie a probelor, judecătorul fondului fiind suveran in aprecierea probelor.

Aprecierea probelor reprezintă operațiunea mentală a judecătorului pentru a determina puterea doveditoare și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Judecătorul este liber, în principiu, să aprecieze probele potrivit convingerii sale, fără nicio îngrădire a legii.

Legea, cu unele excepții concret evidențiate, nu stabilește o ierarhie a probelor, așadar, nu dă valoarea probatorie mai mare uneia sau alteia dintre acestea.

Nu se poate aprecia că prima instanță nu a analizat pertinența și concludenta probei cu expertiză contabilă, câtă vreme această probă a fost administrată în cauză.

Recurenta-reclamantă "observă" că instanța de fond pe alocuri lasă neanalizate critici de nelegalitate/netemeinicie invocate sau încearcă să motiveze formal, preluând cvasi-integral teza pârâtelor, fără o verificare concretă a acestor aspecte de natură tehnică.

Înalta Curte nu poate primi acest motiv de recurs invocat, având în vedere că, așa cum s-a arătat în precedent, judecătorul nu este silit, din prisma obligației de a realiza o motivare satisfăcătoare, să răspundă fiecărui argument invocat în susținerea unei cereri, argumentele pot fi grupate și pot primi răspuns printr-un considerent comun.

De asemenea, prin intermediul motivării implicite, dacă s-a răspuns într-o anume modalitate unui argument care susține o idee, celelalte argumente, chiar dacă nu se regăsesc de sine stătător în argumentație, primesc soluția care susține în mod logic ideea principală.

Celelalte argumente invocate de către recurenta-reclamantă si anume:

"Instanța de fond a reținut că nu ar fi dovedit vătămarea prin depășirea termenului de 6 luni (la 2 ani și 4 luni), chiar dacă s-a arătat că nivelul penalităților suplimentare doar pentru această perioadă se ridică la suma de 79.483.640 RON

Instanța de fond a încălcat proiectul de divizare aprobat prin hotărâre judecătorească și legislația în materia societăților comerciale și a ignorat împrejurarea că, în urma divizării, fiecare dintre societățile rezultate urma să suporte proporțional obligațiile aferente drepturilor preluate

Instanța de fond a apreciat corectă stabilirea veniturilor suplimentare prin metoda estimării (în privința pretinselor livrări de agent termic către consumatori non-casnici), chiar dacă subscrisa am arătat că în concret nu erau îndeplinite condițiile tehnice și legale și că obligațiile trebuiau stabilite pe baza documentelor contabile deținute de subscrisa;

Instanța de fond a refuzat să recalculeze penalitățile de întârziere în raport de o baza de impunere corectă și de procentele prevăzute în actele emanate anual (decizii și ordine) de la ANRE, acceptând interpretarea pârâtelor cu privire la clauzele Deciziei 4/2000 privind contractul cadru ce fusese oricum modificată în perioada controlată.

Sub un al doilea aspect, instanța de fond a lăsat neanalizate o serie de critici de nelegalitate formulate, cum ar fi încălcarea principiului evitării dublei impuneri și îmbogățirii fără justă cauză.

Analizând considerentele de la fila x paragraf 3, observă că instanța de fond nu oferă nicio argumentație logico-juridică asupra criticii subscrisei în sensul că veniturile suplimentare în sumă de 1.732.405.172 RON, reprezentând penalități contractuale estimate în sarcina subscrisei, includ venituri de 678.363.113 RON, cărora le corespunde un impozit de 108.538.098 RON si accesorii de 31.192.691,75 RON, care au fost deja înregistrate în perioada 2009-2013 și supuse impozitului pe profit, conform declarațiilor pe profit anuale" țin de modalitatea concretă în care instanța a soluționat aceste cereri și nu de nemotivarea sentinței.

Faptul că instanța a pronunțat o hotărâre prin care nu îi dă câștig de cauză recurentei-reclamante pentru unele dintre cererile sale, nu înseamnă că aceasta nu este motivată.

În consecință, Înalta Curte va respinge ca nefondat acest motiv de recurs.

Referitor la motivul prevăzut de prevederile articolului 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere…"când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Textul are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să conducă la soluționarea cauzei, dar, fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea dată fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată.

Recurenta-reclamantă critică, din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material, faptul că, în mod nelegal instanța de fond a reținut că încălcarea dispozițiilor art. 107 coroborat cu art. 9 cod procedură fiscală nu poate fi sancționată cu nulitatea actelor contestate.

Înalta Curte constată că, la pagina 27 din hotărârea recurată, se arată că nu este întemeiată critica referitoare la încălcarea dreptului de a fi ascultat, motivat de împrejurarea că reclamanta a fost invitată în vederea discuției finale, prin înștiințarea nr. 22577 din data de 29.09.2014, iar reprezentantului acesteia i-au fost înmânate proiectul raportului de inspecție și anexele acestuia, aspect necontestat de către recurenta-reclamantă.

În plus față de această stare de fapt obiectivă și necontestată, instanța de fond reține și jurisprudența CJUE cu privire la respectarea dreptului de a fi ascultat, precum și dispozițiile relevante din dreptul intern, ajungând la concluzia, împărtășită și de Înalta Curte în cauza de față, în sensul că nu operează nulitatea actelor contestate.

Un alt motiv de nelegalitate invocat de recurenta-reclamantă se referă la faptul că, în mod nelegal reține instanța de fond că încălcarea art. 104 alin. (2) Codul de procedură fiscalăreferitor la durata maximă de 6 luni a inspecției fiscale nu ar putea fi sancționată cu nulitatea deoarece "nu există astfel proba unei evidente vătămări prin nerespectarea termenelor" .

Observă aceasta că instanța de fond consideră că o astfel de sumă calculată în plus, doar pentru că organul fiscal nu a respectat durata maximă prevăzută de lege a inspecției fiscale, nu poate justifica o vătămare, deoarece organul fiscal ar putea oricând în termenul de prescripție să stabilească obligații fiscale.

Or, critica nu se referă la dreptul organelor fiscale de a efectua controale oricând în termenul de prescripție extinctivă, ci viza respectarea duratei maxime a controlului, durată care, dacă ar fi fost respectată, obligația fiscală suplimentară ar fi fost mai mică cu 79.483.640 RON.

Nu înțelege recurenta temeiul pe baza căruia instanța de fond consideră că recurenta-reclamantă nu ar fi justificat vătămarea, din moment ce există un text de lege expres care stabilește durata maximă la 6 luni de zile, o încălcare a acestui termen cu aprox. 1 an și 10 luni de zile de către intimate si o urmare imediată, aflată în legătură de cauzalitate directă (majorarea obligației cu aproape 80 mii, RON).

Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de fond a concluzionat că nerespectarea termenelor procedurale nu este sancționată cu nulitatea absolută a actelor întocmite ci, aceasta urmează regula de drept comun care guvernează materia nulității virtuale, în sensul dovedirii producerii unei vătămări, vătămare care să nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.

Or, așa cum în mod judicios a reținut și instanța de fond, în cauză nu s-a dovedit existența unei vătămări cauzate de depășirea termenului în care trebuia efectuată inspecția fiscală.

Ipoteza avansată de către recurenta-reclamantă, în sensul că, prelungirea duratei inspecției fiscale peste termenul de 6 luni, a dus la calculul de accesorii în cuantum mai mare, nu poate fi primită.

Astfel, calculul accesoriilor ține de neachitarea în termen a obligațiilor fiscale, aspect care poate fi stabilit de către organul fiscal, oricând, înăuntrul termenului de prescripție, neexistând un raport de cauzalitate între durata inspecției și calculul accesoriilor.

Un alt motiv de nulitate invocat de recurentă este încălcarea dispozițiilor art. 249 din Legea nr. 31/1990, privind momentul de la care se produc efectele divizării;

A arătat la fond că organele fiscale au ignorat efectele divizării și drepturile, dar mai ales obligațiile preluate de fiecare entitate în urma divizării. Consecința a fost aceea că subscrisa a fost obligată să achite și sarcinile entității apărute în urma divizării - Sucursala Constanța.

În mod corect instanța de fond a îndepărtat și acest motiv de nulitate deoarece decizia de impunere emisă la nivelul centralei ELCEN cuprinde obligații fiscale aferente perioadei 2006-2010.

De altfel, efectele divizării se produc începând cu 30.09.2014, dată la care este emis si raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere, însă pentru o perioadă anterioară.

Astfel fiind, decizia emisă la nivelul centralei ELCEN cuprinde obligații pentru perioada în care Sucursala Constanța era sediu secundar.

În ceea ce privește aspectele care vizează fondul obligațiilor fiscale, criticile recurentei-reclamante nu sunt întemeiate.

Așadar, pentru impozitul pe profit în cuantum de 238657583 RON și accesoriile aferente de 353654960,43 RON, corespunzătoare veniturilor suplimentare de 1.491.609.898 RON, reprezentând penalități de întârziere, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de fond nu încalcă nicio dispoziție a dreptului material.

Înalta Curte reține că prin memoriul care cuprinde motivele de recurs, în ceea ce privește acest punct, recurenta susține că raționamentul instanței nu este corect, motivat de împrejurarea că este diferit de al său, fără a indica care anume text de lege este înfrânt urmare a acestei soluții.

Înalta Curte apreciază că în mod corect s/a stabilit de judecătorul fondului faptul că decizia Curții de Apel București vizează numai cota procentuală de 0,1% prevăzută în contractul nr. x/2007, pentru celelalte contracte fiind aplicabilă cota de 0,2%, potrivit deciziei nr. 4/2000 a ANRE, în vigoare pentru perioada relevantă.

Cu privire la suma de 22561997 RON reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar, 4731571, accesorii aferente 6615489 RON, respectiv TVA 4923827 RON și accesorii aferente, 629110 RON, Înalta Curte apreciază soluția ca fiind legală.

Recurenta susține că soluția este parțial nelegală, fiind rezultatul unei interpretări și aplicări eronate a dispozițiilor art. 11 alin. (1) Codul fiscal 2003, art. 67 alin. (2) lit. b) din același act normativ, precum și a legii nr. 325/2006 și deciziile ANRE incidente.

Potrivit textelor legale mai sus evocate, la stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înțelesul prezentului cod, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unui tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției.

De asemenea, stabilirea prin estimare a bazei de impunere se efectuează în situații cum ar fi:

"…. b) în situațiile în care organele de inspecție fiscală constată că evidențele contabile sau fiscale ori declarațiile fiscale sau documentele și informațiile prezentate în cursul inspecției fiscale sunt incorecte, incomplete, precum și în situația în care acestea nu există sau nu sunt puse la dispoziția organelor de inspecție fiscală".

Înalta Curte constată că prima instanță nu a încălcat aceste dispoziții legale, concluzionând în mod corect că prin livrarea de agent termic către alți consumatori decât cei casnici la prețuri reglementate de ANRE, recurenta-reclamantă nu a evidențiat veniturile care ar fi trebuit realizate reprezentând diferența dintre prețul de vânzare de pe piața reglementată și prețul de producție.

În concret, recurenta a vândut energie termică atât către RADET București, cât și RADET Constanța care nu a ajuns la consumatorii casnici, în perioada 2006-2008, precum și către consumatorii non-casnici, la prețuri mai mici decât prețul de producere a energiei termice, în perioada 2006-2010.

Așadar, în mod corect a operat reîncadrarea vânzării de energie termică, în condițiile art. 11 alin. (1) din Codul fiscal 2003.

De asemenea, în mod corect s/a făcut aplicarea dispozițiilor art. 67 alin. (2) lit. b) Codul de procedură fiscală, recurgând la stabilirea prin estimare a bazei de impunere. De altfel, recurenta nu a indicat nici în fața primei instanțe și nici în fața instanței de recurs care ar fi trebuit, în opinia sa, să fie textul legal care se aplică în cauză.

În sfârșit, criticile recurentei cu privire la impozitul pe profit în cuantum de 279968 RON aferent cheltuielilor de 1749800 RON reprezentând onorariu notarial și TVA aferent de 332462 RON nu sunt întemeiate.

Prima instanță a arătat că organele de inspecție fiscală nu au acordat drept de deducere deoarece onorariul respectiv depășește cuantumul legal prevăzut de actul normativ emis de autoritatea în materie.

De asemenea, referitor la TVA, instanța de fond a arătat că onorariul achitat către C. nu a fost stabilit cu respectarea dispozițiilor Ordinului Ministerului Justiției nr. 943/2005.

În ceea ce privește pretinsa ignorare a dispozițiilor art. 14, alin. (5) din Ordinul nr. 943/2005, referitor la onorarii procentuale aplicate anumitor operațiuni notariale, instanța de fond a arătat că operațiunile efectuate au fost doar încadrate ca fiind majorare capital social.

În ceea ce privește cheltuielile aferente unor servicii de audit, prima instanță a arătat în mod clar că la data emiterii facturii către Termoelectrica S.A., în vederea recuperării acestor cheltuieli, recurenta-reclamantă nu a evidențiat pe venituri suma de 12.900 RON. Corecția făcută ulterior, a fost avută în vedere în trimestrul II al anului 2009.

Concluziv, apreciind că recursul formulat este în parte fondat, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va fi admis, casată sentința recurată, iar în rejudecare va fi anulată decizia de impunere nr. x/30.09.2014 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/30.09.2014 în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare în sumă de 51.069.490 RON calculate de organele de inspecție fiscală cu titlu de impozit pe profit aferent anului 2006, precum și dobânzile și penalitățile de întârziere în cuantum total de 14.010.069 RON.

Va fi menținută, în rest sentința recurată.

Vor fi respinge recursurile declarate de pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 4749 din 20 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Electrocentrale București S.A. prin administrator judiciar B. filiala București SPRL împotriva sentinței civile nr. 4749 din 20 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și rejudecând cauza:

Anulează Decizia de impunere nr. x/30.09.2014 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/30.09.2014 în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare în sumă de 51.069.490 RON calculate de organele de inspecție fiscală cu titlu de impozit pe profit aferent anului 2006, precum și dobânzile și penalitățile de întârziere în cuantum total de 14.010.069 RON.

Menține, în rest, sentința recurată.

Respinge recursurile declarate de pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 4749 din 20 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07 iunie 2022.